Sursa care a plătit prețul: responsabilitatea ofițerului față de informatorii sacrificați

Psiholog Radu Leca îți propune următorul articol: Sursa care a plătit prețul: responsabilitatea ofițerului față de informatorii sacrificați.

Responsabilitatea față de surse e una dintre cele mai grele poveri morale ale ofițerilor de informații. Sursele sunt oameni care își asumă riscuri pentru a oferi informații: își pun în pericol cariera, libertatea, uneori viața. Ofițerul care lucrează cu ei știe că, în ciuda tuturor măsurilor, unii pot fi descoperiți. Când se întâmplă, când o sursă e arestată, rănită sau ucisă, ofițerul trăiește o pierdere complexă: doliu pentru un om cunoscut, vinovăție pentru riscul la care l-a expus, furie, neputință. Articolul explorează această experiență, mecanismele psihologice implicate și felul în care ofițerul poate trăi cu o astfel de pierdere fără să fie distrus de ea.

O relație cu miză de viață

Relația dintre ofițer și sursă e una dintre cele mai intense relații profesionale posibile. Ofițerul cunoaște temerile, motivațiile și viața personală a sursei. Sursa își pune soarta, într-o măsură importantă, în mâinile ofițerului. Această dependență creează o responsabilitate pe care ofițerul o simte profund.

Mulți ofițeri descriu relația cu sursele ca pe o formă de grijă: își fac griji pentru ei, se gândesc la siguranța familiilor lor, se simt responsabili de fiecare risc.

Când sursa plătește prețul

Pierderea unei surse poate avea multe forme: descoperirea și arestarea, pierderea locului de muncă, amenințări asupra familiei, violență, moarte. Fiecare dintre ele produce în ofițer o reacție de doliu, amestecată cu vinovăție. Ofițerul se întreabă ce a greșit, ce ar fi putut face diferit, dacă a cerut prea mult.

Doliul nerecunoscut

Kenneth Doka a descris doliul nerecunoscut: pierderea pe care societatea nu o validează și pentru care nu există ritualuri. Doliul ofițerului pentru o sursă e un exemplu tipic. Nu poate vorbi despre el, nu poate participa la înmormântare, nu poate primi condoleanțe. Uneori nici colegii nu știu de pierdere. Durerea rămâne ascunsă.

Vinovăția și responsabilitatea

Vinovăția ofițerului poate avea mai multe niveluri. Uneori există o responsabilitate reală: o greșeală de procedură, o decizie riscantă. Alteori, sursa a fost expusă din motive care nu au ținut de ofițer: o trădare din altă parte, o scurgere de informații, un accident. Ofițerul simte însă vinovăție în ambele cazuri.

Brett Litz și colegii lui au arătat că vinovăția persistentă, legată de evenimente cu încărcătură morală, e asociată cu suferință de lungă durată. Ea poate duce la depresie, la retragere, la comportamente autodistructive.

Furia față de sistem

Unii ofițeri trăiesc furie față de instituție: pentru că nu a protejat sursa, pentru că a luat decizii riscante, pentru că nu recunoaște pierderea. Această furie poate eroda loialitatea și încrederea. Ea e legată de ceea ce Jonathan Shay a numit trădarea a ceea ce e drept de către o autoritate legitimă.

Cum se poate trăi cu pierderea

Primul pas e recunoașterea pierderii. Ofițerul are nevoie de un spațiu, fie și restrâns, în care să poată spune: „Am pierdut un om de care eram responsabil.” Supervizarea psihologică, discuțiile cu colegi de încredere, terapia pot oferi acest spațiu.

Al doilea pas e evaluarea realistă a responsabilității. Ce a depins de ofițer și ce nu? Ce putea ști la momentul respectiv? Această evaluare, făcută cu cineva neutru, poate separa responsabilitatea reală de vinovăția excesivă.

Al treilea pas e un ritual de doliu. Chiar și în secret, ofițerul poate crea un ritual personal: un moment de reculegere, o scrisoare nescrisă, o faptă bună în memoria sursei. Ritualurile ajută la integrarea pierderii.

Rolul instituției

Instituțiile pot recunoaște, intern, sacrificiul surselor și durerea ofițerilor. Pot oferi sprijin psihologic automat după pierderea unei surse. Pot analiza pierderile într-un mod care învață, nu care pedepsește. Pot avea grijă, acolo unde e posibil, de familiile surselor. Fiecare dintre aceste gesturi reduce povara morală a ofițerului.

Sensul sacrificiului

Mulți ofițeri își găsesc, în timp, o formă de împăcare în sensul sacrificiului: informațiile oferite de sursă au salvat vieți, au prevenit atacuri, au protejat oameni. Sursa nu a murit degeaba. Această conștiință nu șterge durerea, dar o face suportabilă.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Un exemplu ilustrativ

Să ne imaginăm un ofițer care află, într-o dimineață, că o sursă cu care lucrase trei ani a fost arestată în țara ei. Nu știe cum a fost descoperită. Știe doar că omul are doi copii mici și o soție bolnavă. Ofițerul continuă să lucreze, pentru că alte cazuri îl așteaptă. Nu spune nimănui, în afară de superiorul direct, ce simte.

Luni de zile, se gândește la familia sursei. Se întreabă dacă ar fi trebuit să insiste pentru o extragere mai devreme. Își imaginează condițiile din închisoare. Devine iritabil acasă și începe să bea seara. Într-o ședință de supervizare psihologică, i se cere să vorbească despre sursă ca om, nu ca dosar. Plânge pentru prima dată. Psihologul îl ajută să facă diferența între ce a depins de el și ce nu. Ofițerul decide să facă, anual, o donație anonimă pentru o organizație care ajută familiile deținuților politici. Spune că acest gest nu repară nimic, dar îi permite să-și onoreze sursa.

Colegii care au trecut prin aceeași pierdere

În multe servicii, ofițerii care au pierdut surse se recunosc între ei fără să-și spună prea multe. O privire, o frază scurtă, „știu cum e”, pot oferi mai mult sprijin decât multe cuvinte. Crearea unor spații în care această solidaritate tăcută poate deveni dialog ajută la vindecare.

Întrebări frecvente despre responsabilitatea față de surse

Ce trăiește un ofițer când își pierde o sursă?

Doliu, vinovăție, furie și neputință, adesea fără posibilitatea de a vorbi despre pierdere sau de a participa la ritualuri de doliu.

Ce este doliul nerecunoscut?

Este pierderea pe care societatea nu o validează și pentru care nu există ritualuri, ca în cazul ofițerului care își pierde o sursă în secret.

Este ofițerul responsabil pentru pierderea unei surse?

Depinde. Uneori există o responsabilitate reală, alteori sursa e expusă din motive independente de ofițer. O evaluare realistă ajută la separarea responsabilității de vinovăția excesivă.

Cum poate un ofițer să trăiască cu pierderea unei surse?

Prin recunoașterea pierderii, evaluarea realistă a responsabilității, un ritual personal de doliu și sprijin psihologic.

Ce pot face instituțiile după pierderea unei surse?

Pot recunoaște sacrificiul, oferi sprijin psihologic ofițerului, analiza pierderea pentru învățare și avea grijă, unde e posibil, de familia sursei.

Dacă te regăsești în acest articol, poți cere sprijin confidențial la Cabinetul Psihologic București. Citește și: Recrutarea prietenului: manipularea oamenilor de încredere și prețul psihologic al trădării calculate.

Surse verificate

1. Doka, K. J. (Ed.). (1989). Disenfranchised Grief: Recognizing Hidden Sorrow. Lexington, MA: Lexington Books.
2. Litz, B. T., Stein, N., Delaney, E., Lebowitz, L., Nash, W. P., Silva, C., & Maguen, S. (2009). Moral injury and moral repair in war veterans: A preliminary model and intervention strategy. Clinical Psychology Review, 29(8), 695–706.
3. Shay, J. (1994). Achilles in Vietnam: Combat Trauma and the Undoing of Character. New York: Atheneum.

Psiholog Radu Leca · 0754.999.444 · Toate articolele din categoria Intelligence