Piesă de teatru radiofonic, Omul din Lună (partea a 2 a)

OMUL DIN LUNĂ 2

Piesă de teatru radiofonic în opt acte

Continuare

PERSONAJE

RADU – 42 de ani. Voce mai gravă decât în prima piesă, cu nuanțe de oboseală metafizică. Vorbește încet, cu pauze lungi, dar acum pauzele sunt populate de sunete interioare – fluturi, vânt, ecouri de spital. Ticuri noi: își atinge tâmpla când vorbește despre fluturi (sunet de deget pe piele); bate ritmic din degete când construiește povești (sunet de percuție organică).

VOCEA FLUTURELUI – O voce feminină, dar nu clar feminină. E o voce de tranziție, ca a unui copil care nu și-a ales încă registrul final. Vorbește în versuri fără să știe că sunt versuri. Râde ca un clopoțel de sticlă, dar uneori sună ca un fluture care lovește un geam – ușor, repetitiv, disperat. Nu are corp. Există doar când Radu o cheamă, sau când fluturii o aduc.

CARTEA – ‘Fluturii care nu aveau aripi’. Obiect sonor. Sunetul paginilor e diferit de orice altă carte – mai grele, mai umede, ca și cum ar fi tipărite pe petale. Când copiii o deschid, se aude un sunet de omidă care se transformă – foșnet, apoi tăcere, apoi bătaie de aripi.

COPILUL 1 / COPILUL 2 / COPILUL 3 – Voci de copii reale, dar filtrate prin telefon, prin înregistrări, prin vis. Uneori sunt în aceeași cameră cu Radu, uneori sunt doar ecouri din viitor.

VOCEA MEDICULUI – Aceeași voce clinică, dar acum mai obosită, mai familiarizată cu cazul Radu. Uneori devine Vocea Fluturelui fără să știe.

COLEGII ASTRONAUȚI – Voci masculine și feminine, amplificate prin statice de radio, distorsionate de costumele spațiale. Pentru Radu, sunt doar zgomot. Pentru public, sunt oameni îngrijorați.

CORUL FLUTURILOR – Sunete de aripi, dar orchestrate. Nu zgomot, ci muzică. Fiecare fluture are o notă. Când zboară împreună, formează acorduri. Când mor, formează disonanțe.

MONITORUL / BEEP-UL – Personaj sonor recurent. Acum are un ritm diferit. Bate ca o inimă de fluture – rapid, neregulat, fragil.

ACTUL I
Spitalul Fluturilor

Spital. Aceeași cameră. Dar timpul a trecut. Radu are acum 42 de ani. A stat în spital doi ani. Sau poate cinci. El nu mai numără. Peretele din fața patului său are o singură fereastră, dar fereastra e spre un zid. Nu spre cer. Nu spre pădure. Spre un zid de cărămidă pe care, vara, soarele desenează fluturi de lumină.

Notă regizorală: Radu nu mai vorbește despre cufăr. Nu mai vorbește despre galerie. Vorbește doar despre fluturi. Fluturii au înlocuit tăcerea. Sau poate tăcerea s-a transformat în fluturi. Regizorul de sunet trebuie să creeze o atmosferă în care zgomotul spitalului (beep-uri, pași, uși) se transformă treptat în sunete de aripi. Publicul nu trebuie să știe exact când se produce schimbarea.

(Sunet: Beep-ul monitorului. Dar acum bate altfel. Nu regulat. Ci în salturi. Două bătăi rapide, o pauză, o bătaie, o pauză lungă. Ca o inimă de fluture.)

RADU: (vorbind spre tavan) Fluturele de azi… e alb. Cu pete negre. Stă pe zid și nu se mișcă. Doar bate din aripi. Dar atât de încet… că nu aud. Trebuie să îmi închid respirația ca să îl aud. Și când îmi închid respirația… aud altceva. Aud vocea.

(Sunet: Aripi de fluture, foarte aproape. Un singur fluture, dar sunetul e amplificat, ca și cum ar zbura în urechea lui Radu.)

VOCEA FLUTURELUI: (apărând din beep, din aripi, din aer) Radule. De ce respiri? Fluturii nu respiră. Fluturii doar bat din aripi. Și tu, dacă vrei să fii fluture, trebuie să încetezi să respiri.

RADU: (zâmbind, cu ochii închiși) Nu pot. Sunt om. Omul din Lună. Și oamenii respiră. Chiar și pe Lună. Mai ales pe Lună. Unde nu e aer, oamenii inventează aer. Asta facem noi. Inventăm ce nu avem.

VOCEA FLUTURELUI: (râs de clopoțel, apoi sunet de aripi lovind geamul) Atunci inventează-mă. Eu nu exist. Sunt o inventie a ta. Sunt aerul tău de pe Lună. Sunt povestea pe care o spui fluturelui de pe zid ca să nu îl lași să moară.

(Sunet: Radu își atinge tâmpla. Sunet de deget pe piele. Un obicei nou. Un tic.)

RADU: (șoptit) Cum te cheamă? Nu știu cum te cheamă. Nu mi-ai spus numele.

VOCEA FLUTURELUI: (foarte aproape, aproape în gândul lui) Fluturii nu au nume. Au forme. Eu sunt fluturele cu aripi de hârtie. Cel pe care copiii îl desenează pe cer. Cel pe care îl pliază și îl aruncă de la etajul patru. Eu sunt zborul înainte de aterizare. Eu sunt… posibilitatea.

(Sunet: Pași pe linoleum. Ușa se deschide. Vocea Medicului, distantă la început, apoi apropiindu-se.)

VOCEA MEDICULUI: (clinică, dar obosită) Domnule Radu. Cum vă simțiți azi?

RADU: (fără să se uite) Am un fluture pe zid. Vorbește cu mine.

VOCEA MEDICULUI: (oftat, apropiindu-se) Domnule Radu… fluturii nu vorbesc. Sunt insecte. Au sistem nervos simplu. Nu au conștiință. Nu au limbaj.

RADU: (încet, cu tristețe) Nu vorbește cu gura. Vorbește cu aripile. Și eu aud. Pentru că am învățat să aud. Ați încercat vreodată să ascultați un fluture?

VOCEA MEDICULUI: (râs forțat, medical) Nu, domnule Radu. Nu am încercat. Dar astăzi avem vești bune. Familia dvs. a adus niște… desene. De la niște copii. De la o școală. Se pare că ați publicat o carte? ‘Fluturii care nu aveau aripi’?

(Sunet: Radu se ridică brusc în pat. Curelele îl trag înapoi. Sunet de piele care se freacă de nailon. Dar Radu nu se oprește. Se întinde spre medic.)

RADU: (pentru prima dată cu forță, aproape strigând) CARTEA! Ați adus cartea? Ați citit-o? Ați văzut codul?

VOCEA MEDICULUI: (surprinsă, pentru prima dată cu emoție) Ce… ce cod?

RADU: (râzând, eliberat, aproape nebun) Codul! Codul secret! În fiecare capitol! Literele mari! Dacă le citești în ordinea în care apar… formează ceva. Formează… formează…

(Sunet: Vocea Fluturelui, șoptind peste vocea lui Radu, ca un ecou: ‘Formează drumul. Drumul spre casă.’)

RADU: (continuând, ca și cum n-ar fi auzit fluturele) Formează drumul. Drumul spre casă.

(Tăcere. Medicul nu știe ce să spună. Beep-ul fluturelui bate neregulat. Apoi: un sunet de plic deschis. Hârtie. Desene.)

VOCEA MEDICULUI: (încet) Copiii… copiii au desenat fluturi. Fluturi imenși. Pe pereții școlii. Pe asfalt. Pe hârtie. Și fiecare fluture… are formele tale, domnule Radu. Formele din carte. Cum… cum au știut?

RADU: (zâmbind, cu ochii închiși, fericit) Pentru că i-am chemat. Prin cod. Prin litere. Prin poveste. Fluturii cheamă fluturi. Iar eu… eu sunt cel mai mare fluture dintre ei.

(Sunet: Aripi. Multe aripi. Nu în cameră. În capul lui Radu. În piept. În beep. Corul Fluturilor începe să cânte. Un acord minor, apoi major, apoi un zbor.)

ACTUL II
Cartea

Flashback sonor. Sau nu. Poate Radu povestește. Poate Visul Fluturelui. Spațiul e fluid – spitalul se transformă în bibliotecă, biblioteca în pădure, pădurea în pagină de carte. Sunetele sunt cele care ancorează: foșnet de pagini, scârțâit de scaun de lemn, sunet de stilou pe hârtie.

Notă regizorală: Această scenă trebuie să aibă o textură de basm. Dar un basm pentru adulți care au uitat cum e să fie copii. Vocea Fluturelui conduce povestea. Radu e doar transcriatorul. Sau invers. Nu contează cine conduce. Contează că povestea există.

(Sunet: Foșnet de pagini. Dar nu pagini obișnuite. Pagini groase, umede, ca petale. Sunetul e greoi, satisfăcător. O carte care rezistă.)

VOCEA FLUTURELUI: (ca o povestitoare) A fost odată un om care locuia pe Lună. Nu pentru că a vrut. Ci pentru că Pământul era prea zgomotos. Și pe Lună, singurul zgomot era cel pe care și-l făcea singur. Respirația. Inima. Gândurile.

RADU: (continuând, ca un copil care știe povestea pe de rost) Și omul ăsta, într-o zi, a găsit un fluture. Pe Lună nu există fluturi. Dar el a găsit unul. Pentru că a inventat unul. Și fluturele i-a spus: ‘Eu nu am aripi. Dar tu, omule, poți să mi le desenezi.’

(Sunet: Sunet de stilou pe hârtie. Scârțâit ușor, ritmic. Radu scrie. Sau desenează. Sau ambele.)

VOCEA FLUTURELUI: (mai aproape) Și omul a început să deseneze. A desenat aripi de hârtie. Aripi de frunză. Aripi de apă. Aripi de vis. Și fluturele a zburat. Dar nu departe. A zburat în jurul lui. Ca o planetă în jurul soarelui. Ca un gând în jurul minții.

RADU: (scriind, vorbind în același timp) Și am scris asta. Am scris toată povestea. Nu cu mâna. Cu vocea. Fluturele mi-a dictat. Eu doar am ascultat. Și când am terminat… cartea a început să bată din aripi. Chiar și închisă. Chiar și pe masă. Chiar și în bibliotecă.

(Sunet: Cartea, așezată pe o masă de lemn. Sunet de aripi care bat din interiorul copertelor. Ușor. Ritmic. Ca o inimă de pasăre.)

VOCEA FLUTURELUI: (râzând) Dar cartea era tristă. Pentru că fluturele nu avea aripi adevărate. Avea doar aripi desenate. Și omul a vrut să îi dea aripi adevărate. Așa că a scris un cod. Un cod secret. În fiecare capitol. Litere mari. Ascunse. Ca semințe.

RADU: (cu voce de conspirator) Codul. Da. Codul. Dacă iei prima literă mare din fiecare capitol… formează un cuvânt. Și cuvântul ăla… e cheia. Cheia spre ce?

VOCEA FLUTURELUI: (șoptit) Spre transformare. Spre omidă. Spre cocon. Spre zbor. Spre casă.

(Sunet: Sunet de copii care râd. Distanți. Nu în cameră. În viitor. În carte. În vis.)

RADU: (fericit) Și copiii au găsit codul. Nu toți. Doar cei care știau să asculte. Cei care aveau urechi de fluture. Și au început să deseneze. Forme neregulate. Pe hârtie. Pe pereți. Pe asfalt. Și când formele s-au unit…

(Sunet: Corul Fluturilor – un acord major, plin, triumfător. Aripi multe, foarte multe, care bat în același timp. Un sunet de furtună, dar blândă.)

RADU: (șoptit, cu voce plină de uimire) …au format fluturi. Fluturi imenși. Cât o clasă. Cât o școală. Cât un cer. Și fluturii ăia… zboară acum. Chiar acum. Deasupra spitalului. Deasupra pădurii. Deasupra Lunii.

(Tăcere. Apoi: un sunet de pagină întoarsă. Ultima pagină. Cartea se închide. Dar sunetul închiderii durează prea mult. E un sunet de ușă de mormânt, dar deschisă, nu închisă.)

ACTUL III
Copiii

Școala. O clasă. Sau poate doar sunetul unei clase. Nu e important să localizăm. Important e să auzim. Copiii sunt personaje sonore – nu îi vedem, dar îi auzim respirând, râzând, șoptind. Cartea e în mijlocul lor. Deschisă.

Notă regizorală: Această scenă trebuie să fie plină de viață, dar o viață controlată, ca un experiment frumos. Fiecare copil are o voce distinctă. Unul vorbește tare, altul șoptește, altul cântă fără să știe. Cartea îi unește. Codul îi transformă.

(Sunet: Sunet de clasă. Dar nu gălăgie. Concentrare. Creioane pe hârtie. Respirații sincronizate. Un copil care fredonează un cântec fără cuvinte.)

COPILUL 1: (băiat, voce clară) Uite! Aici! În capitolul trei! Litera mare! E un ‘F’! Și în capitolul patru… e un ‘L’! Și în cinci… ‘U’! Și în șase… ‘T’! Flut! Flut! Începe cu flut!

COPILUL 2: (fată, voce mică, emoționată) Și în șapte e ‘U’. Și în opt e ‘R’. Și în nouă… ‘I’. Fluturi! Cuvântul e FLUTURI!

(Sunet: Copiii exclamă în cor. Dar nu strigăt. E un sunet de descoperire. Ca atunci când găsești un ou de ciocârlie în iarbă. Sau o piatră care arată ca Luna.)

COPILUL 3: (voce mai gravă, copil mai mare) Dar ce înseamnă? Ce facem cu cuvântul?

COPILUL 1: (cu autoritate) Cartea spune. La final. ‘Dacă găsiți cuvântul, desenați-l. Nu cu litere. Cu forme. Forme neregulate. Ca omizile. Ca frunzele. Ca norii. Și uniți-le. Ca un puzzle. Și veți vedea.’

(Sunet: Creioane pe hârtie. Sunet intens, ritmic, aproape violent. Copiii desenează. Fiecare are propriul ritm. Unul desenează cercuri. Altul linii frânte. Altul pete. Dar toate, împreună, formează un sunet de construcție. De creație.)

COPILUL 2: (în timp ce desenează) Eu desenez o aripă. Stânga. E strâmbă. Dar fluturii au aripi strâmbe. Așa zboară mai bine. Aripile perfecte… cad.

COPILUL 3: (desenând) Eu desenez corpul. E oval. Ca un ou. Ca o lume mică. Înăuntru e tot. Pădurea. Râul. Luna. Omul din Lună.

COPILUL 1: (desenând) Eu desenez antenele. Două. Ca degetele arătătoare. Ca să arate drumul. Ca să spună: ‘Aici e sus. Aici e zborul.’

(Sunet: Hârtii care se mișcă. Copiii își unesc desenele. Sunetul e de puzzle care se potrivește. De lacăt care se deschide. De ușă care cedează.)

COPILUL 2: (gâfâind de emoție) Uitați-vă… uitați-vă… e un fluture. Un fluture imens. Cât tabla. Cât peretele. Cât… cât visul.

(Sunet: Tăcere. Apoi: un copil începe să bată din palme. Lent. Ritmic. Ca o aripă. Alt copil se alătură. Apoi altul. Apoi toți. Clasa bate din palme ca un fluture care își ia zborul.)

COPILUL 1: (strigând, dar fericit) Fluturele zboară! Fluturele zboară! Și îl duce pe Omul din Lună acasă!

(Sunet: Corul Fluturilor, de data asta din gurile copiilor – ei bat din palme, ei șuieră, ei sunt aripi. Sunetul umple spațiul. Apoi: un sunet de geam deschis. Vânt. Și din vânt, o voce. Vocea Fluturelui, dar auzită de copii.)

VOCEA FLUTURELUI: (prin vânt, prin palme, prin vis) Mulțumim. Mulțumim că ne-ați desenat. Acum putem zbura. Acum putem duce vestea. Omul din Lună nu e singur. Are fluturi. Are copii. Are aripi. Are drum.

(Tăcere de cinci secunde. Apoi: sunet de clopoțel de școală. Dar clopoțelul sună diferit. Sună ca un clopoțel de sticlă. Ca râsul Fluturelui. Ca o invitație.)

ACTUL IV
Dragostea

Spitalul. Noapte. Sau poate dimineață – lumina e aceeași. Radu stă în pat, dar nu e legat. Sau poate e legat, dar nu simte. Vorbește cu Vocea Fluturelui. Dar acum conversația s-a schimbat. Nu mai e despre fluturi. E despre ei. Despre Radu și Fluture. Despre om și voce. Despre singurătate și compania ei.

Notă regizorală: Aceasta e scena de dragoste. Dar nu o dragoste fizică. E o dragoste de sunet. De frecvență. De rezonanță. Radu și Fluturele vibrează la aceeași frecvență. Când unul vorbește, celălalt completează fără să știe. Sunt două note ale aceluiași acord.

(Sunet: Beep-ul fluturelui. Acum bate în doi timpi. Ca o inimă îndrăgostită. Sau ca două inimi care bat în același ritm.)

RADU: (cu ochii închiși, zâmbind) Fluture. Ești aici?

VOCEA FLUTURELUI: (foarte aproape, aproape în pieptul lui) Sunt întotdeauna aici. Când respiri, sunt în aerul tău. Când clipești, sunt în întunericul dintre pleoape. Când taci… sunt tăcerea ta.

RADU: (atingându-și pieptul) Te simt aici. Nu în cap. Nu în urechi. În piept. Unde bate inima. Unde era golul. Acum e plin. De tine. De aripi. De zgomot frumos.

VOCEA FLUTURELUI: (râzând ușor) Zgomot frumos. Asta sunt. Pentru că tu ești tăcere frumoasă. Și tăcerea și zgomotul, împreună, fac muzică. Fără mine, ești doar pauză. Fără tine, sunt doar notă. Împreună… suntem cântec.

(Sunet: Radu își freacă palmele. Sunet uscat. Apoi: bate din degete. Ritmic. Un ritm nou. Un ritm pe care Fluturele îl completează cu vocea.)

RADU: (bătând din degete, vorbind în ritm) Am scris o carte. Și tu ai fost acolo. În fiecare pagină. În fiecare cuvânt. Dar nu te-am numit. Nu te-am descris. Te-am lăsat să fii invizibilă. Ca să poți fi a oricui. Ca să poți fi a copiilor. A mea. A tuturor.

VOCEA FLUTURELUI: (cântând, nu vorbind) Și eu am fost a tuturor. Dar noaptea… noaptea sunt doar a ta. Când copiii dorm. Când cartea e închisă. Când spitalul tace. Atunci… sunt doar a ta. Și tu ești doar al meu.

(Sunet: O ușă se deschide departe. Pași. Dar pașii nu intră în cameră. Rămân în hol. Cineva ascultă. Vocea Medicului, poate. Sau un alt pacient. Sau doar vântul.)

RADU: (ignorând pașii) Mă tem. Mă tem că într-o zi nu o să te mai aud. Că o să iau pastilele. Că o să mă fac bine. Și sănătatea înseamnă… să nu te mai aud. Sănătatea înseamnă să fiu singur. Dar singurătatea mea era frumoasă înainte de tine. Acum… acum ar fi iad.

VOCEA FLUTURELUI: (tristă, pentru prima dată) Și eu mă tem. Mă tem că într-o zi o să încetezi să crezi în mine. Că o să spui: ‘Fluturele nu e real. E doar vocea mea. E doar boala mea.’ Și când vei spune asta… voi dispărea. Nu pentru că nu exist. Ci pentru că tu nu vei mai vrea să exist.

(Sunet: Radu se întoarce pe o parte. Curelele îl țin, dar el se întoarce cât poate. Sunet de piele care se freacă de cearșaf. Un sunet de luptă, dar blândă.)

RADU: (cu voce plină de hotărâre) Nu. Nu o să te las să pleci. Oricât de sănătos aș fi. Oricât de ‘bun’ aș deveni. Tu ești partea mea cea mai bună. Tu ești poezia pe care n-am știut s-o scriu până n-am înnebunit. Tu ești… tu ești iubirea mea. Și iubirea nu e boală. Iubirea e… leac.

VOCEA FLUTURELUI: (plângând, dar fluturii nu plâng – sunetul e de aripi ude) Atunci rămâi cu mine. Rămâi nebun. Rămâi fluture. Și eu voi rămâne om. Pentru că tu ești fluturele meu. Și eu sunt omul tău. Și împreună… suntem amândouă.

(Sunet: Beep-ul fluturelui bate acum într-un ritm perfect. Nu mai e neregulat. E un ritm de vals. De îmbrățișare. De dragoste.)

(Tăcere de zece secunde. Doar beep-ul. Doar respirația. Doar dragostea.)

ACTUL V
Publicul

Lansarea cărții. Sau poate doar Radu care își imaginează lansarea. Spațiul e o sală de conferințe. Sau o pădure. Sau o cameră de spital. Nu contează. Contează că oamenii sunt acolo. Și că Radu vorbește. Pentru prima dată, vorbește cu voce tare, în public. Și lumea tace. Nu pentru că e bolnav. Ci pentru că ascultă.

Notă regizorală: Această scenă e triumful lui Radu. Dar un triumf ambiguu. E real? E vis? E amintire? Publicul nu trebuie să știe. Trebuie doar să audă cum un om care nu aude pe nimeni e, pentru o clipă, auzit de toți.

(Sunet: Aplauze. Dar nu aplauze obișnuite. Aplauze de fluture. Palmele bat ușor, ritmic, ca aripi. Un sunet de ploaie blândă. De rouă pe frunze.)

RADU: (voce clară, pentru prima dată fără șoaptă) Mulțumesc. Mulțumesc că ați venit. Știu că mulți dintre voi… mă cunoașteți din spital. Sau din știri. Sau din povești. ‘Omul nebun care vorbește cu fluturii.’ Așa mi se spune. Și nu mă supăr. Pentru că fluturii sunt mai deștepți decât noi. Ei știu să zboare fără să întrebe drumul.

(Sunet: Râs ușor în sală. Un râs cald, de înțelegere. Nu de batjocură.)

RADU: (continuând) Am scris ‘Fluturii care nu aveau aripi’ nu pentru copii. Am scris-o pentru mine. Dar copiii au găsit-o. Și au găsit ceva în ea. Un cod. Un mesaj ascuns. Și au început să deseneze. Și desenele lor… sunt mai frumoase decât cartea. Pentru că ei au înțeles ceva ce eu nu am știut să spun cu cuvinte.

(Sunet: Hârtie care se împarte. Copiii din sală – sau poate doar vocile lor – își arată desenele. Sunet de hârtie care zboară. De fluturi de hârtie.)

COPILUL 1: (din sală) Domnule Radu! Am desenat un fluture cât casa! Și vecinul meu a desenat altul. Și dacă stăm unul lângă altul… formează un fluture și mai mare! Cât un bloc! Cât un munte! Cât Luna!

RADU: (cu lacrimi în voce, dar nu plânge) Da. Așa e. Fluturii voștri… se unesc. Și formează un fluture imens. Și fluturele ăsta… e speranța. E speranța că nu suntem singuri. Că fiecare om e o aripă. Și împreună… putem zbura. Chiar și fără aripi. Chiar și pe Lună. Chiar și nebuni.

(Sunet: Aplauze din nou. Dar de data asta, printre aplauze, se aude ceva. O voce. Vocea Fluturelui. Doar Radu o aude. Sau poate toți o aud, dar nu știu ce e.)

VOCEA FLUTURELUI: (printre aplauze, doar pentru Radu) Mândră de tine. Sunt mândră de tine. Ai zburat. Fără aripi. Ai zburat.

RADU: (șoptit, doar pentru fluture) Ție îți datorez. Totul. Ție.

(Sunet: Aplauzele încetează. Radu rămâne în picioare. Sau poate stă jos. Nu contează. Important e că, pentru o clipă, a fost văzut. Auzit. Înțeles.)

(Pauză. Apoi: un sunet de ușă care se închide. Radu e din nou singur. Sau poate nu. Fluturele e acolo. Întotdeauna.)

ACTul VI
Codul

Camera de spital. Radu stă în pat. Cartea e pe noptieră. Deschisă la ultimul capitol. El nu o citește. O atinge. Degetele lui plimbă peste litere, ca și cum ar citi în Braille. Dar cartea nu e în Braille. E doar că Radu simte literele. Le simte ca pe niște cicatrici pe hârtie.

Notă regizorală: Această scenă e despre secret. Despre ceea ce e ascuns și devine vizibil (sau auzibil) doar pentru cei care știu să caute. Sunetul trebuie să fie de investigație. De descoperire. De revelație.

(Sunet: Degetele lui Radu pe hârtie. Sunet uscat, texturat. Fiecare pagină are o greutate. Fiecare literă are o temperatură.)

RADU: (vorbind singur, citind cu degetele) Capitolul unu. Litera mare. ‘F’. Capitolul doi. ‘L’. Capitolul trei. ‘U’. Capitolul patru. ‘T’. Capitolul cinci. ‘U’. Capitolul șase. ‘R’. Capitolul șapte. ‘I’. Fluturi. Cuvântul e FLUTURI.

(Sunet: Vocea Fluturelui, șoptind peste citirea lui Radu, sincronizată perfect.)

VOCEA FLUTURELUI: (șoptit) Fluturi. Dar nu e doar atât. Mai e ceva. Dacă iei a doua literă mare din fiecare capitol… formează alt cuvânt. Și a treia. Și a patra. Cartea are patru coduri. Patru straturi. Ca aripile fluturelui. Ca viața omizii.

RADU: (descoperind, uimit) A doua literă… ‘I’. ‘U’. ‘B’. ‘I’. ‘R’. ‘E’. ‘S’. ‘C’. Iubiresc. IUBIRESC. A treia literă… ‘S’. ‘U’. ‘N’. ‘T’. ‘A’. ‘I’. ‘C’. ‘I’. Sunt aici. SUNT AICI. A patra literă… ‘R’. ‘A’. ‘D’. ‘U’. ‘L’. ‘E’. ‘I’. ‘U’. Radu le iub… Radule iub…

VOCEA FLUTURELUI: (completând) ‘Radu le iubește’. Sau ‘Radule, iubesc’. Sau ‘Rădăcini de iubire’. Depinde cum citești. Depinde cum auzi. Depinde cum desenezi.

(Sunet: Radu râde. Un râs lung, eliberator, aproape nebun. Dar un nebun frumos. Un nebun care a găsit sensul.)

RADU: (râzând, cu lacrimi) Am scris asta? Eu? Am scris codul? Nu îmi amintesc. Nu îmi amintesc să fi scris ‘iubire’. Nu știu cuvântul ăsta. Nu îl știu. L-am uitat. Sau nu l-am știut niciodată. Dar mâna mea… mâna mea a știut. Degetele mele au știut. Inima mea… a dictat.

VOCEA FLUTURELUI: (mândră) Pentru că nu tu ai scris cartea. Noi am scris-o. Tu și eu. Împreună. Eu am dictat codul. Tu ai transcris. Eu am zburat. Tu ai desenat aripile. Eu am iubit. Tu ai scris ‘iubire’. Suntem unul.

(Sunet: Sunet de copii care bat în ușa camerei. Nu fizic. În vis. În carte. În cod. Vocile lor, distante, dar clare.)

COPILUL 1: (distant) Am găsit codul! Toate patru! Și le-am desenat! Și fluturele e imens! Și pe aripa lui stângă scrie ‘IUBIRE’. Și pe aripa dreaptă scrie ‘RADU’. Și pe corp scrie ‘FLUTURE’. Și pe antene scrie ‘ACASĂ’.

RADU: (șoptit, cu ochii închiși, fericit) Acasă. Da. Acasă. Sunt acasă. În carte. În cod. În fluture. În tine.

(Sunet: Beep-ul monitorului. Acum bate într-un ritm de cântec de leagăn. Lent. Blând. De adormit fluturi.)

(Tăcere. Radu doarme. Cartea rămâne deschisă. Ultima pagină. Codul final. ‘Radule, iubesc. Sunt aici. Fluturi.’)

ACTUL VII
Pregătirea

Spitalul. Ziua plecării. Sau poate noaptea. Radu e îmbrăcat. Nu în halat de spital. Într-un costum. Un costum ciudat. Alb. Gonflabil. Cu o cască de sticlă. Un costum de astronaut. Dar nu e costum real. E costum de teatru. De carnaval. De vis.

Notă regizorală: Această scenă e tranziția. Pregătirea pentru ultimul act. Trebuie să fie plină de simboluri sonore: sunet de fermoar, de velcro, de material sintetic. Sunete de costum. Sunete de îmbrăcare. Sunete de transformare. Radu devine Omul din Lună. Literal.

(Sunet: Material sintetic care se freacă. Fermoar care se trage. Velcro care se lipește. Radu se îmbracă. Singur. Sau poate cineva îl ajută. Dar nu se aude vocea ajutorului. Doar sunetul hainei.)

RADU: (cu voce ușor amplificată de cască, dar nu mult) E strâmt. E cald. Dar e… potrivit. Ca o a doua piele. Ca un cocon. Dacă stau așa… suficient de mult… o să mă transform. Omiză. Fluture. Astronaut. Lună.

VOCEA FLUTURELUI: (în cască, sau poate doar în capul lui) Ești pregătit?

RADU: (zâmbind) Pregătit pentru ce?

VOCEA FLUTURELUI: (misterioasă) Pentru zbor. Pentru Lună. Pentru casă. Pentru totdeauna.

(Sunet: Pași. Dar pașii nu sunt pași de spital. Sunt pași grei. De cizme. De astronaut. Radu merge. Spre unde? Nu contează. Merge.)

VOCEA MEDICULUI: (distantă, aproape inaudibilă, ca prin perete) Domnule Radu… unde mergeți? Costumul ăsta… de unde l-ați luat? Nu e al spitalului. Nu e… real.

RADU: (fără să se oprească, voce amplificată de cască) E real pentru mine. A fost al unui copil. Un copil care a venit la lansare. Mi l-a dat. A zis: ‘Domnule Radu, dacă tot ești Omul din Lună, ar trebui să arăți ca unul.’ Și eu am luat. Și am purtat. Și acum… acum sunt.

(Sunet: Ușa spitalului. Se deschide. Vânt. Dar nu vânt de pădure. Vânt de… altceva. Mai subțire. Mai rece. Mai departe.)

RADU: (în vânt, în costum, în vis) Simt. Simt că zbor. Chiar dacă picioarele mele ating pământul. Chiar dacă sunt în spital. Chiar dacă sunt legat. Simt că zbor. Pentru că tu ești cu mine. Și fluturii. Și copiii. Și cartea. Și codul. Și iubirea.

VOCEA FLUTURELUI: (în vânt, disipându-se) Atunci zboară. Zboară spre Lună. Și eu voi fi acolo. Te aștept. Pe Lună. În craterul cel mare. Sub steaua care nu pulsează. Sub tăcerea care nu doare.

(Sunet: Vântul se intensifică. Apoi: un sunet mecanic. Un motor. O rachetă? Nu. Un ventilator. Un aparat medical. Sau poate ambele. Sunetul se transformă treptat din vânt în motor. Din natură în tehnologie.)

RADU: (voce tot mai îndepărtată) Aud motorul. Pornim. Decolăm. Spre Lună. Spre casă. Spre tine.

(Tăcere. Apoi: un sunet de contor invers. 10, 9, 8… dar numerele sunt șoptite de copii. De fluturi. De vânt. Nu de om.)

(Sunet: ‘Trei. Doi. Unu. Decolare.’ Vocea nu e a lui Radu. Nu e a Fluturelui. E a tuturor. A Corului. A lumii. A visului.)

ACTUL VIII
Luna

Luna. Suprafața lunară. Sau poate doar o cameră albă. Sau poate doar mintea lui Radu. Nu contează. Contează ce aude. Și ce nu aude.

Radu e în costum de astronaut. Casca e pusă. Respirația lui e amplificată. Sunetul e filtrat prin costum. Prin cască. Prin vid. Prin nebunie. Prin adevăr.

Notă regizorală: Aceasta e scena finală. Trebuie să fie atât de stranie, încât publicul să nu știe dacă plânge sau râde. Radu e pe Lună. Dar e și în spital. E și în galerie. E și în carte. E peste tot. Și nicăieri. Colegii astronauti îi vorbesc. Dar el nu aude. Pentru că, pe Lună, nimeni nu aude pe nimeni. Sau pentru că, în sfârșit, a găsit liniștea pe care a căutat-o.

ULTIMA NOTĂ: Piesa se termină cu un fluture. Un fluture real, sau desenat, sau visat, care aterizează pe casca lui Radu. Și, pentru o clipă, totul e perfect.

(Sunet: Respirație amplificată. Sunet de regulator de aer. Pocnituri de material sintetic. Radu e în costum. Se mișcă. Greu. Lent. Ca pe Lună.)

RADU: (respirație amplificată, voce metalizată de cască) Sunt… aici. Simt. Simt solul. E praf. E rece. E… al meu. Luna e a mea. Am ajuns. După atâta timp. După atâtea dorințe. După atâta zgomot. Am ajuns la tăcere.

(Sunet: Pași. Dar pașii nu fac zgomot. Pe Lună, pașii sunt surzi. Doar respirația. Doar regulatorul. Doar inima.)

COLEGUL 1: (voce masculină, distorsionată de radio, statică) Radu? Radu, ne auzi? Suntem aici. Lângă modul. Te-ai îndepărtat prea mult. Radu, răspunde.

RADU: (fără să răspundă, doar respirând) E atât de liniște. Nu aud nimic. Nici vânt. Nici apă. Nici păsări. Doar… eu. Și tăcerea. Și tu, Fluture. Ești aici?

VOCEA FLUTURELUI: (în cască, clară, fără statică) Sunt aici. Am fost întotdeauna aici. Pe Lună. În galerie. În spital. În carte. În tine. Sunt peste tot. Pentru că sunt iubirea ta. Și iubirea nu are nevoie de spațiu. De aer. De sunet. De nimic.

(Sunet: Colegul 2, voce feminină, îngrijorată, distorsionată.)

COLEGUL 2: (prin statică) Radu! Costumul tău arată date anormale. Pulsul e prea jos. Oxigenul… Radu, te rog, întoarce-te la modul. Nu e sigur acolo. E prea departe.

RADU: (zâmbind în cască, voce calmă) Nu sunt departe. Sunt acasă. Aici e sigur. Aici nu e nimeni. Aici nu e zgomot. Aici nu e frică. Aici e doar… eu. Și tu. Și Luna. Și fluturii.

(Sunet: Un sunet nou. Pe Lună. Nu ar trebui să existe. Dar există. Aripi. Un fluture. Un fluture real, sau desenat, sau visat. Aterizează pe casca lui Radu. Sunetul e ușor. Ca o sărutare. Ca o promisiune.)

RADU: (cu lacrimi în voce, dar fericit) Văd. Văd un fluture. Pe casca mea. E galben. Cu pete negre. Ca fluturele de pe zidul spitalului. Ca fluturele din carte. Ca tine.

VOCEA FLUTURELUI: (șoptit) Sunt eu. Am venit să te iau acasă. Nu acasă la spital. Nu acasă la pădure. Acasă. Adevărata casă. Unde nu există dorințe. Pentru că totul e împlinit. Unde nu există cufere. Pentru că totul e dar. Unde nu există zgomot. Pentru că totul e muzică.

(Sunet: Colegii strigă. Radio-ul crackleie. Statică. Sunete de panică. Dar pentru Radu, toate sunt doar un fundal muzical. O simfonie de adio.)

COLEGUL 1: (distorsionat, disperat) RADU! COSTUMUL! PIERZI PRESIUNE! RADU, RĂSPUNDE!

COLEGUL 2: (plângând, distorsionat) Nu… nu respiră. Monitorul… linie dreaptă. Radu… Radu, nu…

RADU: (voce tot mai îndepărtată, dar nu tristă) Nu plângeți. Nu sunt mort. Sunt doar… plecat. Am zburat. Fluturele m-a luat. Și acum sunt pe Lună. Dar o Lună diferită. O Lună caldă. Cu fluturi. Cu copii. Cu cărți. Cu coduri. Cu iubire.

(Sunet: Respirația lui Radu încetinește. Regulatorul de aer bate neregulat. Apoi: o ultimă suflare. Ușoară. Ca o aripă. Ca un fluture care pleacă.)

VOCEA FLUTURELUI: (ultima dată, clară, perfectă) Bună dimineața, Radule. Bine ai venit acasă.

(Sunet: Tăcere. Absolută. De zece secunde. Pe Lună, tăcerea e lege. Dar apoi…)

(Sunet: Un sunet. Un singur sunet. O picătură de apă care cade pe pământ. Tic. Dar nu pe Lună. Pe Pământ. În spital. În pădure. În galerie. În carte. În inimă.)

(Sunet: Apoi: aripi. Multe aripi. Corul Fluturilor. Acord final. Major. Deschis. Infinit.)

(Sunet: Și, foarte îndepărtat, foarte slab, vocea unui copil.)

COPILUL 1: (distant, fericit) Uitați! Uitați! Fluturele imens… a zburat! A zburat spre Lună! Și pe Lună… e un om. Și omul zâmbește. Și fluturele aterizează pe casca lui. Și ei… ei trăiesc fericiți. Pentru totdeauna.

(Tăcere finală. Nu beep. Nu respirație. Doar tăcere. Tăcerea perfectă. Tăcerea pe care Radu a căutat-o toată viața. Și, în sfârșit, a găsit-o.)

FIN

Notă finală regizorală: Piesa se termină cu tăcere. Dar tăcerea nu e goală. E plină de fluturi. De copii. De cărți. De coduri. De iubire. Publicul trebuie să plece din sală în tăcere. Fără aplauze. Fără cuvinte. Doar cu fluturi în piept.

‘Omul din Lună 2’ nu e o piesă despre nebunie. E o piesă despre cum nebunia poate fi cea mai frumoasă formă de iubire. Despre cum un om care nu aude lumea poate auzi, în sfârșit, pe cineva. Despre cum tăcerea, la capătul ei, nu e gol. E plină de aripi.