OMUL DIN LUNĂ 4
Piesă de teatru radiofonic în opt acte
Dragostea și Visul
PERSONAJE
RADU – 46 de ani. Voce mai caldă decât în toate celelalte părți. Anii de spital și de luptă i-au lăsat o nuanță de oboseală, dar Elena i-a adus un nou registru: cel al râsului, al șoaptelor, al tandreții. Vorbește încet, dar acum pauzele sunt pline, nu goale. Ticuri: își trece mâna prin păr când e emoționat; bate din picior când așteaptă mâncarea; respiră adânc când o privește pe Elena.
ELENA – 40 de ani. Voce caldă, matură, cu un râs contagios care sună ca un pârâu de munte. Vorbește repede când e entuziasmată, încet când e tandră. Are un mod de a șopti care face ca fiecare cuvânt să pară secret. Ticuri: își freacă palmele când gătește (sunet de piele umedă); fluieră când plimbă câinele; tace cu zâmbetul în voce când Radu spune ceva prostesc.
SOARE – Golden retrieverul. Nu vorbește, dar fiecare sunet e limbaj: lătratul vesel (coada bate în podea), lătratul de avertizare (un mârâit blând), respirația grea de după alergare, zornăitul zgărzii, sunetul ghearelor pe lemn. E personaj principal, nu accesoriu.
VOCEA FLUTURELUI – Vocea din trecut, din amintire, din vis. Acum mai diafană, mai departe. Apare doar în momentele de hotar, între somn și veghe.
HANȘ – Ecoul dictatorului. Nu mai e prezent fizic, dar frecvența lui rămâne în sistemul lunar, ca un virus adormit.
CÂINELE-FLUTURE – Hibrid. Corp de câine (golden retriever), aripi de fluture uriașe, membranoase, care bat în vacuum fără sunet, dar în mintea lui Radu fac un zgomot de poveste. Nu vorbește. Doar există. Și așteaptă.
ACTUL I
Primul Pas
Pădurea Baciului. Toamna târziu. Frunzele sunt aurii, dar nu toate căzute. Pământul e moale, umed, mirosind a putregai dulceag și a rășină. Soare, golden retrieverul, aleargă înainte, zgarda zdrăngănind, lătrând la o veveriță imaginară.
Radu și Elena merg alături. Nu se țin de mână încă. Dar pașii lor sunt sincronizați. Când el oprește să respire, ea oprește. Când ea râde, el râde cu o secundă întârziere, ca un ecou fericit.
Notă regizorală: Această scenă trebuie să aibă o textură de început. Totul e nou. Totul e posibil. Sunetele sunt naturale, calde, umede. Vântul prin frunzele aurii are un sunet diferit de cel verde — mai sec, mai clar, ca hârtia de pergament.
(Sunet: Frunze aurii care se sfărâmă sub pași. Soare aleargă, gheare pe pământ moale, zgardă zdrăngănind. Vânt blând, care aduce miros de foc departe — cineva arde frunze.)
ELENA: (râzând) Soare! Soare, înapoi! Nu fugi după veverițe, nu ești vânător, ești poet! Un poet cu blană!
RADU: (râzând, voce caldă) El crede că e vânător. Toți goldenii cred asta. Apoi dau peste o veveriță adevărată și se sperie. Și vin la noi să îi salvăm de fiara ucigașă de două sute de grame.
(Sunet: Soare se întoarce, lătrând vesel, coada bătând în frunze. Se oprește între ei, se învârte, îi atinge pe amândoi cu coada. Sunet de blană pe blugi.)
ELENA: (așezându-se pe un bustean, scuturându-și părul) Uite, aici. Aici am venit prima dată când am citit cartea ta. Am adus un exemplar. L-am pus pe busteanul ăsta. Și am citit cu voce tare. Doar pentru mine. Și pentru pădure. Și pentru fluturi.
RADU: (stând lângă ea, dar nu prea aproape — încă timid) Ai citit cu voce tare? Și ce-ai simțit?
ELENA: (privindu-l) Am simțit că autorul e singur. Foarte singur. Dar nu trist. Ci… așteptând. Ca un om care a pus masa pentru doi și știe că cineva va veni. Poate nu azi. Poate nu mâine. Dar va veni. Și eu am venit.
(Sunet: Radu își trece mâna prin păr. Sunet de degete prin fire. O pauză. Apoi: el se așază pe bustean. Nu chiar lângă ea. Dar mai aproape decât înainte.)
RADU: (încet) Eu nu am pus masa pentru doi. Am pus masa pentru unu și jumătate. Eu și fluturele. Și fluturele nu mânca. Doar asculta. Și eu mâncam pentru doi. Și mă îngrășam. Și mă simțeam vinovat. Că mâncam și el nu.
ELENA: (râzând, dar tandru) Ești nebun. Și eu iubesc nebunia asta. Pentru că e adevărată. Nu e teatru. Nu e poză. Ești un om care a mâncat pentru un fluture imaginar. Și asta e mai romantic decât orice poezie.
RADU: (surprins, privind-o) Romantic? Eu? Nimeni nu mi-a spus asta. În spital mi se spunea ‘delirant’. ‘Schizoid’. ‘Periculos pentru sine’. Niciodată ‘romantic’.
ELENA: (atingându-i mâna, pentru prima dată — sunet de piele pe piele, ușor, ca o aripă) Atunci îți spun acum. Ești cel mai romantic om pe care l-am cunoscut. Pentru că iubești invizibilul. Și cine iubește invizibilul… poate iubi și pe cel vizibil. Pe cel real. Pe cel de lângă el.
(Sunet: Soare se așază la picioarele lor. Capul pe labele din față. Respirație grea, mulțumită. Un sunet de organism viu, cald, prezent.)
RADU: (uitându-se la mâna ei pe a lui) Te temi? Că poate nu sunt real. Că poate sunt încă în spital. Că poate tu ești doar un fluture cu altă voce.
ELENA: (strângându-i mâna) Dacă ești vis, atunci e cel mai frumos vis. Și nu vreau să mă trezesc. Dacă sunt fluture, atunci am aripi. Și zbor. Și tu ești florile pe care le caut. Deci, oricum ar fi… câștig.
(Sunet: Vântul aduce o frunză aurie care aterizează pe genunchiul lui Radu. El o ia. O freacă între degete. Sunet uscat, fragil.)
RADU: (șoptit) Primul pas. Am făcut primul pas. Și nu m-am împiedicat.
ELENA: (zâmbind) Nici eu. Și eu am făcut primul pas. De fapt, am alergat. Trei ani te-am căutat. Dar nu regret. Fuga e mai frumoasă când știi că la final e cineva care te așteaptă.
(Tăcere. Doar vântul. Doar frunzele. Doar Soare care visează, lătrând ușor în somn. Doar două mâini care se țin. Și nu se mai lasă.)
ACTUL II
Bucătăria
Casa Elenei. Sau a lui Radu. Sau a lor. Nu contează a cui e. Contează că e mică, caldă, cu geamuri mari spre pădure. Bucătăria e inima casei — o sobă veche de teracotă, o masă de lemn masiv, o fereastră prin care intră lumina după-amiezii.
Radu și Elena gătesc împreună. Dar nu gătesc în tăcere. Gătesc în dialog. Fiecare legumă tăiată e o poveste. Fiecare oală pusă pe foc e o promisiune.
Notă regizorală: Sunetele bucătăriei trebuie să fie simfonice: tăiatul cepei (sunet umed, ritmic), apa care fierbe (murmur), uleiul care sfârâie (explozie controlată), tacâmurile care se ciocnesc (percuție). E o orchestră domestică.
(Sunet: Cuțit pe tocător. Ceapă. Sunet umed, repetitiv, satisfăcător. Radu taie. Nu prea bine — bucăți inegale.)
ELENA: (râzând, lângă el) Radule, ceapa aia nu a comis nicio crimă. Nu trebuie să o execuți. Trebuie să o tai. Cuburi. Nu monumente.
RADU: (confuz, privind ceapa) Cuburi? Ceapa are formă de sferă. Cum faci cuburi din sferă? Ești magician?
ELENA: (luând cuțitul din mâna lui — sunet de metal pe lemn) Uite. Tai în jumătate. Apoi în sferturi. Apoi… cuburi. Vezi? Geometrie. Chimie. Bucătărie.
(Sunet: Elena taie rapid, ritmic. Sunet de profesionist. Apoi: ceapa începe să își facă efectul. Elena clipește. Apoi Radu. Apoi amândoi.)
RADU: (clipind, cu voce ciudată) Eu plâng. Nu sunt trist. Dar plâng. Ceapa asta e mai puternică decât toată durerea mea de spital.
ELENA: (plângând și râzând în același timp) Și eu plâng! Dar râd! Pentru că ești aici. Și plângi din cauza unei cepe. Și asta e cea mai normală chestie pe care am făcut-o de ani de zile.
(Sunet: Amândoi râd. Râs cu lacrimi. Râs de eliberare. Soare, din colț, ridică capul, confuz, apoi dă din coadă — sunet de blană pe parchet.)
RADU: (ștergându-și ochii cu mâneca) Am uitat cum e să râzi cu cineva. Nu singur. Nu în gând. Ci cu cineva care râde în același timp. Care îți aude râsul. Care îți răspunde.
ELENA: (punând ceapa în tigaie — sunet de sfârâit) O să râdem în fiecare zi. O să plângem și o să râdem. Și o să gătim. Și o să ardem mâncarea. Și o să comandăm pizza. Și o să pretindem că am gătit noi.
RADU: (râzând) Știi să faci pizza?
ELENA: (serioasă, dar cu zâmbetul în voce) Nu. Dar știu să deschid cutia. Și să pun cuptorul la două sute de grade. Și să aștept. Și să mă prefac că mirosul e al meu.
(Sunet: Tigaia sfârâie. Uleiul dansează. Radu pune sare. Prea multă. Elena adaugă piper. Perfect. Ei lucrează în haos, dar haosul produce ceva. O mâncare. O casă. O viață.)
RADU: (amestecând, sunet de lingură de lemn în oală) Elena… tu știi că eu nu am gătit niciodată. În spital, mâncam ce îmi dădeau. În galerie, mâncam conserve. Pe Lună… nu mâncam. Sau mâncam ceva care nu avea gust. Și acum… acum gustul ăsta de ceapă arsă… e cel mai bun lucru pe care l-am mâncat.
ELENA: (atingându-i spatele, tandru) Pentru că e făcut împreună. Mâncarea are gust doar când e împărțită. Chiar și cu un câine.
(Sunet: Soare se apropie de masă. Nasul lui atinge marginea. Un lătrat scurt, cerșetor.)
SOARE: (lătrat — tradus de Elena) ‘Și eu vreau! Am alergat după veveriță toată ziua! Merit!’
RADU: (râzând, dându-i o bucată mică) Ia. Dar nu spune la nimeni că am hrănit câinele la masă. E secret.
(Sunet: Soare mănâncă. Sunet de fălci, de limbă, de mulțumire. Apoi: se așază, mulțumit. Coada bate în podea — un ritm de tobă.)
ELENA: (punând farfuriile pe masă — sunet de ceramică pe lemn) Radule… știi ce mi-ai spus prima dată când am ieșit din spital? ‘Bună dimineața, lume.’ Și eu am crezut că ești nebun. Că vorbești cu lumea. Dar acum înțeleg. Tu nu vorbeai cu lumea. Tu vorbeai cu mine. Înainte să mă cunoști. Mă așteptai.
RADU: (uitându-se la ea, la masă, la farfurii, la viață) Da. Te așteptam. Și acum că ești aici… nu mai vreau să plec nicăieri. Nici la Lună. Nici în galerie. Nici în carte. Vreau să fiu aici. În bucătărie. Cu ceapa arsă. Cu tine.
(Sunet: Farfuriile se ciocnesc. Nu cu șampanie. Cu apă. Dar sunetul e la fel de festiv. Apoi: tăcere. Și mestecat. Și respirație. Și viață.)
(Pauză. Soare visează. Vântul bate în geam. Bucătăria miroase a ceapă, a ulei, a acasă.)
ACTUL III
Glumele
Seara. Camera de zi. Un șemineu aprins — nu pentru căldură, ci pentru sunet. Trosnetul lemnului e metronomul serii. Radu și Elena stau pe canapea. Soare e între ei, cu capul pe picioarele Elenei, coada pe picioarele lui Radu. E o poziție de familie.
Notă regizorală: Această scenă e despre intimitatea verbală. Glumele sunt codul lor de dragoste. Fiecare glumă e o atingere fără mâini. Fiecare râs e un sărut sonor. Sunetele trebuie să fie calde, aproape domestice: trosnet de lemn, foșnet de pătură, zornăit de cană de ceai.
(Sunet: Trosnet de lemn în șemineu. Ceai turnat în cană — sunet lichid, cald. Elena râde înainte ca Radu să termine gluma.)
RADU: (cu o ceașcă în mână) Știi de ce astronautul nu poate să facă feste?
ELENA: (râzând deja) De ce?
RADU: (serios, apoi râzând) Pentru că în spațiu, nimeni nu aude țipătul tău. Nici pe cel de festă.
ELENA: (râs lung, contagios, aproape hohot) Groaznic! Groaznic de prost! Și totuși râd! De ce râd?!
RADU: (zâmbind, mulțumit) Pentru că ești nebună. Și eu iubesc nebunia asta. Ești singura femeie care râde la glumele mele proaste. Toți ceilalți… mă priveau cu milă. Sau cu teamă. Sau chemau asistenta.
ELENA: (ștergându-și lacrimile de râs) Am o glumă mai bună. De ce scriitorul nu poate să pescuiască?
RADU: (interesat) De ce?
ELENA: (cu gravitate) Pentru că întotdeauna aruncă undița prea departe. Și prinde metafore în loc de pești. Și apoi trebuie să le dea înapoi. Pentru că metaforele sunt protejate.
RADU: (râzând, aproape scăpând ceașca) Elena! Ești… ești genială! Și eu care credeam că eu sunt scriitorul. Tu ești scriitoarea. Eu doar am scris o carte. Tu scrii viață. În fiecare zi.
ELENA: (făcându-se mică, emoționată) Nu sunt scriitoare. Sunt doar… cititoare. Și cititoarele sunt mai periculoase. Pentru că noi știm ce-ai vrut să spui. Și uneori știm mai mult decât tine.
(Sunet: Soare se întinde. Un gemăt prelung, mulțumit. Apoi: un lătrat scurt, ca un comentariu la glumă. Amândoi râd.)
RADU: (mângâindu-l pe Soare) Și el a înțeles gluma. E mai deștept decât noi. Știe tot. Doar că nu vorbește. Vorbește prin coadă.
ELENA: (schimbând tonul, mai tandru) Radule… ai visat vreodată la noi? Înainte să mă cunoști?
RADU: (serios, brusc) Da. Am visat. Dar nu fața ta. Doar senzația. Senzația de a nu fi singur. De a avea pe cineva care să îmi spună ‘bună dimineața’ și să o creadă. Nu din politețe. Ci pentru că dimineața, cu mine, e bună.
ELENA: (atingându-i obrazul) Și eu am visat. La un om care vorbește cu fluturi. Și am crezut că ești departe. Pe Lună. Și apoi am aflat că ești în spital. Și am venit. Și te-am găsit. Și acum… acum ești aici. Și dimineața cu tine e bună. Chiar și când mă trezesc la patru dimineața pentru că Soare vrea afară.
RADU: (râzând) Soare e de vină pentru toate. Pentru trezitul devreme. Pentru blana de pe canapea. Pentru faptul că nu putem să plecăm în vacanță fără el. E dictatorul casei. Un Hanș blând. Cu blană.
ELENA: (făcându-se serioasă, brusc) Nu. Nu e Hanș. Hanș controla. Soare iubește. Și asta face diferența. Tu ai învins un dictator cu o frecvență. Eu am învins singurătatea cu un câine. Și acum… acum avem un imperiu. Mic. Blănos. Și perfect.
(Sunet: Trosnet de lemn. Un scânteie care sare. Soare se ridică, se întinde, se așază la loc. Coada bate. Un ritm. Un metronom de fericire.)
(Pauză. Doar focul. Doar ceaiul. Doar glumele. Doar dragostea care se construiește cuvânt cu cuvânt.)
ACTUL IV
Plimbarea
Primăvara. Pădurea Baciului s-a trezit. Nu treptat — brusc. Într-o dimineață, totul era verde. Muguri care pocnesc. Păsări care se întorc. Râul e mai plin, mai grabit, mai vesel.
Radu, Elena și Soare merg pe un drum de țară. Nu au destinație. Drumul e destinația. Soare aleargă înainte și înapoi, ca un pendul blănos. Radu și Elena merg braț la braț. Acum se țin. Fără teamă.
Notă regizorală: Primăvara sonoră e diferită de toamnă. Frunzele nu mai scârțâie — ele foșnesc. Păsările nu mai cârâie — ele ciripesc. Râul nu mai murmură — el cântă. Totul e vertical, nu orizontal. Creștere, nu cădere.
(Sunet: Pași pe drum de pământ. Ud. Primăvara a plouat. Picături care cad din copaci. Soare aleargă prin bălți — sunet de apă, de lătrat, de bucurie. Păsări — multe, diverse, care ciripesc în cor.)
ELENA: (respirând adânc) Miroase a primăvară. A pământ ud. A viață care se trezește. Tu simți?
RADU: (la fel) Simt. Simt tot. Și pentru prima dată… nu vreau să fug de simțiri. Vreau să le am pe toate. Durerea. Bucuria. Oboseala. Energia. Tot.
ELENA: (strângându-i brațul) Știi ce mi-ai spus prima dată când am ieșit din spital? ‘Bună dimineața, lume.’ Și eu am crezut că ești nebun. Dar acum, în fiecare dimineață, când mă trezesc lângă tine… spun același lucru. În gând. ‘Bună dimineața, lume.’ Pentru că lumea e bună. Când ești aici.
RADU: (oprit, privind-o) Elena… eu nu am nimic. Nu am bani. Nu am casă. Nu am serviciu. Am doar o carte. Și o galerie sub un stejar. Și un spital care mă așteaptă să mă întorc. Și tu… tu meriți mai mult. Meriți un om întreg. Nu unul reparat.
ELENA: (punându-i degetul pe buze — sunet de piele pe piele, ușor) Ssh. Nu spune asta. Nu ești ‘reparat’. Ești ‘descoperit’. Ca o comoară. Ca un cod secret. Ca un fluture într-o carte. Și eu nu vreau ‘mai mult’. Vreau exact ce ai tu. Pentru că ce ai tu… e unic. Și e al meu.
(Sunet: Soare se întoarce. E ud până la piele. Se scutură — un sunet de apă care zboară în toate direcțiile. Radu și Elena râd, se feresc, dar nu se desprind.)
RADU: (ud, râzând) Soare! Ai devenit ploaie! Ești un nor cu blană!
ELENA: (la fel de udă, râzând) Și acum cum ajungem acasă? Suntem leoarcă!
RADU: (dezbrăcându-și jacheta, punând-o pe umerii ei) Așa. Eu sunt mai aproape de casă. Tu ești mai departe. Deci tu ai nevoie de jachetă. Eu… eu am nevoie doar de tine. Și de Soare. Și de ploaie. Și de primăvară.
ELENA: (îmbrățișându-l, udă, fericită) Ești nebun. Și îmi place. Și îmi place că ești ud. Și îmi place că miroși a pământ. Și îmi place că nu fugi de ploaie. Ci o iei în brațe. Ca pe mine.
(Sunet: Ploaie ușoară care începe. Nu o furtună. O ploaie de primăvară. Caldă. Blândă. Care miroase a cer. Radu și Elena stau în ploaie. Nu se feresc. Soare se așază lângă ei. Trei ființe. Ud. Fericite. Acasă.)
RADU: (șoptit, în ploaie) Te iubesc. Prima dată spun asta cu voce tare. Te iubesc. Nu pentru că ești perfectă. Ci pentru că ești reală. Și realitatea e mai frumoasă decât orice vis.
ELENA: (plângând și râzând, în ploaie) Și eu te iubesc. Și o să îți spun în fiecare zi. Până o să te saturi. Și apoi o să îți spun și mai mult. Până o să mori de dragoste. Sau de râs. Sau de amândouă.
(Sunet: Ploaia crește. Dar nu violent. Doar suficient să acopere lacrimile. Să acopere cuvintele. Să lase doar inimile. Care bat. Împreună.)
(Pauză. Ploaie. Inimi. Dragoste.)
ACTUL V
Tăcerea
Noapte. Aceeași casă. Camera de dormit. Fereastra deschisă. Vântul aduce miros de tei. Luna — cea adevărată, de pe cer — aruncă o lumină palidă.
Radu și Elena stau în pat. Nu dorm. Doar stau. Unul lângă altul. Nu e nevoie de cuvinte. Tăcerea lor e plină. E o tăcere de fluturi. De aripi care bat fără zgomot.
Notă regizorală: Această scenă e despre intimitatea non-verbală. Sunetele sunt minime: respirația, bătaia inimii, foșnetul cearșafului, zgomotul blănii lui Soare care se mișcă pe podea. E o simfonie a apropiării fizice fără mișcare.
(Sunet: Respirație. Două respirații. Una mai adâncă (Radu), una mai rapidă (Elena). Care se sincronizează treptat. Inspiră împreună. Expiră împreună. Un duet de plămâni.)
ELENA: (șoptit, aproape inaudibil) Radule… ești treaz?
RADU: (la fel) Da. Dar nu pentru că nu pot dormi. Ci pentru că nu vreau să pierd asta. Să pierd momentul. Să pierd tăcerea. Să pierd tine.
ELENA: (mișcându-se, cearșaful foșnind) Nu o să pierzi. Sunt aici. Mâine. Poimâine. Anul viitor. Cât timp vrei tu.
RADU: (întorcându-se spre ea) Dar ce dacă vreau pentru totdeauna?
ELENA: (tăcere de o secundă, apoi) Atunci rămân pentru totdeauna. Chiar dacă totdeauna e scurt. Chiar dacă e doar o clipă. Chiar dacă e doar acum. Acum e totdeauna mea.
(Sunet: Soare se mișcă pe podea. Un gemăt. Apoi: liniște. Coada bate o dată. Două. Trei. Apoi se oprește. Câinele doarme. Oamenii veghează.)
RADU: (atingându-i părul — sunet de degete prin fire) Elena… îmi e teamă. Nu de moarte. Ci de trezire. De faptul că într-o dimineață o să mă trezesc și o să fiu din nou în spital. Și tu o să fii doar un fluture. Și Soare… o să fie doar un câine din vis.
ELENA: (strângându-l în brațe, tare) Nu. Nu o să te trezești. Pentru că eu nu sunt vis. Eu sunt aici. Simt-mă. Simt-mi pielea. Simt-mi inima. Simt-mi respirația. Asta nu e vis. Asta e viață. Și viața doare. Și viața e frumoasă. Și viața e reală.
RADU: (cu voce plină de emoție) Și dacă totuși…?
ELENA: (punându-i mâna pe piept, direct pe inimă) Atunci ia-mă cu tine. În vis. În spital. Pe Lună. Unde mergi, merg și eu. Nu ca fluture. Ca femeie. Ca Elena. Ca cea care te iubește.
(Sunet: Inima lui Radu. Bum. Bum. Bum. Regulară. Puternică. Vie. Elena își pune urechea pe pieptul lui. Ascultă. Respiră în ritmul inimii.)
RADU: (șoptit) Auzi?
ELENA: (la fel) Da. Inima ta. Bate ca un fluture. Rapid. Ușor. Frumos.
RADU: (zâmbind în întuneric) E inima ta. Tu o faci să bată așa. Înainte… bătea ca un ceasornic. Mecanic. Rece. Acum… acum e fluture. Și asta e pentru că ești aici.
(Sunet: Vântul aduce un sunet de la distanță. Un clopot de biserică. O singură bătaie. Ora. Sau un semn. Sau o amintire.)
ELENA: (adormind, șoptit) Noapte bună, fluture. Noapte bună, Lună. Noapte bună… acasă.
RADU: (la fel) Noapte bună… viață.
(Tăcere. Doar respirația. Doar inimile. Doar dragostea care nu are nevoie de cuvinte. Doar tăcerea care e plină.)
ACTUL VI
Dragostea
Aceeași noapte. Sau poate alta. Timpul s-a dilatat. Camera e întunecată, dar nu neagră — lumina lunii intră prin fereastra deschisă. Elena și Radu. Unul lângă altul. Dar acum nu mai e doar tăcere. E atingere. E mișcare. E dragoste.
Notă regizorală: Această scenă trebuie tratată cu o sensibilitate extremă. Nu e despre sex — e despre uniune. Despre doi oameni care devin unul. Sunetele trebuie să fie poetice, nu explicite: respirația care se accelerează, cearșaful care se mișcă, un șoopt, un suspin, un râs timid, o tăcere plină. Publicul trebuie să simtă, nu să audă. Să intuiască, nu să vadă.
(Sunet: Cearșaful care se mișcă. Ușor. Lent. Ca un val. Respirația lui Radu — adâncă la început, apoi mai rapidă. Elena — la fel. Dar nu identic. Complementar.)
ELENA: (șoptit, cu voce ușor tremurând) Radule… ești sigur? Corpul tău… spitalul…
RADU: (la fel, dar sigur) Sunt sigur. Corpul meu e aici. Acum. Cu tine. Nu în spital. Nu pe Lună. Aici. Și vreau să simt. Să simt tot. Să simt viața. Prin tine.
(Sunet: O atingere. Degetele lui Radu pe brațul Elenei. Ușor. Ca o aripă. Elena îi răspunde. Mâna ei pe pieptul lui. Direct pe inimă. Sunet de piele pe piele. De căldură. De apropiere.)
ELENA: (șoptit) Inima ta… bate atât de tare. Simt-o sub degete. Ca un fluture care vrea să iasă.
RADU: (râzând ușor, șoptit) Lasa-l să iasă. E fluturele meu. Și acum… acum vrea să zboare spre tine.
(Sunet: Râs ușor, timid, frumos. Apoi: tăcere. Nu tăcere goală. Tăcere plină de intenție. De așteptare. De promisiune. Cearșaful se mișcă din nou. Mai mult. Mai aproape.)
ELENA: (șoptit, aproape un suspin) Radule… eu nu am mai simțit asta. Nu așa. Nu cu cineva care… care mă vede. Cu adevărat. Nu corpul. Nu fața. Ci pe mine. Elena. Femeia care citește cărți și plimbă câini și arde ceapa.
RADU: (la fel) Și eu nu am mai simțit. Am fost gol. Atât de gol. Și acum… acum sunt plin. De tine. De noi. De asta. De acum.
(Sunet: Respirații. Amestecate. Sincronizate. Uneori una mai tare. Uneori alta. Ca un duet imperfect. Ca o poezie fără rimă. Cearșaful foșnește. Un pat care scârțâie ușor. Un sunet de lemn vechi. De casă. De acasă.)
ELENA: (suspirând, fericită) Știi… când eram mică, credeam că dragostea e ca în filme. Muzică. Focuri de artificii. Declarații. Și acum… acum știu că dragostea e asta. Tăcere. Respirație. Cearșaf. Un câine care doarme în colț. Și un om care mă ține. Și nu pleacă.
RADU: (strângând-o) Nu plec. Niciodată. Chiar dacă mă trezesc pe Lună. Chiar dacă Hanș revine. Chiar dacă fluturele dispare. Eu rămân. Aici. Cu tine. În cearșaf. În tăcere. În dragoste.
(Sunet: O liniște profundă. Apoi: un sunet de afară. O bufniță. Un singur strigăt. Ca o binecuvântare. Ca un martor. Ca o amintire.)
ELENA: (adormind în brațele lui, șoptit) Bufnița ne binecuvântează. Suntem oficial îndrăgostiți.
RADU: (zâmbind, ținând-o) Eram de mult. Abia acum am primit certificatul.
(Sunet: Soare, din colț, scoate un sunet între lătrat și gemăt. Un comentariu. Apoi: liniște. Toți dorm. Sau toți veghează. Nu mai contează.)
(Pauză lungă. Doar respirația. Doar inimile. Doar dragostea care s-a făcut. Și care rămâne.)
ACTUL VII
Dimineața
Dimineața. Soarele adevărat, de pe cer, intră pe fereastră. Nu e blând. E entuziast. Auriu. Plin de promisiuni. Camera miroase a cafea. Elena a trezit devreme. Radu doarme încă.
Notă regizorală: Această scenă e despre normalitate. Despre miracolul cotidian. Sunetele sunt domestice, familiare, aproape banale — dar pentru Radu, fiecare e un dar. Cafeaua care fierbe. Pâinea care prinde. Soarele care linge mâna Elenei. Toate sunt evenimente cosmice.
(Sunet: Cafea care fierbe în ibric. Sunet de ibric electric. Pâine prăjită — trosnet cald. Elena cântă. Nu un cântec cunoscut. Unul inventat. Despre fluturi. Despre câini. Despre dimineață.)
ELENA: (cântând, în timp ce pregătește micul dejun) ‘Fluturele s-a trezit / Câinele a lătrat / Omul din Lună / A venit acasă / Și nu mai pleacă…’
(Sunet: Radu se trezește. Se întinde. Cearșaful foșnește. Un gemăt de mulțumire. Apoi: pași desculți pe parchet. Se apropie de bucătărie.)
RADU: (cu voce adormită, fericită) Cânți prost. Și totuși… e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit.
ELENA: (râzând, întorcându-se) Ești treaz. Și ești viu. Și ești aici. Și asta e de ajuns.
RADU: (apropiindu-se, punându-i mâinile pe talie — sunet de piele pe material) Sunt aici. Și vreau să fiu aici. În fiecare dimineață. Să te aud cântând prost. Să miroșesc cafeaua arsă. Să văd cum Soare îmi fură șoseta.
(Sunet: Soare, de sub masă, scoate o șosetă din gură. Un lătrat mândru. Coada bate în scaun. Sunet de blană pe lemn.)
ELENA: (râzând) A furat-o! Iar! Ești complice, Soare! Ești hoț cu blană!
RADU: (luând șoseta, mângâind câinele) E un artist. Fură șosete și le transformă în opere de artă. Pline de salivă. Dar artă.
(Sunet: Elena pune farfuriile pe masă. Sunet de ceramică. Cafeaua turnată. Mirosul — audibil prin reacția lui Radu, care inspiră adânc.)
RADU: (inspirând) Cafea. Pâine prăjită. Unt. Miere. Și tu. Și Soare. Și soarele de afară. Și fluturele din pieptul meu. Toate astea… într-o singură dimineață. E prea mult. E prea frumos. E… perfect.
ELENA: (stând față în față cu el, la masă) Nu e perfect. E real. Și realul are defecte. Cafeaua e prea tare. Pâinea e puțin arsă. Soare a lăsat blană pe scaun. Și eu… eu cânt prost. Dar toate astea… sunt ale noastre. Și ale noastre sunt perfecte.
RADU: (luându-i mâna, sărutând-o — sunet de buze pe piele) Atunci vreau defecte. Vreau cafea tare. Vreau pâine arsă. Vreau blană pe scaun. Vreau cântec prost. Vreau tot. Pentru totdeauna.
(Sunet: Soare se ridică, se apropie de masă, pune capul pe genunchiul lui Radu. Ochii mari, cerșetori. Radu îi dă o bucățică de pâine. Sunet de fălci. De mulțumire. De familie.)
ELENA: (privindu-i, cu ochii umezi) Știi ce am visat azi-noapte?
RADU: (interesat) Ce?
ELENA: (încet) Că zburam. Tu, eu, Soare. Zburam deasupra pădurii. Și dedesubt… dedesubt erau fluturi. Milioane. Care formau un cuvânt. ‘ACASĂ’. Și noi zburam spre el. Și nu ne mai opream.
RADU: (zâmbind, dar cu o nuanță de tristețe) Eu am visat și eu. Că eram pe Lună. Dar nu singur. Erai și tu. Și Soare. Și fluturii. Și pădurea. Și tot. Și Luna… nu mai era rece. Era caldă. Ca aici. Ca acasă.
ELENA: (strângându-i mâna) Atunci amândoi am visat același lucru. Doar că tu ai văzut Luna, iar eu am văzut cerul. Și amândouă sunt același loc. Acasă.
(Sunet: Cafeaua se răcește. Pâinea se termină. Soare doarme sub masă. Dimineața devine amiază. Și totul e bine.)
(Pauză. Ultima pauză de dinainte de vis. De trezire. De sfârșit și început.)
ACTUL VIII
Luna
Luna. Sala tronului. Dar nu tronul lui Hanș. Un tron nou. Făcut din piatră lunară, din metal reciclat, din aripi de fluture fosilizate. Radu stă pe tron. Costum de astronaut. Casca, de data asta, e întreagă. Strălucește.
Lângă tron, nu pe trepte, ci pe o pernă de catifea roșie (un detaliu absurd, poetic), stă un câine. Un golden retriever. Dar nu un golden obișnuit. Are aripi. Aripi uriașe, membranoase, de fluture, care bat încet, fără zgomot în vacuum. Coada îi bate în același ritm. Ochii îi sunt blajini, calzi, familiari.
Notă regizorală: Această scena e visul și realitatea suprapuse. Publicul nu trebuie să știe dacă Radu a visat cele șapte acte de dragoste, sau dacă acum visează Luna. Sau dacă ambele sunt adevărate. Sunetele trebuie să fie hibride: mecanice (Luna) și organice (dragostea). Beep-ul monitorului se amestecă cu bătaia inimii. Vântul artificial cu vântul de primăvară. Tăcerea vacuumului cu tăcerea dormitorului.
(Sunet: Beep. Un beep. Apoi altul. Apoi: tăcere. Radu deschide ochii. Sau îi simte deschiși. Nu în pat. Nu în brațele Elenei. Pe tron. Pe Lună.)
RADU: (confuz, voce amplificată de cască) Unde… unde sunt?
(Sunet: O aripă care bate. Ușor. Fără sunet în vacuum. Dar în casca lui Radu, sunetul e clar. E sunetul pe care îl știe. Sunetul fluturelui. Dar mai grav. Mai blând. Mai… canin.)
RADU: (privind în jos) Tu… cine ești?
(Sunet: Câinele-fluture ridică capul. Ochii îi sunt ai lui Soare. Blândeți. Calzi. Dar aripile… aripile sunt ale fluturelui. Mari. Colorate. Cu pete care formează constelații. El nu lătră. Doar dă din coadă. Și bate din aripi. Un ritm. Un metronom de vis.)
VOCEA FLUTURELUI: (în casca lui Radu, clară, dar diferită — mai matură, mai tristă, mai înțeleaptă) Bună dimineața, Radule. Ai dormit bine?
RADU: (speriat, dar nu panicat) Fluture… ce se întâmplă? Unde e Elena? Unde e Soare? Unde e casa? Unde e bucătăria? Unde e… unde e dragostea?
VOCEA FLUTURELUI: (calmă) Dragostea e aici. În aripi. În coadă. În ochii blajini. Soare nu a plecat. S-a transformat. Și Elena… Elena e în fiecare stea pe care o vezi de pe tron. În fiecare respirație pe care o iei din costum. În fiecare gând.
RADU: (uitându-se în jur) Sala tronului. Hanș. Unde e Hanș?
VOCEA FLUTURELUI: (cu o nuanță de amuzament) Hanș e mort. Tu l-ai învins. Și acum… acum tu ești conducătorul. Împăratul Lunii. Regele vacuumului. Stăpânul beep-ului.
RADU: (negând) Nu. Nu vreau. Nu am luptat pentru asta. Am luptat pentru libertate. Nu pentru tron. Nu pentru putere. Unde e Lira? Unde e Koro? Unde e Zeph? Unde e rezistența?
VOCEA FLUTURELUI: (tristă) Au plecat. Sau au murit. Sau au visat. Sau nu au existat niciodată. Depinde ce crezi. Depinde ce alegi. Depinde ce auzi.
(Sunet: Câinele-fluture se ridică. Aripile bat mai tare. Acum se aude un sunet. Nu în vacuum. În mintea lui Radu. Un lătrat. Un lătrat vesel. De acasă.)
RADU: (cu lacrimi în ochi, în cască) Soare… ești tu?
(Sunet: Câinele-fluture se apropie. Își pune capul pe genunchiul lui Radu. Aripile îl înconjoară. Ca o pătură. Ca o îmbrățișare. Ca un vis.)
RADU: (mângâindu-l, simțind blana familiară) Ești cald. Ești real. Dar cum… cum ai ajuns aici? Cum ai aripi? Cum… cum ești și fluture, și câine?
VOCEA FLUTURELUI: (șoptit) Pentru că tu ai avut nevoie de amândoi. De loialitatea câinelui. Și de libertatea fluturelui. Și Luna… Luna îți dă ce ai nevoie. Nu ce vrei. Ce ai nevoie.
RADU: (uitându-se la tron, la sala goală, la Pământul strălucitor în depărtare) Și Elena? Am nevoie de Elena. Unde e Elena?
VOCEA FLUTURELUI: (tăcere de trei secunde, apoi) Elena e acasă. Pe Pământ. Te așteaptă. Așteaptă de trei ani. Sau de trei secunde. Timpul e diferit aici. Și ea… ea nu știe dacă mai vii. Sau dacă ai plecat pentru totdeauna.
RADU: (ridicându-se de pe tron, hotărât) Atunci plec. Nu vreau tronul. Nu vreau Luna. Nu vreau puterea. Vreau acasă. Vreau bucătăria. Vreau ceapa arsă. Vreau glumele proaste. Vreau cântecul prost. Vreau… vreau dragostea.
(Sunet: Câinele-fluture bate din aripi. De data asta, se aude. Un sunet puternic, ca un elice. Ca o navetă. Ca o inimă care ia zborul.)
VOCEA FLUTURELUI: (zâmbind în voce) Atunci zboară. Tronul nu te ține. Niciodată nu te-a ținut. Hanș a crezut că tronul e putere. Dar tu știi adevărul. Puterea e în aripi. În coadă. În blană. În iubire. Zboară, Radule. Zboară acasă.
(Sunet: Radu aleargă. Costumul de astronaut scârțâie. Dar acum nu e greu. E ușor. Ca un costum de pânză. Ca un fluture. Câinele-fluture zboară lângă el. Aripile bat. Coada bate. Lătratul — acum se aude, real, în cască, în inimă, în vis.)
RADU: (alergând spre o navetă, spre o ușă, spre lumină) Vin acasă! Elena! Soare! Vin! Nu mai plec! Nu mai visez! Nu mai fug! Rămân! Pentru totdeauna! Pentru voi! Pentru dragoste! Pentru viață!
(Sunet: O ușă care se deschide. Lumină. Nu lumina lunii. Lumina soarelui. Adevărat. Cald. De primăvară. De dimineață. De acasă.)
(Sunet: Și, foarte îndepărtat, foarte aproape, vocea Elenei.)
ELENA: (distant, dar clară) Radule? Radule, ești treaz?
(Sunet: Radu deschide ochii. Sau îi simte deschiși. Patul. Cearșaful. Miros de cafea. Soare, sub pat, dă din coadă. Elena, lângă el, îl privește. Îngrijorată. Dar zâmbind.)
ELENA: (atingându-i fața) Ai visat. Ai vorbit în somn. Ai zis ‘Luna’. Și ‘tron’. Și ‘câine cu aripi’. Și ‘vin acasă’. Și eu am zis: ‘Dar ești acasă, nebunule.’
RADU: (uitându-se la ea, la Soare, la cameră, la viață, cu lacrimi în ochi) Sunt… acasă?
ELENA: (zâmbind, strângându-l) Da. Ești acasă. Și nu pleci nicăieri. Pentru că aici ești iubit. Și pe Lună… pe Lună ești doar împărat. Și împărații sunt singuri. Dar aici… aici ești doar Radu. Și Radu nu e singur.
(Sunet: Soare sare în pat. Îi linge pe amândoi. Coada bate în cearșaf. Un râs. Un plâns. O dimineață. O viață.)
RADU: (ultima replică, șoptit, fericit) Bună dimineața, lume. Bună dimineața, viață. Bună dimineața… acasă.
(Tăcere finală. Nu beep. Nu vacuum. Doar respirație. Doar coadă. Doar dragoste. Doar acasă. BLACKOUT.)
FIN
Notă finală regizorală: ‘Omul din Lună 4’ nu e despre alegerea între două lumi. E despre descoperirea că nu trebuie să alegi. Că poți fi și împărat, și om. Și fluture, și câine. Și Lună, și Pământ. Și vis, și realitate. Atâta timp cât acasă e unde te așteaptă cineva.
Publicul trebuie să plece cu o întrebare: oare Radu a visat cele șapte acte de dragoste? Sau a visat Actul VIII? Sau ambele sunt adevărate? Și răspunsul… nu contează. Contează că, la final, e acasă. Cu ea. Cu câinele. Cu fluturele. Cu tot.
Sfârșitul trilogiei. Sau al tetralogiei. Sau al poveștii. Pentru că poveștile nu se termină niciodată. Doar se transformă. Ca fluturii. Ca visele. Ca dragostea.
Previous Post
