Prizonieri ai propriei metode: când ofițerul nu mai poate ieși din starea de „cine mă urmărește?”

Psiholog Radu Leca îți propune următorul articol: Prizonieri ai propriei metode: când ofițerul nu mai poate ieși din starea de „cine mă urmărește?”.

Sentimentul de a fi urmărit e, pentru un ofițer de informații, o deprindere profesională. Învață să observe dacă e filat, să schimbe trasee, să verifice reflexiile din vitrine, să identifice aceeași față de două ori într-o zi. În operațiuni, aceste abilități sunt vitale. Problema apare când întrebarea „cine mă urmărește?” nu se mai oprește. Ofițerul o poartă cu el la cumpărături, în parc cu copiii, în vacanță. Metoda care îl protejează la serviciu devine o închisoare în viața personală. Articolul explică mecanismele acestui fenomen, granița dintre vigilența antrenată și gândirea persecutorie și căile prin care ofițerul își poate recâștiga libertatea interioară.

Antrenamentul care devine reflex

Abilitățile de contrasupraveghere sunt învățate prin repetiție, până devin automate. E exact scopul formării: în situații reale, ofițerul nu are timp să se gândească, trebuie să reacționeze. Dar ce devine automat e greu de oprit. Creierul nu face distincție clară între contextul operațional și cel personal. Reflexul de a scana, de a verifica, de a suspecta rămâne activ.

Mulți ofițeri descriu că, chiar și după ani de la ultima operațiune, aleg locul cu vedere spre ușă, observă mașinile care merg în aceeași direcție, rețin fețele oamenilor din metrou.

De la reflex la convingere

Atâta timp cât e doar un reflex, comportamentul e mai degrabă un obicei incomod. Problema apare când reflexul se transformă în convingere: „Chiar sunt urmărit”, „Cineva mă supraveghează”, „Telefonul meu e ascultat”. Pentru unii ofițeri, aceste convingeri pot fi realiste, pentru că expunerea la servicii adverse e un risc real al profesiei. Pentru alții, ele depășesc orice dovadă și încep să domine viața.

Daniel Freeman, unul dintre cei mai importanți cercetători ai gândirii persecutorii, a arătat că suspiciunea există pe un continuum în populația generală. Mulți oameni au, ocazional, gânduri de suspiciune. Ele devin problematice când sunt intense, persistente, greu de clintit și când produc suferință.

Factorii care alimentează suspiciunea

Freeman a identificat câțiva factori care cresc gândirea persecutorie: anxietatea, lipsa somnului, izolarea socială, experiențele de victimizare și anumite stiluri de gândire, precum tendința de a trage concluzii rapide. Pentru un ofițer de informații, mulți dintre acești factori sunt prezenți simultan: stresul cronic, nopțile scurte, secretul care izolează, experiențele reale de amenințare.

Când devine o problemă clinică

Câteva semnale arată că starea de „cine mă urmărește?” a depășit vigilența profesională: convingerea de a fi urmărit persistă în ciuda lipsei dovezilor; ofițerul își schimbă semnificativ viața pentru a evita supravegherea imaginată; apar gânduri că persoane apropiate, partenerul, prietenii, ar putea fi implicate; somnul e grav afectat; anxietatea e aproape constantă.

În aceste situații, e nevoie de o evaluare psihologică sau psihiatrică. Nu pentru a eticheta, ci pentru a distinge între riscul real, care trebuie tratat cu instituția, și suferința psihică, care trebuie tratată clinic.

Impactul asupra familiei

Familia poate trăi starea ofițerului ca pe o atmosferă de asediu. Copiii primesc instrucțiuni stricte de siguranță, vizitele sunt limitate, vacanțele sunt planificate ca operațiuni. Partenerul se poate simți suspectat. Unii copii cresc cu convingerea că lumea e periculoasă și că nimeni nu e de încredere.

Ce ajută

Primul pas e distincția dintre risc real și percepție. O discuție cu structura de securitate a instituției poate clarifica dacă există o amenințare concretă. Dacă există, ea trebuie gestionată profesional. Dacă nu există, ofițerul are nevoie de ajutor pentru a-și regla percepția.

Terapia cognitiv-comportamentală pentru gândirea persecutorie, dezvoltată și testată de Freeman și colegii săi, ajută persoana să-și examineze convingerile, să reducă anxietatea și să testeze, în siguranță, situațiile evitate. Îmbunătățirea somnului are, singură, un efect important: în studiile lui Freeman, tratamentul insomniei a redus și gândurile persecutorii.

Exerciții pentru viața de zi cu zi

Ofițerul poate exersa, treptat, renunțarea la comportamentele de verificare în situații sigure: o plimbare în parc fără scanare, o masă la restaurant fără alegerea locului cu spatele la perete. Exercițiile se fac gradual, cu observarea anxietății care crește și apoi scade. Aceste experiențe învață creierul că lipsa vigilenței nu duce la pericol.

Rolul instituției

Instituțiile pot ajuta prin programe de decompresie după operațiuni, prin formare despre efectele psihologice ale contrasupravegherii și prin acces la psihologi care înțeleg specificul profesiei. Un ofițer care știe că reflexele lui sunt un efect previzibil al formării le poate privi cu mai multă detașare.

Un exemplu ilustrativ

Să ne imaginăm un ofițer care a lucrat mulți ani în operațiuni de teren. Acum are un post de birou, dar obiceiurile au rămas. Când merge cu familia la mall, schimbă de trei ori traseul fără motiv. În parc, observă un bărbat care stă de prea mult timp pe aceeași bancă și propune brusc plecarea. Copiii s-au obișnuit, dar fiica lui de 12 ani a început să se teamă de oamenii necunoscuți și nu mai vrea să meargă singură la școală.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Partenera îi spune că nu mai poate trăi „ca într-un film de spionaj”. El se apără: „Nu știi ce știu eu.” Abia când vede frica fiicei lui își dă seama că ceva nu e în regulă. Vorbește cu structura de securitate, care confirmă că nu există niciun risc concret asupra lui. Începe terapia. Lucrează mai întâi cu somnul, apoi cu exerciții graduale de renunțare la verificări. După câteva luni, merge cu fiica lui în parc și, pentru prima dată după ani, se uită doar la ea.

Libertatea de a nu fi atent

Pentru un ofițer, poate cel mai mare câștig al terapiei e redescoperirea unei libertăți uitate: libertatea de a nu fi atent. De a sta pe o terasă și de a privi oamenii fără să-i analizeze. De a se pierde într-o conversație, într-o carte sau într-un apus. Această libertate nu îl face mai puțin profesionist. Îl face mai om.

Întrebări frecvente despre sentimentul de a fi urmărit

De ce au ofițerii de informații sentimentul că sunt urmăriți?

Pentru că abilitățile de contrasupraveghere sunt antrenate până devin automate, iar creierul continuă să le aplice și în viața personală.

Când devine sentimentul de a fi urmărit o problemă clinică?

Când convingerea persistă fără dovezi, produce suferință intensă, schimbă semnificativ viața și se extinde asupra persoanelor apropiate.

Ce factori cresc gândirea persecutorie?

Anxietatea, lipsa somnului, izolarea socială, experiențele de amenințare și tendința de a trage concluzii rapide.

Cum se tratează gândirea persecutorie?

Prin terapie cognitiv-comportamentală specifică, tratarea insomniei, reducerea anxietății și expunerea graduală la situațiile evitate.

Ce trebuie făcut dacă riscul de supraveghere e real?

Riscul real trebuie discutat cu structura de securitate a instituției și gestionat profesional, separat de suferința psihică.

Dacă te regăsești în acest articol, poți cere sprijin confidențial la Cabinetul Psihologic București. Citește și: Profesională sau patologică? Linia subțire dintre suspiciunea de contrainformații și anxietatea generalizată.

Surse verificate

1. Freeman, D. (2007). Suspicious minds: The psychology of persecutory delusions. Clinical Psychology Review, 27(4), 425–457.
2. Freeman, D., Sheaves, B., Goodwin, G. M., et al. (2017). The effects of improving sleep on mental health (OASIS): A randomised controlled trial with mediation analysis. The Lancet Psychiatry, 4(10), 749–758.
3. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (5th ed.). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.

Psiholog Radu Leca · 0754.999.444 · Toate articolele din categoria Intelligence