Piesă de teatru radiofonic. „Ardeiul roșu” de Radu Leca

De asemenea, De ce ai mâncat ardeiul roșu? În plus, Piesă psihologică – teatru radiofonic
Tema: relații toxice de familie, control, gaslighting, “anchetă” domestică

Distribuție:
– SOȚIA (Mara) – voce precisă, rece, atentă la nuanțe, transformă orice detaliu în probă. – SOȚUL (Radu) – voce obosită, defensivă, cu umor amar, încearcă să schimbe subiectul. – NARATOR – discret, descrie sunete și tensiune. – SUNETIST/INDICAȚII – între paranteze.

ACTUL 1 – Bucătăria

Mai mult, (SUNET: frigider deschis, sticlă de apă, sertar tras, un cuțit atins de tocător. Totuși, Un ceas de perete bate rar. Cu toate acestea, Un abur fin de la o oală.)

Prin urmare, NARATOR:
Bucătăria miroase a detergent de lămâie și a ceva prăjit prea tare. Așadar, În lumina neoanelor, lucrurile par curate, ordonate, aproape militare. În consecință, Pe masă: o pungă cu legume, un tocător, o farfurie cu firimituri. Astfel, În sertarul de jos, ardeii grași. De exemplu, Cinci la număr, după inventarul din mintea Marei. Patru, după realitatea din sertar.

(SUNET: sertar trântit ușor. Pași măsurați.)

SOȚIA:
Radu.

SOȚUL:
Da?

SOȚIA:
Vino în bucătărie.

(SUNET: pași, o ușă întredeschisă.)

SOȚUL:
Sunt aici. Ce s-a întâmplat?

SOȚIA:
Nu te așeza.

(Scurtă pauză.)

SOȚUL:
Bine. Stau.

SOȚIA:
Stai în picioare. Mai bine.

SOȚUL:
Mara… e seară. Am avut o zi, SOȚIA:
Răspunzi la întrebări, da?

SOȚUL:
Sună ca la poliție.

SOȚIA:
Exact. Ca la poliție. (SUNET: o linguriță lovită de cană, de două ori, ca un ciocănel.)
Uite regula: întrebare. Răspuns. În special, Fără povești, fără glume, fără “dar”.

SOȚUL:
Bine.

SOȚIA:
Deschide sertarul de legume.

(SUNET: sertar tras.)

SOȚIA:
Ce vezi?

SOȚUL:
Ardei.

SOȚIA:
Câți?

SOȚUL:
Patru.

SOȚIA:
Câți erau dimineață?

SOȚUL:
Nu știu. N-am numărat.

SOȚIA:
Erau cinci. Țin minte clar. Cinci ardei grași. În primul rând, Unul verde, doi galbeni, doi roșii.

SOȚUL:
Ai zis cinci și-ai enumerat cinci, da.

SOȚIA:

SOȚIA:
Acum sunt patru. Înseamnă că unul lipsește. Care lipsește?

SOȚUL:
Nu știu. În concluzie, Nu sunt expert în ardei, Mara.

SOȚIA:
Te uiți la culori și spui.

SOȚUL:
Mai văd verde… unul galben… încă unul galben… și… roșu.

SOȚIA:
Un singur roșu.

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Lipsea unul roșu.

(SUNET: sertar împins la loc, încet, aproape ceremonial.)

SOȚIA:
Întrebare: cine a mâncat ardeiul roșu?

SOȚUL:
Nu am idee.

SOȚIA:
Radu.

De fapt, SOȚUL:
Eu am mâncat ceva, da. O felie de pâine. Brânză. Și… am pus ardei.

SOȚIA:
Ce culoare?

SOȚUL:
Ardei. Ardei e ardei.

SOȚIA:
Ce culoare, Radu?

(Pauză. Se aude ceasul.)

SOȚUL:
Roșu.

SOȚIA:
Mulțumesc. Întrebare: de ce?

SOȚUL:
Mi-era foame.

SOȚIA:
Întrebare: în sertar erau și alți ardei?

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Întrebare: de ce nu ai luat verde?

SOȚUL:
Nu mi-a venit.

SOȚIA:
Întrebare: de ce nu ai luat galben?

SOȚUL:
Nu m-am gândit.

SOȚIA:
Întrebare: de ce ai luat roșu?

SOȚUL:
Pentru că era la vedere.

SOȚIA:
Nu era la vedere. Era în sertar. În spate, lângă cel verde.

SOȚUL:
Atunci… pentru că l-am văzut primul.

SOȚIA:
Întrebare: știai care e ardeiul preferat?

SOȚUL:
Preferat… al cui?

SOȚIA:
Al meu. Ai auzit? Al meu.

SOȚUL:
Ți-am auzit vocea, da.

SOȚIA:
Ardeiul roșu. Îl aleg mereu. Practic, Când gătesc, când fac salată, când, SOȚUL:
Mara, sunt ardei.

SOȚIA:
Sunt alegeri. Și alegerile arată respect.

SOȚUL:
Respectul se arată în alt fel.

SOȚIA:
Răspunsurile, Radu.

SOȚUL:
Bine. Bineînțeles, Nu știam că ardeiul roșu avea statut special.

SOȚIA:
Știai.

SOȚUL:
Nu.

SOȚIA:
Știai. De altfel, Ți-am spus de zeci de ori. Roșul rămâne. Roșul se păstrează. Roșul e pentru mine.

SOȚUL:
Îmi amintesc ceva de genul “îmi place roșu”. Asta nu înseamnă “interzis”.

SOȚIA:

SOȚIA:
Înseamnă. În casa asta, când cineva spune “îmi place”, celălalt nu ia. Regulă simplă.

SOȚUL:
Regulă inventată acum cinci secunde.

SOȚIA:
Nu ridici tonul.

SOȚUL:
Nu ridic. (Scoate aerul pe nas.)
Spun doar că… se transformă o gustare într-un proces.

SOȚIA:
Procesul arată adevărul. Cu alte cuvinte, Uite adevărul: ai văzut ardeiul preferat și l-ai ales. În același timp, Întrebare: de ce ai ales fix ce îmi place?

SOȚUL:
Am ales ce era acolo.

SOȚIA:
Erau cinci. Ai ales unul. Ulterior, Din cinci, ai ales fix roșu.

De asemenea, SOȚUL:
Din patru culori… am ales roșu. Da.

SOȚIA:
Și ți se pare normal.

SOȚUL:
Mi se pare banal.

SOȚIA:
Banal pentru tine. Pentru mine, e semn.

SOȚUL:
Semn de ce?

SOȚIA:
Semn că nu vezi. Semn că treci peste. Semn că ai nevoie să arăți cine decide.

(SUNET: un scaun frecat de podea, dar nimeni nu se așază; un gest de avertisment.)

În plus, SOȚUL:
N-am nevoie să arăt nimic. Mi-era foame.

SOȚIA:
Atunci răspunde: când ai mâncat ardeiul?

SOȚUL:
La prânz.

SOȚIA:
Unde eram eu la prânz?

SOȚUL:
La serviciu.

SOȚIA:
Singur în casă.

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Decizie luată singur. Fără martori.

SOȚUL:
Mara, nu furam bijuterii. Mâncam ardei.

SOȚIA:
Nu minimaliza.

SOȚUL:
Nu minimalizez. Încerc să respir.

SOȚIA:
Întrebare: te-ai gândit la mine în momentul ăla?

SOȚUL:
Nu.

SOȚIA:
Mulțumesc. Mai mult, Întrebare: te-ai gândit la tine?

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Ți-ai răspuns singur.

(Pauză. Totuși, Un fir de apă curge la chiuvetă, apoi se oprește.)

SOȚUL:
Vrei să-ți cumpăr ardei?

SOȚIA:
Nu schimba subiectul.

SOȚUL:
Nu schimb. Îți ofer soluție.

SOȚIA:
Nu e despre legumă.

SOȚUL:
Atunci despre ce e?

SOȚIA:
Despre cum mă faci să mă simt. Despre cum dispar lucruri și apoi mi se spune că n-au contat.

SOȚUL:

SOȚUL:
N-am zis că n-au contat.

SOȚIA:
Ai zis “banal”.

SOȚUL:
Da. Pentru mine.

Cu toate acestea, SOȚIA:
Și când ceva e “banal” pentru tine, devine “banal” pentru toată lumea. Așa funcționezi.

SOȚUL:
Nu. Prin urmare, Eu doar… nu înțeleg de ce ești atât de, (se oprește)

SOȚIA:
Atât de ce?

SOȚUL:
Atât de fixată pe culoare.

SOȚIA:
Culoarea spune tot. Roșu: atenție. Roșu: limită. Roșu: “nu trece”. Și tu ai trecut.

SOȚUL:
Nu eram la semafor.

SOȚIA:
Ești la mine în casă.

SOȚUL:
E și casa mea.

SOȚIA:
E casa mea când vine vorba de ce îmi place. (SUNET: punga de legume foșnește, strânsă într-o mână.)
Uite, aici, în punga asta, au intrat cinci ardei dimineață. Cinci. Așadar, Ai nevoie de ajutor la numărat?

SOȚUL:
Nu.

În consecință, SOȚIA:
Atunci ai nevoie de adevăr. Spune: ai mâncat ardeiul roșu.

SOȚUL:
Am mâncat ardeiul roșu.

SOȚIA:
Spune: ai știut că îl vreau.

SOȚUL:
Nu am știut.

SOȚIA:
Spune: ai ales intenționat.

SOȚUL:
Nu.

SOȚIA:
Spune.

SOȚUL:
Nu spun ce nu e real.

SOȚIA:
Realitatea ta.

SOȚUL:
Realitatea.

SOȚIA:
Realitatea mea e că ai ales fix ce era al meu.

SOȚUL:
Ardeiul nu era “al tău”.

Astfel, SOȚIA:
Atunci nimic nu e al meu. De exemplu, Nici liniștea, nici gustul, nici preferințele. Totul e “la comun”, adică la dispoziția ta.

SOȚUL:
Asta e nedrept.

SOȚIA:
Nedrept e să ceri respect și să primești lipsă de atenție.

În special, SOȚUL:
N-ai primit lipsă de atenție. Primești atenție non-stop. În primul rând, Uite, suntem aici, la anchetă, pentru un ardei.

(SUNET: ceasul pare mai tare.)

În concluzie, SOȚIA:
Ancheta nu e pentru ardei. E pentru tipar. Ai un tipar, Radu.

De fapt, SOȚUL:
Și tu ai un tipar. Practic, Întrebi, împingi, cauți vină, apoi scrii finalul singură.

SOȚIA:
Finalul vine din fapte.

SOȚUL:

SOȚUL:
Fapta: am mâncat un ardei.

SOȚIA:
Fapta: ai ales roșu.

SOȚUL:
Fapta: mi-era foame.

SOȚIA:
Fapta: erai singur.

SOȚUL:
Fapta: nu m-am gândit la culoare.

SOȚIA:
Fapta: nu te-ai gândit la mine.

(Pauză lungă.)

SOȚUL:
Vrei să auzi ceva? Bineînțeles, Astăzi, la muncă, șeful a zis, SOȚIA:
Nu acum.

SOȚUL:
Exact asta facem mereu. De altfel, Când am ceva de spus, “nu acum”. Cu alte cuvinte, Când ai tu ceva de spus, e “acum”, “aici”, “stai în picioare”.

SOȚIA:
Pentru că altfel fugi.

SOȚUL:
Nu fug. Mă apăr.

SOȚIA:
Apărarea arată vină.

SOȚUL:
Nu, arată presiune.

În același timp, (SUNET: un telefon vibrează pe masă. Nimeni nu îl atinge.)

SOȚIA:
Întrebare: ai lăsat intenționat cotorul în coș?

SOȚUL:
Ce?

SOȚIA:
Cotorul. Ardeiul tăiat. Resturile. Le-ai lăsat la vedere.

SOȚUL:
Le-am aruncat.

SOȚIA:
Unde?

SOȚUL:
În coș.

SOȚIA:
Și ai lăsat capacul deschis.

SOȚUL:
Nu știu.

SOȚIA:
Asta e semn. Un mesaj.

SOȚUL:
Mara… te rog.

SOȚIA:
Nu “te rog”. Răspuns. Ai lăsat capacul deschis?

SOȚUL:
Nu-mi amintesc.

Ulterior, SOȚIA:
Atunci îți amintesc eu: era deschis. De asemenea, Și mirosul era acolo, ca o dovadă.

SOȚUL:
Dovadă de ce?

SOȚIA:
De nepăsare.

În plus, SOȚUL:
Sau dovadă că am uitat. Mai mult, Cum uit și eu lucruri, cum uiți și tu.

SOȚIA:
Eu nu uit ce contează.

SOȚUL:
Asta spui tu.

SOȚIA:
Nu. Asta e realitatea.

(Pauză. Totuși, Se aude o mașină trecând afară.)

SOȚUL:
Bine. Vrei să mă pedepsești? Zi direct.

SOȚIA:
Nu pedepse. Consecințe. Înveți. Data viitoare întrebi.

SOȚUL:
Data viitoare întreb dacă am voie să mănânc din frigider?

SOȚIA:
Data viitoare întrebi înainte să iei ce îmi place.

SOȚUL:
Și dacă îți place tot?

SOȚIA:
Atunci nu iei nimic fără mine.

SOȚUL:
Asta sună…
(se oprește)

SOȚIA:
Sună cum?

SOȚUL:

SOȚUL:
Sună ca o închisoare cu lumină de neon.

SOȚIA:
Sună ca respect.

SOȚUL:
Sună ca frică.

SOȚIA:
Frica te face atent.

SOȚUL:
Frica mă face mic.

Cu toate acestea, SOȚIA:
Atunci fii atent fără frică. Ești în stare?

SOȚUL:
Nu așa. Nu sub anchetă.

SOȚIA:
Ancheta e forma sincerității. Când vorbești liber, minți frumos.

SOȚUL:
Nu mint.

SOȚIA:
Atunci spune adevărul complet: de ce ai mâncat ardeiul roșu?

(Pauză, respirație.)

SOȚUL:
Pentru că…
pentru că mi s-a părut mai dulce.

SOȚIA:
Aha. Deci gustul.

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Deci ai știut diferența.

SOȚUL:
Nu despre culoare. Despre gust.

SOȚIA:
Și ai ales gustul tău înaintea gustului meu.

SOȚUL:
Nu, am ales gustul momentului.

SOȚIA:
Momentul tău. Tu mereu ai momentul tău.

SOȚUL:
Și tu ai mereu verdictul tău.

SOȚIA:
Verdict: ai luat ce era pentru mine.

SOȚUL:
Verdictul tău nu e sentință.

SOȚIA:
Ba da. În casa asta, e.

(SUNET: cana atinsă de masă. Prin urmare, O mică vibrație, ca o ștampilă.)

Așadar, NARATOR:
În bucătăria aceea, lumina rămâne albă și aspră. Un sertar închis devine dosar. O gustare devine infracțiune. Iar între doi oameni, un ardei capătă greutatea unei dovezi despre cine are voie să existe fără permisiune.

(SUNET: pași către hol. Ușă deschisă.)

SOȚUL:
Mă duc să duc gunoiul.

SOȚIA:
Nu pleci.

SOȚUL:
Pleacă gunoiul, nu eu.

SOȚIA:
Nu pleacă nimic până nu terminăm.

SOȚUL:
Ai terminat deja. Ai început cu concluzia.

(Pauză. Ușa rămâne întredeschisă. În consecință, Se aude aer rece pe hol.)

SOȚIA:
Închide ușa.

SOȚUL:
De ce?

SOȚIA:
Fiindcă așa spun.

(SUNET: ușa se închide. Click.)

Astfel, NARATOR:
Și liniștea intră iar, ca un agent de pază. Dosarul rămâne deschis.

ACTUL 2 – Mașina

(SUNET: portieră deschisă, apoi închisă

(SUNET: portieră deschisă, apoi închisă. Centură trasă. Motor pornit. Ștergătoare pe parbriz, deși ploaia abia murmură. Semnalizare, apoi roți pe asfalt ud.)

De exemplu, NARATOR:
În mașină, cuvintele sună altfel. În special, Habitaclul strânge aerul, îl face greu, îl ține prizonier între bord și geam. Radu conduce. În primul rând, Mara stă dreapta, cu genunchii lipiți, cu geanta ținută ca un dosar. În concluzie, Lumina de la stâlpi taie interiorul în felii scurte, alb-gălbui. De fapt, Ca niște cadre de interogatoriu filmat prost.

Practic, SOȚUL (Radu):
Am dus gunoiul, am închis ușa, am făcut… tot. Hai să mergem liniștiți. Bineînțeles, Voiam să-ți zic ceva de la muncă.

SOȚIA (Mara):
Concentrează-te la condus.

SOȚUL:
Conduc.

SOȚIA:
Atunci taci.

(Pauză. Motorul toarce constant. Un semafor. Frână ușoară. Semnalizare.)

SOȚUL:
Bine. De altfel, Dar… după aia, la destinație, vorbim ca doi oameni?

SOȚIA:
Vorbim ca doi oameni cînd te porți ca un om.

SOȚUL:
M-am purtat… normal.

SOȚIA:
Normal pentru tine.

(SUNET: semafor verde. Mașina pornește.)

NARATOR:
Radu își mușcă limba. Cu alte cuvinte, Are genul de tăcere care nu e liniște, e încercare de supraviețuire. În același timp, O încearcă cu grijă, ca pe un bandaj.

Ulterior, SOȚUL:
Mara, azi șeful a avut o ieșire… a urlat la mine în fața tuturor. De asemenea, Mi-a zis că încurc echipa, că n-am ritm. M-am simțit… mic.

SOȚIA:
Nu te plânge.

SOȚUL:
Nu mă plâng. Îți spun.

SOȚIA:
Ție ți se pare că ai dreptul la dramă după faza cu ardeiul?

(Scurtă pauză. Se aude un claxon îndepărtat.)

SOȚUL:
Sunt două lucruri diferite.

SOȚIA:
În viața reală, lucrurile nu stau în sertare separate.

În plus, SOȚUL:
Încerc să-ți cer… o clipă. Mai mult, O clipă în care să mă asculți.

SOȚIA:
Eu te ascult de ani întregi.

SOȚUL:
Nu, tu mă monitorizezi.

SOȚIA:
Ai grijă.

SOȚUL:

SOȚUL:
Am grijă. (înghite)
Și totuși… azi, cînd am intrat în bucătărie, parcă intram într-o sală de judecată. Mă uitam așa cum se uită un vameș la pașaport.

SOȚIA:
Așa te-ai uitat tu la ardeiul roșu.

SOȚUL:
Nu m-am uitat la el cum zici tu.

SOȚIA:
Te-ai uitat. L-ai ales. L-ai luat. L-ai mâncat. Și apoi ai lăsat urme.

SOȚUL:
Urme… din nou cu urme.

SOȚIA:
Urmele arată caracter.

SOȚUL:
Urmele arată că a fost o masă, nu o crimă.

Totuși, (SUNET: roți pe o porțiune de piatră cubică. Vibrație ușoară.)

Cu toate acestea, NARATOR:
De pe bancheta din spate, o sacoșă se răstoarnă ușor la fiecare hop. Prin urmare, Radu nu se uită în oglindă; a învățat că orice privire poate deveni “dovadă”.

Așadar, SOȚUL:
Am mai văzut genul ăsta de discuție… la părinții mei. Mama îl prindea pe tata cu o frază și îl ținea acolo, ore întregi. “De ce ai zis cuvîntul ăla?”
“De ce ai respirat așa?”
“De ce ai intrat încălțat pe covor?”
Și el stătea… și își cerea iertare pînă nu mai știa pentru ce.

SOȚIA:
Și ce legătură are cu noi?

SOȚUL:
Are. În consecință, Cînd începi cu “de ce”, nu mai există răspuns bun. Există doar oboseală.

SOȚIA:
Răspuns bun există: “am greșit”.

Astfel, SOȚUL:
Am greșit că am mâncat ardeiul. Da, accept. De exemplu, Dar nu accept… să mi se rescrie intenția.

SOȚIA:
Intenția iese la suprafață cînd întreb.

În special, SOȚUL:
Intenția iese la suprafață cînd o am. Nu cînd o inventezi.

(Pauză. Ștergătoarele se aud mai tare. Mara respiră lent, calculat.)

SOȚIA:
Ți se pare că inventez.

SOȚUL:
Da. Ți se pare că “mi-era foame” nu ajunge. Și atunci scormonești după o versiune care să te facă pe tine… judecător.

SOȚIA:

SOȚIA:
Aha. Deci eu sunt problema.

SOȚUL:
Nu, nu. Noi suntem problema. În primul rând, Felul în care ajungem să vorbim.

SOȚIA:
Felul în care ajungem să vorbim pornește din lipsa ta de grijă.

SOȚUL:
Și ajunge la frica mea.

(SUNET: semnalizare. Mașina schimbă banda.)

În concluzie, NARATOR:
Radu a spus “frica mea” ca pe un lucru rușinos. Ca pe o pată pe cămașă, o pată pe care o acoperi cu sacoul, sperînd că nimeni nu observă. Mara observă tot. Sau, mai corect: așa pretinde.

SOȚIA:
Frica ta?

SOȚUL:
Da. De fapt, Cînd deschid frigiderul, mă întreb ce greșeală se naște. Practic, Cînd pun o cană pe masă, mă gîndesc dacă se aude prea tare. Bineînțeles, Cînd te întreb ceva, îmi calculez cuvintele… să nu iasă iar anchetă.

SOȚIA:
Dramatizezi.

SOȚUL:
Nu. Spun cum se simte. Și… dacă ți se pare un teatru, înseamnă că n-ai văzut încă ce face asta cu mine.

SOȚIA:
Cu tine. Mereu cu tine.

SOȚUL:
Da, cu mine. Fiindcă eu sunt aici. Eu sunt în scaunul ăsta. De altfel, Și… mi-ar prinde bine să nu simt că fiecare gest devine o probă.

(Pauză. Cu alte cuvinte, Motorul se aude constant, apoi frînă la un alt semafor.)

SOȚIA:
Ți-ar prinde bine să nu existe consecințe.

SOȚUL:
Nu. În același timp, Mi-ar prinde bine consecințe omenești. Nu tribunal.

SOȚIA:
Tribunal…
(își drege vocea)
În tribunal, măcar se spune adevărul.

Ulterior, SOȚUL:
În tribunal se spune ce se poate dovedi. De asemenea, Și tu vrei să dovedești ce simți, nu ce s-a întâmplat.

SOȚIA:
Ce simt e real.

SOȚUL:
E real în tine. În plus, Dar cînd “real în tine” devine regulă pentru mine, eu dispar.

(SUNET: semafor verde. Mașina pornește. Un camion trece pe lîngă, un vuiet.)

NARATOR:

NARATOR:
În acel vuiet, pentru o secundă, Radu simte protecție. Sunetul de afară acoperă tensiunea dinăuntru. Apoi camionul trece, iar liniștea revine, lipicioasă.

Mai mult, SOȚUL:
Voiam să-ți povestesc altceva. Totuși, Nu despre mine, nu despre ardei, nu despre… nimic din asta. Doar… ceva amuzant.

SOȚIA:
Amuzant.

SOȚUL:
Da. Cu toate acestea, La birou, un coleg a adus o plantă. Un cactus. Prin urmare, Și a pus un bilețel: “Nu atinge. Așadar, Mușcă.”
Și toată lumea a rîs.

(Mara tace.)

SOȚUL:
Și m-am gîndit…
că e ciudat cum oamenii pun avertismente la lucruri care înțeapă. Dar acasă, nu există bilețel. Există doar… înțepătura.

SOȚIA:
Ce vrei să spui?

În consecință, SOȚUL:
Că nu știu regulile pînă cînd nu greșesc. Astfel, Și atunci aflu regulile… pe pielea mea.

SOȚIA:
Regulile sunt evidente.

SOȚUL:
Nu. Sunt evidente doar după ce mi le spui cu voce tare, cu tonul ăla… de procuror.

SOȚIA:
Tonul meu ține casa în picioare.

De exemplu, SOȚUL:
Tonul tău ține casa… ca pe un acvariu. Frumos, curat, dar fără aer.

(Pauză. În special, Radu își drege vocea, aproape speriat de ce a zis.)

SOȚUL:
Nu vreau să te rănesc.

SOȚIA:
Prea tîrziu.

SOȚUL:
Vezi? Asta zic. În primul rând, Orice cuvînt… se întoarce ca un cuțit.

SOȚIA:
Tu ai început.

În concluzie, SOȚUL:
Eu am început să vorbesc. Tu ai început să înțepi.

(SUNET: semnalizare. De fapt, Intră pe o stradă mai îngustă. Roți pe denivelări mici. Practic, Un radio din altă mașină se aude vag, apoi dispare.)

Bineînțeles, NARATOR:
Și atunci, fără să vrea, Radu își amintește. De altfel, Nu de ardei, nu de frigider. De o altă bucătărie. De un alt miros. Cu alte cuvinte, Și de un alt “de ce”.

(SUNET: se estompează sunetele mașinii. Se aude, ca amintire, un ceas vechi, mai gros. Un frigider vechi. O ușă scîrțîie.)

NARATOR (voce de amintire):

NARATOR (voce de amintire):
Radu are paisprezece ani. În bucătăria părinților, mama lui ține un castron cu ardei, castraveți, roșii. Tata intră, ia un ardei, mușcă. Mama îl vede. Se oprește ca o sirenă.

MAMA (amintire, ascuțit):
De ce ai mîncat ardeiul ăla?

TATA (amintire, obosit):
Mi-era foame.

MAMA:
Nu era pentru tine.

TATA:
E ardei.

MAMA:
Era pentru salată. Ți-am spus.

TATA:
Nu mi-ai spus.

MAMA:
Ți-am spus. În același timp, Ți-am spus de o mie de ori. Ulterior, Ție ți se pare că nimic nu contează.

TATA:
Contează, doar că… nu știu… am luat primul.

MAMA:
Primul, mereu primul. Tu mereu primul. Și eu mereu după.

(SUNET: un scaun tras brusc. Un pumn mic pe masă. Respirație tăiată.)

De asemenea, NARATOR (amintire):
Radu stă în ușă, ține caietul de matematică. Nu intră. Nu pleacă. În plus, Învață, fără lecție scrisă, cum un ardei devine verdict.

(SUNET: amintirea se stinge. Mai mult, Revine mașina: motor, ștergătoare, asfalt ud.)

SOȚUL (în mașină, voce schimbată):
Nu-mi place cum mă simt cînd faci asta.

SOȚIA:
“Fac asta”. Ce “asta”?

SOȚUL:
Cînd pui reflector pe o greșeală măruntă și o umpli cu sens… pînă nu mai rămîne nimic din mine.

SOȚIA:
Dacă nu rămîne nimic, înseamnă că era gol.

SOȚUL:
Nu…
înseamnă că se golește.

(Pauză. Totuși, Mara își întoarce capul spre geam. Cu toate acestea, Un fel de tăcere teatrală, făcută să apese.)

SOȚUL:
Vrei să auzi ce mi-ai spus, de fapt? Nu cuvintele. Mesajul.

SOȚIA:
Spune.

SOȚUL:
Mesajul e: “Nu ai voie să alegi.”
“Nu ai voie să te simți în siguranță.”
“Nu ai voie să te aperi.”
Fiindcă orice apărare devine vină.

SOȚIA:
Și mesajul tău?

SOȚUL:
Mesajul meu…
e că nu mai rezist la felul ăsta de viață.

(SUNET: frînă ușoară

(SUNET: frînă ușoară. Mașina încetinește. Un trecător, pași grăbiți pe lîngă carosabil.)

SOȚIA:
Nu mai rezisti.

SOȚUL:
Așa se simte. Prin urmare, Nu cer să ai dreptate mai puțin. Așadar, Cer să am și eu voie la greșeli fără umilire.

SOȚIA:
Umilire…
Tu numești umilire o discuție.

SOȚUL:
Nu e discuție. E un tunel. În consecință, Într-un tunel, oricît alergi, ieșirea e tot la tine, nu la mine.

SOȚIA:
Atunci stai. Nu mai alerga.

Astfel, SOȚUL:
Cînd stau, spui că ascund. Cînd vorbesc, spui că mint. De exemplu, Cînd explic, spui că mă scuz. Cînd tac, spui că sfidez.

SOȚIA:
Fiindcă așa faci.

SOȚUL:
Nu. Fiindcă așa interpretezi.

(Pauză. Ștergătoarele se opresc. În special, Ploaia s-a dus, dar cerul rămîne greu.)

În primul rând, NARATOR:
Radu își dă seama de ceva. În concluzie, Nu de adevăr, ci de mecanism. De fapt, În mașină, Mara nu are sertare de deschis. Practic, Așa că deschide altceva: trecutul lui. Îl trage de mînecă, îl aduce în prezent, îl pune pe bord, ca pe o hartă: “Uite, aici e vina. Aici e tiparul. Aici ești tu.”

Bineînțeles, SOȚUL:
Mara…
Îți zic ceva și te rog să nu-l transformi în probă. De altfel, Am început să-mi fie teamă să vin acasă.

(Mara inspiră încet. Cu alte cuvinte, Tăcerea ei ține loc de răspuns și de pedeapsă.)

În același timp, SOȚUL:
Nu de tine ca persoană. De scenariul care mă așteaptă. Ulterior, De ancheta care pornește din orice. De asemenea, Dintr-o farfurie, dintr-un capac, dintr-un ardei.

SOȚIA:
Deci eu sunt scenariul.

SOȚUL:
Nu. Noi am ajuns scenariu. În plus, Și nu-mi place rolul meu.

SOȚIA:
Ți-ai ales rolul.

SOȚUL:
Nu. Mai mult, Rolul mi s-a lipit de frunte. Totuși, Și de fiecare dată cînd încerc să-l dezlipesc, simt că ia piele cu el.

(SUNET: semnalizare dreapta. Mașina trage pe dreapta, oprește. Motor la relanti.)

NARATOR:

NARATOR:
Radu oprește. Nu dramatic, nu ca să amenințe. Ca să respire. Ca să își pună gîndurile pe scaunul liber dintre ei.

SOȚUL:
Uite. Recunosc greșeala. Data viitoare… întreb. Dar vreau și eu ceva.

SOȚIA:
Ce?

Cu toate acestea, SOȚUL:
Să nu mă mai întrebi “de ce” ca pe o armă. Prin urmare, Să mă întrebi “ce s-a întîmplat” ca pe o curiozitate. Așadar, Și să accepți răspunsul, chiar dacă nu sună… frumos.

(Mara rămîne tăcută. Se aude doar relantiul.)

În consecință, SOȚUL:
Și dacă răspunsul e “mi-era foame”, atunci… rămîne “mi-era foame”. Astfel, Nu “am vrut să te rănesc”. De exemplu, Nu “am vrut să te provoc”. Nu “am vrut să arăt că decid”.

SOȚIA (foarte calm):
Ai terminat?

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Atunci ascultă. În special, Cînd spui “mi-era foame”, eu aud “nu contezi”. În primul rând, Cînd spui “n-am observat”, eu aud “nu exiști”. În concluzie, Cînd spui “nu-mi amintesc”, eu aud “te fac să pari nebună”.

SOȚUL:
N-am zis asta.

SOȚIA:
Ai zis, fără să zici.

SOȚUL:
Nu… nu e corect.

SOȚIA:
Corect e să înveți să nu-mi mai faci asta.

SOȚUL:
Și eu învăț…
dar tu înveți ceva?

(Pauză. Relantiul. Un cîine latră în depărtare.)

SOȚIA:
Eu învăț să nu mai aștept de la tine ce nu dai.

SOȚUL:
Deci… tot la mine ajunge.

SOȚIA:
Fiindcă de la tine a pornit.

De fapt, NARATOR:
În mașina oprită, Radu înțelege că “a porni” nu mai are legătură cu motorul. Are legătură cu vinovăția. Practic, Vinovăția pornește mereu din el, indiferent de drum.

(SUNET: motorul se turează ușor. Mașina pornește din nou.)

SOȚUL (încet):
Mergem la salon.

SOȚIA:
Mergem.

NARATOR:

NARATOR:
Și pe drumul scurt rămas, nu se mai vorbește despre cactus, nici despre șef, nici despre foame. Doar despre tăcerea care ține loc de verdict. Radu conduce. Mara privește înainte. Iar între ei, un ardei imaginar capătă greutatea unei pietre în buzunar.

(FADE OUT cu sunet de roți pe asfalt, apoi ușor spre tăcere.)

PARTEA a 3-a – Salonul de terapie

Bineînțeles, (SUNET: ușă de cabinet care se închide domol. Un clinchet discret de clopoțel. Pași pe parchet. De altfel, O mașină de aer condiționat care bâzâie fin. Cu alte cuvinte, În fundal, un ceas cu ticăit blând, aproape enervant de calm.)

În același timp, NARATOR:
Cabinetul are miros de ceai și cărți vechi. Ulterior, Genul de liniște care nu te judecă… dar nici nu te lasă să te ascunzi. Două fotolii, o canapea, o măsuță cu șervețele așezate perfect la îndemână, ca și cum cineva a plâns aici în fiecare zi, la aceeași oră.

Radu intră primul. De asemenea, Se așază ca un om care nu vrea să încurce nimic. Mara intră după el și se așază ca un om care știe deja unde e vina.

PSIHOLOGUL (Dr. Ionescu), calm:
Bun. Ați ajuns. Înainte să începem, vreau să stabilim două lucruri simple:
1) aici nu căutăm cine are dreptate, ci ce se întâmplă între voi. 2) vorbim pe rând, fără întreruperi.

(Mara își încrucișează brațele. În plus, Radu dă din cap prea repede, ca un elev ascultător.)

PSIHOLOGUL:
Cine vrea să înceapă?

SOȚIA (Mara):
Eu. Mai mult, Am obosit să mă simt… invizibilă în propria casă. Sunt lucruri mici, dar repetate. Totuși, Nu ascultă, nu observă, nu reține. Cu toate acestea, Și apoi… mă face să par eu “prea sensibilă”.

PSIHOLOGUL:
Spui “invizibilă”. Dă-mi un exemplu concret.

SOȚIA:

SOȚIA:
De exemplu… frigiderul. Ieri am pus ceva deoparte, clar. Și el a mâncat. Și apoi a zis “mi-era foame”, de parcă asta scuză orice.

PSIHOLOGUL (întoarce capul spre Radu):
Radu, ce ai trăit tu în momentul ăla?

Prin urmare, SOȚUL (Radu), încet:
Am trăit că… orice spun se poate întoarce împotriva mea. Așadar, Că dacă zic “mi-era foame”, e o insultă. În consecință, Dacă zic “n-am văzut”, e o provocare. Astfel, Și… ajung să mă simt ca un suspect.

PSIHOLOGUL:
Bun. De exemplu, Văd două realități care se ciocnesc. Mara trăiește lipsa de considerare. Radu trăiește frica de acuzare.

(Pauză. Ticăitul ceasului pare mai tare.)

PSIHOLOGUL:
Mara, când pui întrebarea “de ce ai făcut asta?”, ce îți dorești de fapt să auzi?

SOȚIA (fără ezitare):
Adevărul.

PSIHOLOGUL:
Adevărul despre ce? Fapt? Intenție? Sentiment?

SOȚIA:
Intenție.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

PSIHOLOGUL:
Și dacă intenția e banală, foame, grabă, poți s-o accepți?

(Mara face o pauză, dar nu cedează.)

SOȚIA:
Dacă ar fi banală, n-ar mai fi repetitiv.

PSIHOLOGUL:
Aha. Deci repetitiv = intenție ascunsă, în mintea ta.

SOȚIA:
Nu “în mintea mea”. În realitate.

PSIHOLOGUL (blând, dar ferm):
În realitatea ta, da. În special, Și aici e o nuanță importantă: uneori, creierul nostru caută intenții ca să explice durerea. E o formă de control.

(Radu își freacă palmele. În primul rând, Ca și cum s-ar încălzi înaintea unei mărturisiri.)

În concluzie, SOȚUL:
Eu… m-am recunoscut când a spus “control”. Nu despre mine. Despre atmosfera de acasă. De fapt, Simt că nu am voie să greșesc fără să plătesc cu ore de discuție.

SOȚIA (tăios):
“Atmosferă”. Practic, Așa zice și el când vrea să evite responsabilitatea.

PSIHOLOGUL:
Stop. Ține minte regula: fără întreruperi.

(Mara se lasă pe spate, vizibil iritată. Radu respiră, ca și cum i s-a dat un minut de libertate.)

PSIHOLOGUL (către Radu):

PSIHOLOGUL (către Radu):
Spune mai departe, te rog.

Bineînțeles, SOȚUL:
Încep să-mi fie frică să intru în bucătărie. Știu că sună… ridicol. Dar chiar așa e. Mă simt… mic.

PSIHOLOGUL:
Mic cum?

De altfel, SOȚUL:
Ca atunci când eram copil și asistam la certurile părinților mei. Cu alte cuvinte, Totul pornea de la ceva mic. Și ajungea la… caracter. La “cine ești tu”.

PSIHOLOGUL:
Asta e important. În același timp, Când conflictul sare de la fapt la identitate, devine toxic.

(Mara își mușcă buza. Nu de emoție, de nerv.)

SOȚIA:
Deci eu sunt toxică.

PSIHOLOGUL:
Nu. Spun că mecanismul e toxic. Ulterior, Și mecanismul are două părți: unul acuză, altul se retrage. De asemenea, Cu cât acuzi mai tare, cu atât celălalt se apără sau tace. În plus, Cu cât tace, cu atât pare mai vinovat. Și spirala se închide.

(Radu dă din cap. Mai mult, Mara rămâne nemișcată, de parcă ar fi în instanță și așteaptă să se citească sentința.)

Totuși, PSIHOLOGUL:
Aș vrea să facem un exercițiu de 3 minute. Cu toate acestea, Mara, spune ce ai simțit în situația cu frigiderul, dar fără “tu”. Fără acuzații. Doar “eu simt”.

(Mara ridică o sprânceană.)

SOȚIA:
Bine. Eu simt că… nu contez. Prin urmare, Eu simt că… nu sunt luată în serios. Eu simt că… trebuie să fiu atentă tot timpul, altfel se întâmplă ceva și rămân eu… cu paguba.

PSIHOLOGUL:
Radu, repetă ce ai auzit, fără comentarii.

Așadar, SOȚUL:
Ai spus că simți că nu contezi. În consecință, Că nu ești luată în serios. Astfel, Că trebuie să fii mereu atentă.

PSIHOLOGUL:
Mara, e corect?

(Mara încuviințează, dar în cuvintele ei stă un “și tot nu ajunge”.)

PSIHOLOGUL:
Acum invers. Radu, ce ai simțit tu? Fără “tu”.

SOȚUL:

SOȚUL:
Eu simt… teamă. Eu simt că sunt sub lupă. Eu simt că orice greșeală devine o etichetă. Și eu simt… rușine că mi-e teamă de cineva pe care o iubesc.

De exemplu, (Ticăitul ceasului parcă face loc cuvintelor. În special, Mara clipește des, ca și cum ar încerca să nu lase ceva să se vadă.)

PSIHOLOGUL:
Mara, repetă ce ai auzit.

În primul rând, SOȚIA (mai încet):
Ai spus că simți teamă. Că ești sub lupă. Că… te etichetez. Și că îți e rușine.

PSIHOLOGUL:
Bun. Asta e prima punte. În concluzie, Acum, vreau să mă întorc la exemplul concret. De fapt, Mă ajută să înțeleg exact ce s-a întâmplat. Practic, Mara, ce era “ceva-ul” din frigider?

SOȚIA:
Ardeiul. Roșu. Îl păstrasem pentru salată.

PSIHOLOGUL:
Și tu, Radu, ce ai luat?

SOȚUL:
Un ardei. Nu știu dacă era… roșu. Bineînțeles, Am luat unul, mi-era foame.

(Mara se întoarce brusc spre el.)

SOȚIA:
Cum adică “nu știi dacă era roșu”?

De altfel, SOȚUL:
Nu m-am uitat la culoare. Am luat primul.

SOȚIA:
Era roșu. Roșu aprins. Cum să nu știi?

(Radu se uită în podea. Un zâmbet mic, amar, i se agață de colțul gurii, genul de zâmbet care spune “uite, exact asta ziceam”.)

PSIHOLOGUL (observă tensiunea):
Stați puțin. Radu, de obicei observi culorile? Îți sare în ochi diferența dintre roșu și verde, de exemplu?

(Radu își drege vocea. Cu alte cuvinte, E o întrebare simplă, dar îl prinde ca o mână pe ceafă.)

SOȚUL:
Depinde. Adică… nu mereu. Mai confund. Dar… nu e important.

SOȚIA (repede):
Ba e important, pentru că minte.

În același timp, PSIHOLOGUL:
Mara, am spus fără întreruperi. Ulterior, Și încă ceva: “minte” e o concluzie. Eu caut informație.

(Mara oftează teatral, dar tace.)

PSIHOLOGUL (către Radu):
Ai fost vreodată testat pentru daltonism?

(Radu se încordează

(Radu se încordează. Un om poate să audă un cuvânt și să simtă că îi cade un perete din casă. “Daltonism” e cuvântul.)

De asemenea, SOȚUL:
Când eram mic…
La școală, era un test cu niște puncte. Nu vedeam cifrele. În plus, Profesorul a râs, tata a zis că “mă prefac”. Mai mult, N-am mai vorbit despre asta.

(Pauză. Totuși, În cabinet, aerul devine mai greu, nu din vină, din adevăr.)

Cu toate acestea, PSIHOLOGUL (foarte calm):
Îți mulțumesc că ai spus. Mara, ai știut?

SOȚIA:
Nu. (după o secundă)
Nu mi-a spus.

SOȚUL:
N-am zis pentru că…
oriunde zic ceva despre mine, se transformă în “scuză”.

Prin urmare, (Mara se uită la el lung. Nu ca la un vinovat. Așadar, Ca la un om pe care abia îl vede.)

PSIHOLOGUL:
Uite o posibilă explicație:
Dacă Radu are o formă de daltonism, “ardeiul roșu” din mintea ta poate să nu fi fost “roșu” în mintea lui. În consecință, Și atunci, conflictul nu e despre culoare. E despre interpretare și siguranță.

Astfel, SOȚIA (încordată):
Dar eu știu ce am pus. Știu cum arăta.

PSIHOLOGUL:
Sigur. Și nu contest. De exemplu, Întrebarea e: ce înseamnă asta pentru voi? În special, Că uneori puteți trăi același eveniment și să-l “vedeți” diferit. La propriu și la figurat.

(Mara își strânge pumnii pe genunchi.)

SOȚIA:
Și eu ce fac cu sentimentul că nu contez?

PSIHOLOGUL:
Foarte bună întrebare. Nu-l “ștergi”. Îl traduci. În loc de “ai făcut asta ca să mă rănești”, spui “m-a durut și am nevoie de reasigurare”. Iar Radu, în loc de “nu e mare lucru”, spune “înțeleg că pentru tine contează și îmi pare rău”.

(Radu dă din cap

(Radu dă din cap. E genul de soluție simplă care sună aproape ofensator de simplu… până când îți dai seama cât de greu e s-o faci constant.)

SOȚUL:
Pot să spun asta. În primul rând, Dar aș vrea și eu… să nu mai fiu pus să demonstrez că sunt bun.

În concluzie, PSIHOLOGUL:
Asta e partea a doua: să treceți de la “dovadă” la “încredere”. Și aici vin cu o recomandare practică.

(Se apleacă ușor, ca și cum ar scoate o unealtă din sertar.)

PSIHOLOGUL:
Vă propun un “contract de 7 zile”:
– fără întrebarea “de ce ai făcut asta?” în casă. – o înlocuiți cu: “ce s-a întâmplat?” și “de ce ai nevoie acum?”
– și dacă discuția urcă, luați pauză 20 de minute, fără a o folosi ca pedeapsă.

SOȚIA (înghețat politicos):
Șapte zile. Adică să înghit.

PSIHOLOGUL:
Nu să înghiți. Să observi. Când simți impulsul să anchetezi, oprește-te și întreabă-te: “îmi e frică acum?”
De multe ori, controlul e o mască pentru frică.

De fapt, (Mara își mută privirea spre bibliotecă. Practic, O carte cu copertă roșie stă pe raft, vizibilă. Se uită la ea ca și cum ar fi o dovadă că roșul există și ea nu e nebună.)

Bineînțeles, NARATOR:
În colțul camerei, o lampă aruncă o lumină caldă. De altfel, Totul pare blând, și tocmai asta face adevărul mai greu de înghițit.

Cu alte cuvinte, PSIHOLOGUL:
Înainte să încheiem, mai vreau un detaliu. În același timp, Mara, ai spus “ardei roșu” foarte specific. Ulterior, Cât de importantă e culoarea pentru tine, în general? Observi culorile foarte intens?

(Mara își încordează maxilarul.)

SOȚIA:
Da. Îmi plac. Contează. Și… mi se pare că el se face că nu le vede, ca să mă scoată pe mine vinovată.

PSIHOLOGUL:

PSIHOLOGUL:
Sau… poate chiar nu le distinge bine. Aș vrea să faceți amândoi un consult: unul psihologic continuu, și unul oftalmologic/neurologic pentru percepție de culoare. Nu ca “probe”, ci ca informație.

SOȚUL:
Sunt de acord.

(Mara nu răspunde imediat. De asemenea, Apoi, cu un ton prea controlat ca să fie liniștit:)

SOȚIA:
Bine.

În plus, NARATOR:
Când Mara spune “bine”, nu e acceptare. Mai mult, E o ușă lăsată întredeschisă cu lanțul tras.

(SUNET: scaun care se mișcă. Psihologul își notează ceva. Ticăitul ceasului.)

PSIHOLOGUL:
Încheiem aici. Până data viitoare, fiecare să observe un lucru:
– Radu: când începi să te simți “mic”, notează ce ți-a trecut prin minte înainte să te retragi. – Mara: când simți impulsul să întrebi “de ce”, notează ce teamă apare sub el. Totuși, De pierdere? de ignorare? de a nu conta?

(Radu se ridică. Mara se ridică. Își iau hainele. Cu toate acestea, Pare că pleacă la fel cum au venit, separați în același cuplu.)

(SUNET: ușa cabinetului se deschide. Coridor. Pași.)

Prin urmare, NARATOR:
Pe hol, înainte să iasă, Mara se oprește. Așadar, Se uită la un tablou abstract: două forme, una roșie, una verde, suprapuse. Stă o secundă prea mult. Apoi spune, aproape în șoaptă:

SOȚIA:
Radu… tablou’ ăsta… tu ce culoare vezi aici?

În consecință, SOȚUL (se uită, sincer):
Văd… două nuanțe. Astfel, Dar nu știu dacă sunt cele pe care le zici tu.

(Mara îngheață. De exemplu, Nu de furie, ci de ceva mai incomod: îndoială.)

În special, NARATOR:
În mașină, vinovăția era o piatră. În primul rând, În cabinet, piatra s-a crăpat. Și prin crăpătură se vede ceva ce Mara n-a luat niciodată în calcul:
poate că uneori, Radu nu “refuză să vadă”. Poate că… nu vede.

(FADE OUT. Ticăitul se stinge.)

Final care pregătește răsturnarea (teaser pentru Partea a 4-a)

(SUNET: telefon vibreză

(SUNET: telefon vibreză. Notificare. Un mesaj intră.)

NARATOR:
Când ies din clădire, Mara primește un mesaj de la mama ei:
“Ți-am cumpărat ardei… din ăia *verzi*, că știu că pe roșii nu-i suporți.”

În concluzie, Mara se oprește, cu telefonul în mână. Fața ei nu spune “surpriză”. Spune “cum adică?”. De fapt, Ca și cum cineva i-a mutat podeaua cu doi centimetri.

Radu se întoarce spre ea.

SOȚUL:
Ești ok?

Mara înghite în sec, se uită încă o dată la mesaj, apoi bagă telefonul în buzunar ca pe o dovadă periculoasă.

SOȚIA (foarte încet):
Da… sunt ok.

NARATOR:
Nu, nu e. Fiindcă, pentru prima oară, apare o întrebare imposibilă:
Dacă ardeiul “roșu” n-a fost roșu… atunci ce altceva, din ultimii ani, a fost certitudine doar în mintea ei?

(FADE OUT complet.)

PARTEA a 4-a – Varianta 2: Adevărul ascuns al lui Radu

(SUNET: motor pornit. Practic, Ștergătoare care ating parbrizul o dată, deși nu plouă. Un semafor. Un oftat în două timpi.)

Bineînțeles, NARATOR:
În mașină, tăcerea nu e liniște. E negocieră. Mara conduce. Radu stă în dreapta, cu mâinile împreunate, ca și cum ar ține ceva fragil în palmă: ultima șansă.

De altfel, Mesajul de la mama Marei rămâne ca o așchie în buzunarul ei. Cu alte cuvinte, Dar azi nu e despre ardei. Nu încă.

În același timp, SOȚIA (Mara), fără să-l privească:
De ce n-ai zis niciodată de testul ăla? De daltonism.

SOȚUL (Radu):
Ți-am zis… mi-a fost teamă că o să sune ca o scuză.

SOȚIA:
Ai preferat să mă lași să cred că e intenție?

SOȚUL:
Am preferat… să nu complic.

NARATOR:
“Nu complic” e un fel de a spune “am ales un rău mai mic” fără să te uiți la dobândă.

(Mara frânează ușor

(Mara frânează ușor. Se oprește la un semafor. Își strânge degetele pe volan.)

SOȚIA:
Ok. Atunci complicăm acum. Ulterior, Radu… eu am o întrebare simplă și vreau un răspuns simplu. Ai mâncat ardeiul ăla intenționat?

SOȚUL:
Nu.

SOȚIA (sec):
Bine.

NARATOR:
“Bine”-ul ăsta sună ca un capac pus pe o oală care încă fierbe.

Acasă

(SUNET: cheie în yală. Ușă. Pași. O pungă lăsată pe masă. Frigider deschis.)

Mara intră direct în bucătărie, ca un detectiv care încearcă să demonstreze că nu e nebun. Deschide frigiderul. Se uită la legume. Le atinge. Le aliniază.

Radu rămâne în prag.

SOȚUL:
Vrei să fac eu ceaiul?

SOȚIA:
Nu. Stai.

Radu stă. De asemenea, Ca un copil chemat la tablă.

În plus, Mara scoate un ardei, verde, îl pune pe tocător. Apoi scoate un ardei roșu dintr-o pungă de la cumpărături (îl cumpărase în drum spre casă, fără să spună). Îi pune unul lângă altul.

SOȚIA:
Uite. Ăsta e verde. Ăsta e roșu. Tu ce vezi?

Mai mult, Radu se apropie, se uită, clipind des. Totuși, Ca și cum ar încerca să “prindă” culoarea. Pauza durează puțin prea mult.

Cu toate acestea, SOȚUL (cu grijă):
Văd doi ardei. Unul pare… mai închis. Altul… mai deschis.

Mara inspiră pe nas. Se uită fix la el.

SOȚIA:
Deci chiar… nu-i vezi.

SOȚUL:
Nu cum îi vezi tu.

SOȚIA:
Și totuși… mi-ai spus asta acum, în cabinet. Nu înainte. De ce?

Radu își caută cuvintele. Prin urmare, Și asta, la el, e semn rău: Radu nu e omul cu pauze. Așadar, Radu e omul care înghite și merge mai departe.

SOȚUL:
Pentru că… dacă ți-aș fi spus, ai fi început să verifici. Să mă testezi. Să cauți exemple. În consecință, Și… ți-aș fi dat o unealtă.

Mara râde scurt, fără bucurie.

SOȚIA:

SOȚIA:
Serios? Eu sunt “periculoasă” cu… cunoștințe medicale?

Astfel, SOȚUL (mai apăsat, dar încă blând):
Nu. De exemplu, Tu ești periculoasă când te sperii. Și te sperii des.

Cuvintele atârnă în aer, ca un tablou strâmb care s-a auzit că cade, dar încă nu a căzut.

Mara face un pas înapoi.

SOȚIA:
Aha. Deci acum e vina mea că tu ai ascuns ceva.

Radu își freacă ceafa. În special, Își drege vocea, apoi… se oprește. Ca și cum și-ar da seama că încă vorbește în vechiul sistem: “nu provoca, nu spune, nu aprinde”.

SOȚUL:
Nu e vina ta. E… strategia mea. Și a fost greșită.

În primul rând, Mara se uită spre ardei, apoi spre el. În concluzie, În ochii ei se vede o întrebare pe care n-a rostit-o până acum. Dar care îi macină toate certurile: *dacă nu văd același lucru, cum pot să știu că sunt în siguranță?*

În aceeași seară

(SUNET: notificare. Un telefon pe masă. Vibrația se repetă.)

Radu își lasă telefonul pe masă cu ecranul în sus, dintr-un reflex de “n-am nimic de ascuns”. Mara vede numele care apare.

“Irina (Optică)”

Mara își încordează umerii. De fapt, Numele are o energie ciudată, nici de prieten, nici de coleg. E prea “specific”.

SOȚIA:
Cine e Irina?

Practic, Radu apasă repede “mute”, dar e prea târziu. Mișcarea îl trădează. Bineînțeles, Nu e vinovat, dar e… speriat.

SOȚUL:
E… cineva.

Mara își întoarce capul încet, ca în filme, când personajul aude o ușă scârțâind în spatele lui.

SOȚIA:
“Cineva”. Ok. Și “Optică” ce înseamnă? De altfel, Ce fel de Irină e asta?

Radu înghite.

SOȚUL:
Lucrează la o clinică. Optometrie.

SOȚIA:
Și de ce te sună seara?

Radu tace.

NARATOR:

NARATOR:
Tăcerea lui e veche. Nu e tăcere de mincinos, e tăcere de om care a învățat că adevărul e uneori mai scump decât minciuna.

Cu alte cuvinte, Mara își ia telefonul lui, nu smulge, nu urlă. În același timp, Îl ia calm, ceea ce e mai înfricoșător.

SOȚIA:
Îl deblochezi.

Ulterior, Radu își închide ochii o secundă. De asemenea, Apoi întinde mâna și îl deblochează. În plus, Un gest mic, ca o capitulare elegantă.

Mara deschide conversația.

(SUNET: scroll. Mai mult, Un “ping” scurt la fiecare mesaj care apare pe ecran.)

Totuși, NARATOR:
Mesajele nu sunt “te iubesc”. Nu sunt nici complet neutre.

Sunt… intime într-un fel adult și exact:
programări, teste, rezultate, “nu uita ochelarii”, “a fost bine azi”, “ai fost curajos”.

Mara citește. Cu cât citește mai mult, cu atât expresia ei se schimbă din gelozie… în ceva și mai complicat: *trădare logică*.

SOȚIA (foarte încet):
“Rezultatele sunt mai rele decât credeai.”
“Nu-i spune încă.”
“Ține-te de plan.”
“În două luni o să fie stabil.”

Ridică privirea.

SOȚIA:
Ce plan, Radu?

Radu își strânge buzele. Nu vrea să iasă. Dar iese.

SOȚUL:
Planul să… nu te sperii.

SOȚIA:
De ce să mă sperii?

Radu inspiră, apoi expiră, ca și cum ar scoate un obiect greu din piept.

SOȚUL:
Pentru că nu e doar daltonism.

Pauză.

Mara își pune telefonul jos, încet, ca pe o bombă.

SOȚIA:
Atunci ce e?

Cu toate acestea, Radu își trece palma peste ochi. Asta îl trădează cel mai mult: nu se apără, nu negociază. Se teme.

SOȚUL:
Mi se îngustează câmpul vizual.

Mara clipeste, confuză.

SOȚIA:
Adică?

SOȚUL:
Adică… nu mai văd “pe lateral” cum vedeam. De ceva timp. Prin urmare, Și culorile… nu doar că le confund. Uneori par… spălate.

Mara simte un fior. Își încordează maxilarul.

SOȚIA:

SOȚIA:
Și “Irina” îți face teste… de cât timp?

Radu ezită.

SOȚUL:
De aproape un an.

Mara se ridică brusc.

SOȚIA:
UN AN?! Tu ai mers un an la teste… și ai preferat să mă lași să cred că-ți bați joc de mine?!

Radu ridică mâinile, încercând să calmeze, dar nu e genul de calm care ajută.

SOȚUL:
Nu. Am preferat să… duc singur. Așadar, Să nu pun și asta pe tine. Aveai destule. Și… ți-era greu oricum. În consecință, Și când îți e greu, tu…

Se oprește. Astfel, A făcut greșeala să înceapă o propoziție care seamănă cu “tu ești așa”.

Mara îl fixează.

SOȚIA:
Eu ce?

De exemplu, Radu își mușcă limba, la propriu, ca să oprească restul. Dar deja a zis destul. În special, Și adevărul îl împinge mai departe.

În primul rând, SOȚUL:
Tu te agăți de detalii. În concluzie, Și crești detaliile până devin… amenințări. De fapt, Și mi-a fost frică să nu transformi asta… într-un proces zilnic.

Practic, Mara rămâne fără cuvinte o clipă. Bineînțeles, Apoi, vocea îi scade, devine aproape plată.

SOȚIA:
Deci ai decis tu ce pot și ce nu pot duce.

SOȚUL:
Da.

SOȚIA:
Și asta… tu îi spui “protejat”?

Radu tremură din maxilar. Nu plânge, dar e aproape.

SOȚUL:
Îi spun “lașitate cu intenții bune”.

Răsturnarea – “Ardeiul” nu era despre ardei

(SUNET: Mara scoate un sertar. Se aude metal pe metal. Scoate o mapă.)

De altfel, NARATOR:
Mara merge la dulapul cu acte. Scoate o mapă subțire. Cu alte cuvinte, Nici nu se uită la Radu când o pune pe masă.

SOȚIA:
Atunci uită-te și tu la ceva.

Radu se uită la mapă. În același timp, Pe copertă scrie: “Asigurare – analiză polițe / opțiuni”. Ulterior, Înăuntru, hârtii tipărite, un formular aproape completat.

Radu ridică privirea, speriat.

SOȚUL:
Ce e asta?

Mara își umezește buzele

Mara își umezește buzele. Nu plânge. Dar vocea îi tremură.

SOȚIA:
Adevărul meu ascuns. De asemenea, De câteva luni, eu… mă pregătesc. În plus, În caz că… se întâmplă ceva.

Radu clipește des.

SOȚUL:
Ce să se întâmple?

Mara îl privește, și e pentru prima dată când în ochii ei nu mai e anchetă. E frică pură.

Mai mult, SOȚIA:
În caz că nu te mai pot… “ține” lângă mine. În caz că pleci. Totuși, Sau… în caz că rămâi, dar nu mai ești aici cu adevărat.

Cu toate acestea, Radu se uită la hârtii, apoi la ardeii de pe tocător. Prin urmare, Își dă seama brusc: obsesia ei pentru detalii, pentru “dovada intenției”, nu era doar control. Era radar.

NARATOR:
Mara nu căuta vinovați. Căuta semne. Pentru că, fără să știe, corpul ei simțea că ceva se schimbă la el: mișcările mici, ezitările, obiectele lovite din “neatenție”, umbrele ignorate.

Și dacă nu i-a dat nimeni explicația corectă, mintea ei a inventat una.

Radu atinge mapa cu degetele, ca și cum ar atinge o rană.

SOȚUL (încet):
Te-ai pregătit pentru despărțire.

Așadar, SOȚIA:
M-am pregătit pentru panică. Pentru mine. Pentru… orice.

Pauză. În consecință, Într-un colț, ceasul din bucătărie ticăie tare. Prea tare. Ca în cabinet.

Radu își ridică ochii.

SOȚUL:
Nu plec. Dar… mi-e frică.

Mara își ridică bărbia. Se luptă să rămână “puternică”.

SOȚIA:
De ce ți-e frică?

Radu își adună curajul ca pe niște monede împrăștiate.

Astfel, SOȚUL:
Irina mi-a zis că ar putea fi… retină. Sau neurologic. Încă nu e clar. De exemplu, Dar există șansa să se agraveze.

În special, Cuvântul “agraveze” lovește ca un scaun trântit. Mara se așază încet.

SOȚIA:
Și tu… ai ținut asta un an… singur.

SOȚUL:
Da.

Mara se uită la el mult

Mara se uită la el mult. Apoi spune ceva care nu e acuzație. E adevăr:

SOȚIA:
De-aia mi-am pierdut mințile.

Radu își apropie scaunul, încet, ca să nu sperie.

În primul rând, SOȚUL:
Nu ți-ai pierdut mințile. Ți-ai pierdut… informația.

Mara râde o dată, scurt, cu un fel de umor amar.

SOȚIA:
Super. Deci am făcut “detectiv” pentru că tu ai jucat “martir”.

Radu ridică din umeri, cu rușine.

SOȚUL:
Da. Cam așa.

Finalul care pregătește răsturnarea următoare

(SUNET: sonerie. Un “ding-dong” scurt. Apoi încă o dată.)

Amândoi îngheață. Radu se ridică. Mara îl prinde de mânecă.

SOȚIA:
Aștepți pe cineva?

Radu clatină din cap.

Se aud pași pe hol. Cineva la ușă.

Radu deschide.

În prag: o femeie de vreo 30 și ceva, îmbrăcată simplu, cu o geantă de laptop. În concluzie, Își ține telefonul în mână, pe ecran un e-mail deschis.

FEMEIA:
Bună seara. De fapt, Îmi pare rău că vin așa… fără programare. Sunt Irina.

Mara se ridică, palidă.

SOȚIA:
Tu ești… Irina.

Irina înghite, caută cuvintele. Se uită la Radu cu o seriozitate profesională, dar și cu o urmă de vină umană.

IRINA:
Radu, te-am sunat. N-ai răspuns. Au venit rezultatele de azi. Practic, Și… nu cred că mai e ceva ce puteți amâna.

Mara face un pas înainte.

SOȚIA:
Ce rezultate?

Bineînțeles, Irina se uită la Mara, apoi la Radu, apoi iar la Mara. De altfel, Și spune, cu grijă, ca și cum așază un pahar pe o masă instabilă:

Cu alte cuvinte, IRINA:
Nu e doar câmpul vizual. În același timp, Sunt niște modificări care… pot afecta și recunoașterea fețelor.

Pauză. Mara nu înțelege. Ulterior, Apoi înțelege exact cât să o lovească.

SOȚIA (șoptit):
Recunoașterea… fețelor?

Irina dă din cap foarte încet.

IRINA:

IRINA:
Există posibilitatea ca, în timp, Radu… să nu vă mai recunoască. Nu pentru că nu vrea. Ci pentru că nu poate.

De asemenea, (SUNET: în fundal, ceasul din bucătărie ticăie perfect calm. În plus, De parcă nimic nu s-a întâmplat.)

NARATOR:
Și abia atunci Mara înțelege răsturnarea completă:
toate certurile despre “nu mă vezi” au fost, fără să știe, un preludiu. Nu la despărțire. Ci la pierdere.

(FADE OUT.)

PARTEA a 5-a (5A) – “Femeia pe care n-o mai ții minte”

(SUNET: ușa rămâne întredeschisă. Mai mult, Pe hol, un bec pâlpâie ușor. Totuși, În bucătărie, ceasul continuă să ticăie cu o încăpățânare jignitoare.)

Cu toate acestea, NARATOR:
Irina stă în prag ca o propoziție începută prost. Prin urmare, Mara e în picioare, cu palmele pe masă, ca să nu se prăbușească. Radu nu se mișcă. Doar clipitul lui e mai rar, ca și cum și-ar economisi energia pentru o veste care îl depășește.

IRINA (încet):
Pot să intru?

SOȚIA (Mara), fără să știe de unde îi iese vocea:
Dacă tot ai venit cu… apocalipsa la ușă, da. Intră.

Irina intră. Închide ușa cu grijă. Așadar, Își așază geanta pe un scaun, ca la cabinet. Dar aici nu e cabinet. În consecință, Aici miroase a ceai, a legume, a viață normală care nu știe încă ce urmează.

Radu se uită la Irina ca la o necunoscută pe care *ar trebui* s-o recunoască.

RADU:
Spune-i… spune-i ce mi-ai zis și mie.

IRINA:
Radu, eu… aș vrea să vorbim așezați.

MARA (râde scurt):
Așezați, ca să fie căderea mai elegantă?

Irina o privește pe Mara cu o empatie incomodă. Nu de “specialistă”. De om care a mai stat în exact aceeași furtună.

IRINA:

IRINA:
Mara, nu vreau să te sperii, dar nici să-ți ascund. E o combinație de semne: câmp vizual, percepție, confuzii de culoare, și… episoade de recunoaștere facială inconsistentă.

Mara își încrucișează brațele, o măsură de apărare.

MARA:
“Recunoaștere facială inconsistentă” e un fel frumos de a spune “nu-și mai cunoaște oamenii”?

Irina inspiră, apoi dă din cap o fracțiune.

IRINA:
Poate ajunge acolo, da. Dar nu e inevitabil. Și nu e mâine. Astfel, Problema e că… semnele astea pot să fie parte din ceva mai mare.

RADU (înghițind):
Zi cuvântul.

Irina se uită la Radu. Apoi la Mara. De exemplu, Și spune, fără efecte dramatice, ceea ce tocmai prin lipsa dramatismului sună mai grav.

IRINA:
Alzheimer, în stadiu incipient, e una dintre suspiciuni.

În bucătărie cade o liniște densă, ca o pătură udă.

MARA:
Nu. Adică… nu. În special, Radu e… Radu uită cheile, toți uităm cheile.

IRINA:
Nu e despre chei. E despre tipar.

Mara se uită la Radu. În primul rând, Caută în el o glumă, o replică de-a lui, un “lasă, femeie, exagerezi”. Dar Radu nu livrează. În concluzie, Doar stă, cu privirea pierdută în ceva dinăuntru.

MARA (mai încet):
Când ai început să… simți?

Radu își freacă palmele.

RADU:
Când am început să mă cert cu tine pe lucruri… care nu aveau sens. Și când m-am trezit că nu mai știu dacă tu ai spus ceva, sau eu mi-am imaginat.

Mara își mușcă interiorul obrazului

Mara își mușcă interiorul obrazului. Își amintește brusc episoade: Radu care se oprea în fața ușii de la baie ca și cum era prima dată acolo. Radu care o întreba “unde e cana mea” de trei ori într-o oră. Radu care o privea uneori cu o fracțiune de secundă prea mult, ca pe cineva pe care îl citești din mers.

MARA:
De ce nu mi-ai spus?

Radu ridică din umeri, aproape copilăros.

RADU:
Pentru că dacă spuneam, deveneam… “Radu cu problema”. De fapt, Și mie îmi place să fiu doar Radu.

Irina îl privește lung, cu un fel de durere reținută.

IRINA:
Ai mai spus asta.

Mara își îngustează ochii.

MARA:
Cum adică “ai mai spus asta”?

Practic, Irina tace o secundă prea mult. Bineînțeles, Își caută o cale de ieșire. Dar nu există.

De altfel, IRINA:
Mara… există ceva ce trebuie să știi. Și o să doară. Îmi pare rău.

Mara își ridică bărbia. Cu alte cuvinte, Se uită la Irina ca la un avocat al părții adverse.

MARA:
Ok. Spune.

Irina se întoarce spre Radu, cu o grijă aproape tandră.

IRINA:
Radu… îți amintești de mine?

Radu clipeste. Își încrețește fruntea, se concentrează ca și cum ar încerca să prindă un post de radio cu semnal prost.

RADU:
Ești… Irina. De la… optică.

Irina zâmbește trist.

IRINA:
Da. Asta ți-am spus.

Mara simte cum se ridică ceva în ea, un instinct de protecție amestecat cu furie: *iarăși cineva îi spune ce să creadă*.

MARA:
Cine ești, de fapt?

Irina își strânge mâinile pe genunchi.

IRINA:
Am fost… soția lui.

Mara nu reacționează imediat. În același timp, Creierul ei refuză informația, o pune într-un sertar greșit.

MARA:
Fosta… ce?

Radu se întoarce spre Irina brusc, ca și cum

Radu se întoarce spre Irina brusc, ca și cum cuvântul “soția” i-a apăsat un buton.

RADU:
Nu.

IRINA (încet):
Ba da.

Ulterior, Mara își duce o mână la gură, dar nu plânge. Încă nu. În schimb, vocea îi iese rece, surprinzător de controlată.

MARA:
Radu… tu ai fost căsătorit înainte?

Radu se uită la ea. În ochii lui e panica unui elev prins cu tema nefăcută la o materie pe care nici nu știa că o are.

RADU:
Nu… adică… nu știu.

Mara își simte picioarele moi.

MARA:
Cum adică “nu știu”?

Irina vorbește încet, ca și cum citește dintr-un dosar pe care îl urăște.

De asemenea, IRINA:
Am fost căsătoriți șase ani. Am divorțat acum… zece ani. În plus, Nu am venit aici să-ți stric casa, Mara. N-am interesul ăsta. Am venit pentru că… Radu a început să uite. Mai mult, Și primul lucru pe care l-a uitat… am fost eu.

Totuși, Mara o privește ca pe o fantomă. Apoi se uită la Radu, de parcă ar vrea să-i reamintească: “spune că nu e adevărat”.

MARA:
Radu, spune ceva.

Radu își freacă tâmplele. Se ridică și merge doi pași, apoi se oprește, pierdut între bucătărie și sufragerie ca într-un labirint prea simplu.

Cu toate acestea, RADU (cu vocea spartă):
Eu… îmi amintesc o casă. Îmi amintesc o canapea gri. Și o lampă care… bâzâia. Prin urmare, Și cineva care cânta prost în bucătărie.

Irina își umezește ochii.

IRINA:
Eu cântam prost.

Radu se uită la ea. Așadar, În privirea lui trece o scânteie de recunoaștere, mică, scurtă, ca un chibrit.

RADU:
Tu… ai un semn aici.

Arată spre propriul obraz, în zona pomeților.

Irina atinge locul. În consecință, Exact acolo are un semn discret, abia vizibil.

IRINA:
Da.

Mara își încleștează degetele.

MARA:

MARA:
Și tu… ai venit acum. De ce acum?

Astfel, Irina își întinde telefonul, dar nu ca să arate mesaje romantice. De exemplu, Ci ca să arate un document scanat: o trimitere, un raport sumar.

IRINA:
Pentru că azi, la testele de recunoaștere, a fost prima dată când Radu… m-a privit și m-a numit altfel. M-a strigat “doamnă”. Ca pe oricine.

Mara înghite. În special, I se face pielea de găină.

MARA:
Și asta înseamnă Alzheimer.

IRINA:
Nu înseamnă sigur. Înseamnă că trebuie investigat serios. Neurologie, imagistică, testare cognitivă. În primul rând, Și… să nu mai conducă până clarificăm.

Radu tresare.

RADU:
Nu sunt nebun. Conduc bine.

Mara îl privește cu o blândețe dureroasă.

MARA:
Iubire… tu ieri ai uitat drumul spre mama.

În concluzie, Radu deschide gura să protesteze, apoi se oprește. Pentru că își amintește că… nu își amintește.

RADU (încet):
Am zis că era trafic.

De fapt, Mara se apropie și-i pune mâna pe braț. Nu ca să-l țină. Practic, Ca să-i spună “sunt aici”.

Bineînțeles, MARA:
Radu, eu nu mă cert cu tine. Eu mă tem pentru tine.

De altfel, Irina își șterge discret o lacrimă. Se vede că ar vrea să nu fie acolo, dar și că nu poate să nu fie.

IRINA:
Mara… pot să-ți spun ceva care o să pară ciudat?

MARA (obosită):
După “sunt fosta soție a soțului tău”, pragul de ciudat e… destul de sus. Spune.

Irina își caută cuvintele cu grijă.

IRINA:
Radu nu te minte când spune că nu știe. Și nu te înșală cu mine. Eu… i-am păstrat numărul pentru că, de când au început simptomele, mi-a scris uneori. Mesaje scurte. Confuze. Ca și cum ar încerca să-și prindă viața de margine.

Mara închide ochii o secundă

Mara închide ochii o secundă. Își amintește de “Irina (Optică)” și de tonul mesajelor: “ai fost curajos”. “nu-i spune încă”. “ține-te de plan”.

MARA:
“Nu-i spune încă”… eu eram.

Irina dă din cap, rușinată.

IRINA:
Da. Și îmi pare rău. Am greșit. Cu alte cuvinte, Dar Radu mi-a cerut… și eu am crezut că-l ajut.

Radu se uită de la una la alta, ca într-un meci pe care nu l-a ales.

RADU:
Eu… de ce te-am uitat pe tine prima?

Irina îl privește cu o tristețe matură.

IRINA:
Poate pentru că era mai ușor. În același timp, Eu eram partea ta pe care ai închis-o într-un sertar.

Mara simte cum gelozia ei veche încearcă să iasă, dar se lovește de realitatea mai mare: nu e o rivală. E un martor.

Ulterior, MARA (încet, spre Radu):
Ai uitat-o. De asemenea, Și într-o zi s-ar putea să… mă uiți și pe mine.

Radu o prinde de mână brusc, ca un om care se agață de balustradă.

RADU:
Nu vreau.

Mara îl strânge înapoi.

MARA:
Știu.

Irina se ridică.

În plus, IRINA:
Trebuie să facem un lucru concret. Mai mult, Mâine dimineață vă pot programa la neurolog. Totuși, Am deja o recomandare, dar trebuie semnate niște acte. Cu toate acestea, Și… Radu, te rog: nu mai conduci.

Radu vrea să protesteze. Dar se oprește. Prin urmare, Pentru prima dată în toată povestea, tace “corect”.

RADU (abia auzit):
Bine.

Mara își ridică privirea spre Irina, și în ea e un amestec ciudat: furie, recunoștință, neputință.

Așadar, MARA:
De ce… ai venit tu? În consecință, De ce nu ai trimis doar rezultatele?

Irina își ia geanta. Își închide fermoarul. Își adună curajul.

IRINA:

IRINA:
Pentru că știu cum e să iubești un om care dispare încet. Și știu cât de singur te poți simți în primele zile. Am venit să nu fii singură în ziua asta.

Mara rămâne fără replică. Astfel, Apoi spune, fără să vrea, ceva sincer:

MARA:
Asta e… teribil de frumos și teribil de enervant în același timp.

Irina zâmbește mic.

IRINA:
Corect. De exemplu, Și eu aș simți la fel.

(SUNET: Irina merge spre ușă. Se oprește.)

IRINA:
Mara… mai e ceva. În special, Radu a uitat că am existat. În primul rând, Dar nu a uitat *cum era* când era iubit. Asta… încă e acolo. Și e al tău acum.

Mara își strânge buzele, ca să nu plângă.

Irina iese. Ușa se închide.

Radu și Mara rămân singuri în bucătărie, cu doi ardei pe tocător și cu un cuvânt nou în casă: Alzheimer.

RADU (în șoaptă):
Mara… dacă într-o zi nu te recunosc…

Mara îl întrerupe, calm, dar ferm.

MARA:
Atunci mă prezint. În concluzie, În fiecare zi, dacă trebuie. “Bună, sunt Mara. De fapt, Și te iubesc.”
Nu e romantic. E… logistic.

Radu râde scurt, cu lacrimi în ochi.

RADU:
Tu și logistica ta.

MARA:
Ei, uite, în sfârșit o să-mi fie utilă.

Practic, NARATOR:
Și pentru prima dată după mult timp, între ei nu mai e anchetă. E un plan.

(FADE OUT)