Piesă de teatru Omul din Lună de Radu Leca

OMUL DIN LUNĂ

Piesă de teatru radiofonic în opt acte

de Radu [Personajul însuși]

PERSONAJE

RADU – 40 de ani. Voce joasă, calmă, aproape șoptită. Vorbește încet, cu pauze lungi, ca și cum ar testa ecoul fiecărui cuvânt. Nu strigă niciodată. Când e fericit, vocea îi devine mai gravă. Când e speriat, devine șoptită, copilăroasă. Ticuri sonore: își freacă palmele (sunet uscat, de piele) când e nervos; bate din picior ușor, ritmat, când așteaptă; respiră pe nas, adânc, înainte de fiecare ‘dorință’.

CUFĂRUL – Obiect sonor. Nu vorbește. Răspunde prin sunetul materiei sale. Forma inițială (aur+argint): sunet de cheie învârtindu-se într-o încuietoare complexă, apoi un clic metalic cald. După fiecare dorință își schimbă forma și culoarea, deci și sunetul.

VOCEA MEDICULUI – Feminina, distantă, clinică, calmă. Fără emoție. Aude prin apă, prin pereți, prin timp.

VOCEA ASISTENTEI – Tânără, grăbită, procedurală.

CORUL PĂDURII – Sunete de animale, vânt, foșnet, păsări, care uneori par să formeze cuvinte. Cor sonor ambiental.

CORUL STRĂINILOR – Voci umane fragmentate, auzite în distanță, în piață, în bancă. Sunete de fond care devin personaj.

MONITORUL – Beep regulat, rece, mecanic. Devine personaj în Actul VIII.

ACTUL I
Pădurea Baciului

Sunet de mașină care se oprește pe un drum de pământ. Motorul se stinge. Ușa se deschide. Pași pe pietriș. Vânt puternic prin frunze de stejar și fag. Un corb cârâie îndepărtat. Râul, mereu la aceeași distanță, nu se apropie niciodată. Radu stă nemișcat. Respiră adânc pe nas. Audibil. Foarte audibil.

Atmosferă sonoră: spațiu deschis, vertical, cer senin dar presat de creștetul pădurii. Fiecare pas al lui Radu e cântărit. El nu aleargă. Nu se grăbește. Pădurea e un organism care îl măsoară.

Notă regizorală: Radu nu a mai vorbit cu nimeni de trei zile. Vocea îi este ruginiță de tăcere. Când deschide gura, cuvintele ies ca niște pietre rostogolite într-o grotă uscată.

RADU: Aici.

(Sunet: Vânt prin coroane. Foșnet prelung. Un ram uscat se rupe undeva, departe, și cade în tăcere.)

RADU: Aici e. Pădurea Baciului. Am găsit-o.

(Sunet: Râul, distant, constant, ca un metronom natural.)

RADU: Trei zile de condus. Trei nopți în mașină. Nu mai suportam… zgomotul. Claxoane. Telefoane. Oamenii care vorbesc fără să aibă ce spune. Care umplu aerul cu sunete goale. Aici… aici aerul e greu. Greu de liniște.

(Sunet: Pași pe frunze uscate. Radu se oprește. O altă pereche de pași – ale sale, dar ecoul vine cu întârziere, de parcă pădurea i-ar duce vocea în altă parte.)

RADU: Bunica mea spunea că pădurile astea au rădăcini care se ating sub pământ. Formează un fel de… plămân. Respiră pentru tot ce trăiește deasupra. Dacă stai destul de mult, începi să auzi respirația. Nu metaforic. Chiar să o auzi.

(Sunet: Vântul se oprește brusc. O tăcere perfectă, de o secundă, două. Apoi vântul revine, altfel, din altă direcție.)

RADU: Am adus lanterna. Am adus lopata. Am adus sacul de dormit. Și am adus… tăcerea. Tăcerea mea. O port cu mine ca pe o piatră în buzunar. Grea. Sigură. A mea.

(Sunet: Zornăit de unelte în rucsac. Un bidon de apă metalic. Radu se așază pe un bustean. Lemnul scârțâie sub greutatea lui.)

RADU: Noaptea asta dorm aici. Sub stejarul ăsta. Mâine… mâine caut intrarea. Am harta. Hârtia veche de la bunica. ‘Scorbură sub stejarul cu trei coarne’, așa scrie. ‘Galerie săpată de apă, nu de om. Intrare naturală. Loc unde pământul a cedat și a lăsat spațiu.’ Spațiu… cât de mult am nevoie de spațiu. Nu mult. Cât să încap eu și tăcerea mea.

(Sunet: Foc de tabără care prinde. Trosnet de lemn uscat. Flacăra, un sunet viu, aproape animalic.)

RADU: Focul vorbește. Dar el vorbește fără cuvinte. Trosnește, șuieră, pocnește. E un limbaj fără sens, deci fără pericol. Nu îmi cere nimic. Nu mă judecă. Doar… arde.

(Sunet: Noaptea coboară. Greierii încep, dar nu toți deodată. Unul începe, apoi altul, apoi altul, până când sunetul devine un covor. Dar sub covor, tăcerea rămâne.)

RADU: Bine ați venit în pădurea mea, Radule. Bine ai venit acasă.

(Sunet: Râul continuă. Stelele, fără sunet. Doar vântul, ca un cântec fără cuvinte.)

(Tăcere de zece secunde. Doar focul. Apoi: un bufnit de aripi. Un corb mare zboară deasupra. Umbra lui trece peste foc. Pentru o clipă, lumina palpează.)

RADU: (cu voce mai joasă, aproape închisă) Nu mă sperii. Nu mai sperii de nimic. Am lăsat totul în urmă. Jobul. Prietena. Părinții. Nu le-am spus unde merg. Nu am lăsat bilet. Dacă mă caută… să mă caute în zgomot. Eu sunt aici, în locul unde zgomotul nu ajunge.

(Sunet: Focul se micșorează. Cărbuni care pocnesc. Radu se întinde pe sacul de dormit. Frunze uscate se așază sub el.)

RADU: Noapte bună, pădure. Noapte bună, liniște.

(Sunet: Respirația lui Radu devine regulată. Adâncă. Apoi: un sunet nou. Sub el. Din pământ. Un murmur de apă care curge în subteran. Nici el nu îl aude. Doarme.)

Cortina sonoră I: Vântul acoperă respirația. Râul acoperă vântul. Și ceva, foarte departe, foarte jos, acoperă totul cu un bâzâit continuu, aproape infrasonic. Pădurea Baciului nu doarme. Doar așteaptă.

ACTUL II
Scorbură

Dimineață. Păsări. Dar nu multe. Doar câteva, selectate, ca și cum pădurea ar permite doar anumitor specii să cânte. Radu se trezește. Nu se întinde. Nu cască. Deschide ochii și rămane nemișcat. Ascultă.

Notă regizorală: Fiecare dimineață a lui Radu e un experiment de percepție. El nu se trezește – el intră în lume prin ureche. Mai întâi aude, apoi deschide ochii, apoi mișcă un deget, apoi vorbește. Ordinea e crucială.

(Sunet: Respirația lui Radu, adâncă, de două ori. Apoi: se ridică. Sacul de dormit foșnește.)

RADU: (vorbind cu pământul) Bună dimineața.

(Sunet: Pași pe iarbă udă. Roua. Radu se oprește. Se uită în sus.)

RADU: Stejarul cu trei coarne. Te-am găsit.

(Sunet: Vânt prin frunzele stejarului. Un sunet diferit de cel al fagului – mai profund, mai umed. Rădăcinile scârțâie sub pământ, audibile doar pentru că Radu stă nemișcat.)

RADU: Coroana ta e o umbrelă. Dar rădăcinile tale… rădăcinile tale sunt un palat. Știu. Bunica mi-a arătat pe hartă. ‘Intrarea e pe partea de nord-vest’, a zis. ‘Unde pământul s-a lăsat. Unde un trăsnet a despicat copacul acum o sută de ani.’

(Sunet: Pași care se apropie. Radu atinge scoarța stejarului. Lemnul e umed, rece, viu.)

RADU: Aici. Văd urma. Scoarta s-a îngroșat, a crescut peste rană, dar sub ea… sub ea e gol. E spațiu. Ca o ureche închisă care așteaptă să audă din nou.

(Sunet: Unghiile lui Radu scotocesc în scoarță. Bucăți de lemn mort cad. Apoi: un gol. Un sunet diferit când bate în lemn – mai sec, mai adânc.)

RADU: (respiră adânc) E acolo. Simt aerul. Aerul din galerie e rece. Umed. Are gust de piatră și de rădăcini vechi. Îl simt pe limbă, deși gura mi-e închisă.

(Sunet: Lanterna pornită. Clic. Un fascicul de lumină, inutil pentru radio, dar sunetul lanternei – un zornăit de metal, un buton care cedează – e real.)

RADU: Intrăm.

(Sunet: Radu se târăște prin scorbură. Lemnul îl mângâie, îl zgârie ușor. Hainele lui se agață. Un nasture sare. Sunetul nasturelui care cade pe piatră, îndepărtându-se. Apoi: spațiu. Ecou. Pământ sub picioare, dar nu pământ de suprafață. Pământ de cavitate.)

RADU: (ecou ușor) Doamne… e mai mare decât credeam. Tavanul e înalt. Rădăcinile coboară ca niște candelabre. Uite… uite acolo, rădăcina aia groasă, se împarte în două și formează un fel de arc. Un arc natural. Dacă stai aici, sub arc… e ca într-o catedrală.

(Sunet: Pași în galerie. Ecou ciudat – nu se duce departe, se întoarce. Sunetul rămâne aproape, ca și cum aerul ar fi prea leneș să îl ducă mai departe.)

RADU: (râs scurt, ecou) Aud propriile mele pași de două ori. O dată când calc, o dată când pământul răspunde. Salut, pământule. Eu sunt Radu. O să stau aici. O să sap. O să fac din locul ăsta… un loc al meu.

(Sunet: Lopata scoasă din rucsac. Metalul lovește piatra. Sunet sec.)

RADU: Pământul e moale. A fost adus de apă, nu de om. E sediment. Strat peste strat. Dacă sap vertical, găsesc nisip. Dacă sap orizontal, găsesc lut. Dar aici, în galerie, e perfect. E deja săpat. Trebuie doar… curățat. Lărgit. Înălțat.

(Sunet: Lopata intră în pământ. Sunet umed, satisfăcător. Apoi alta. Și alta. Ritm regulat. Radu sapă în timp ce vorbește – dar cuvintele lui sunt acum întrerupte de efort, și această întrerupere îi dă un ritm poetic.)

RADU: (între lovituri) Am săpat… în grădina bunicii… când eram mic. Un buncăr. Un loc secret. Am stat acolo… opt ore. Nimeni nu m-a găsit. Mama plângea. Tata striga. Eu… eu ascultam. Ascultam cum caută. Și tăceam. Tăceam atât de tare… că am adormit. Cel mai bun somn din viața mea.

(Sunet: Lopata lovește ceva dur. Piatră? Nu. Metal. Un sunet diferit. Radu se oprește.)

RADU: (respirație întreruptă) Ce e…?

(Sunet: Lopata aruncată. Genunchii lui Radu în pământ. Mâini care scotocesc.)

RADU: Nu e piatră. E… rotund. Rece. Metal. Dar nu fier ruginit. E… curat. Prea curat pentru cât e de adânc.

(Sunet: Un capac care se ridică. Un șuierat de aer vechi, eliberat. Radu tușește ușor.)

RADU: (șoptit, cu teamă și fascinație) Doamne… e un cufăr.

Cufărul, în bezna galeriei, nu poate fi văzut. Dar Radu îl simte. Și radioul îl simte prin el. Metalul e cald acum, deși a stat în pământ. Cald și… viu.

ACTUL III
Cufărul

Galeria. Aerul e nemișcat, dar nu stătut. Are o culoare sonoră – un bâzâit subtil, ca de instalație electrică veche, deși nu există curent. Cufărul stă între Radu și peretele de lut. Lanterna, așezată pe jos, își consumă bateriile – sunetul filamentului care tremură.

Notă regizorală: Cufărul trebuie să fie personaj fără voce. Fiecare atingere a lui Radu produce un sunet specific. Când Radu e emoționat, inima lui bate tare, și bătaia inimii se reflectă în sunetul metalului. Rezonanță.

(Sunet: Mâinile lui Radu pe capacul cufărului. Metal cald. Sunet de aur – nu sunetul banal al monedelor, ci un sunet profund, grav, ca o clopotniță mică bătută în interior.)

RADU: (respiră adânc, de trei ori) E aur. Și argint. Simt ambele. Capacul e aur. Laturile sunt argint. Și încuietoarea… încuietoarea e amestec. Un fel de… aliaj. Nu am mai văzut așa ceva. Nu am mai atins.

(Sunet: Degetele lui Radu explorează încuietoarea. Un mecanism complex. Rotițe, pârghii, arc. Sunet de ceasornic, dar mai vechi, mai greu.)

RADU: Are o cheie. Dar cheia nu e aici. Sau… sau poate că nu are nevoie de cheie. Poate că încuietoarea asta e doar de decor. Poate că deschizi altfel.

(Sunet: Radu trage de capac. Nu cedează. Împinge. Nimic. Rotește. Un CLIC surd, dar nu de deschidere – de confirmare. Cufărul a auzit.)

RADU: (speriat, dând înapoi) Ce-a fost…?

(Sunet: Tăcere. Apoi: un sunet din interiorul cufărului. Ca și cum ceva s-ar mișca. Nu un animal. Ceva… lichid. Sau gazos. Un șuierat controlat.)

RADU: (șoaptă) E gol. Trebuie să fie gol. L-am simțit. E ușor. Prea ușor pentru cât de mare e. Dar din interior… vine sunet. Vine… voce?

(Sunet: Radu se apropie din nou. Urechea lui, lipită de capac. El ascultă. Radioul ascultă prin el. Un murmur. Indistinct. Ca voci într-o sală mare, dar filtrate prin apă.)

RADU: (încet, hipnotizat) Vorbește. Cufărul vorbește. Nu cuvinte. Sunete. Intenții. Îmi spune… să deschid. Dar nu trag de el. Îmi spune să… să cer.

(Sunet: Radu se îndepărtează. Se așază pe vine. Pământul îl primește. Lanterna palpează – bateriile slăbesc – și pentru o clipă, galeria e în beznă completă.)

RADU: (în beznă, voce mai sigură) Bine. Cer. Cufărule, te deschid. Dă-mi voie.

(Sunet: Un CLIC metalic. Cald. Profund. Nu mecanic – organic. Capacul cedează. Radu îl ridică. Nu scârțâie. Se deschide ca o pleoapă.)

RADU: (gâfâit ușor) E… gol. Chiar e gol. Dar nu gol de tot. E plin de… lumină? Nu, nu pot să văd. Sunt în beznă. Dar simt că e plin de ceva. De posibilitate. De… așteptare.

(Sunet: Lanterna palpează din nou, apoi moare. Sunetul filamentului care se răcește – un ticăit subtil. Acum e beznă totală. Dar în beznă, cufărul strălucește sonor. E cald. Radu își freacă palmele – sunet uscat, de piele pe piele.)

RADU: (cu voce tremurând, dar fericit) Ești magic. Nu știu cum, dar ești magic. Te-am găsit în pământ, sub rădăcini, într-un loc unde nimeni nu a căutat. Erai ascuns. Așteptai. Pe mine?

(Sunet: Un sunet din cufăr. De data asta, distinct. Un fel de… răspuns. O vibrație care se ridică și coboară, ca un cântec fără cuvinte. O confirmare.)

RADU: (râde, ușurat, aproape copilăros) Da! Mă așteptai! Știai că vin. Știai că o să sap, că o să caut, că o să am nevoie de tine. Ce ești, cufărule? Un geniu? Un zeu uitat? O mașinărie a unui popor dispărut?

(Sunet: Cufărul vibrează. Sunetul e acum melodic – trei note, scurte, ascendente. Apoi tăcere.)

RADU: (serios, brusc) Trei note. Trei. Ca trei dorințe. Ca în povești. Bine. Bine, cufărule. Dacă așa funcționezi, așa funcționezi. Am trei dorințe. Le-am purtat cu mine toată viața. Le știu pe de rost. Le-am repetat în fiecare noapte, în fiecare dimineață, în fiecare moment în care lumea devenea prea zgomotoasă.

(Sunet: Radu se așază lângă cufăr. Picioarele îi încrucișează pe pământul rece. Respiră pe nas. Adânc. De trei ori.)

RADU: Prima dorință…

Pauză lungă. Doar bâzâitul cufărului, care s-a intensificat. Rădăcinile de deasupra picură apă – tic, tic, tic – dar acum picurile par sincronizate cu respirația lui Radu. Pădurea ascultă.

ACTUL IV
Dorința I – Tăcerea

Galeria. Aceeași. Dar acum, prin scorbură, intră lumina zilei – nu vizual, ci termic. Aerul de deasupra e mai cald, și acest căldură coboară ca un val sonor, dilatând lemnul, care scârțâie ușor. Cufărul stă deschis. Radu stă în fața lui, ca un copil în fața unui altar improvizat.

Notă regizorală: Această scenă trebuie jucată în șoaptă. Nu doar pentru efect – Radu chiar nu poate vorbi tare în prezența cufărului. Vocea îi este furată de reverență. Sau de frică.

(Sunet: Radu înghite în sec. Sunetul gâtului lui, amplificat de liniștea galeriei.)

RADU: (șoptit, ritualic) Prima mea dorință. Cufărule, te rog… fă ca oriunde merg, chiar și în public, chiar și în mijlocul orașului, chiar și în cel mai gălăgios loc din lume… oamenii să tacă. Să aibă mintea goală. Să nu facă zgomot în jurul meu. Nu vreau să îi aud gândind. Nu vreau să îi aud respirând. Nu vreau să îi aud existând. Vreau liniște absolută. Liniștea pe care o am aici, în galerie, vreau să o am pretutindeni.

(Sunet: Tăcere. Apoi: un sunet din cufăr. Un CLICK metalic. Nu sec, ci… muzical. Ca o cheie care potrivește o lacrimă în broască. Apoi: un BUZZ, ca de fluture electric, care iese din cufăr și se împrăștie în aer.)

RADU: (gâfâit) S-a… s-a întâmplat?

(Sunet: Cufărul își schimbă sunetul. Metalul de aur devine mai rece, mai dur. Sunetul atingerii lui Radu e acum cel al oțelului mat – un sunet industrial, rece, absent de căldura inițială.)

RADU: (atinge cufărul, speriat) E rece. Era cald, acum e rece. Și… greu? Nu, la fel de ușor. Dar sună diferit. Cufărule, ai… ai schimbat culoarea? Forma?

(Sunet: Radu se ridică. Pași în galerie. Se îndreaptă spre scorbură. Se târăște afară.)

(Sunet: Pădurea. Aceleași sunete. Dar Radu le percepe diferit acum. Vântul e mai clar. Râul e mai aproape. Păsările… păsările sunt mai puține? Sau doar el le aude mai bine pe cele care sunt?)

RADU: (în pădure, voce normală, testând) Trebuie să verific. Trebuie să merg în sat. Să văd dacă… dacă funcționează.

(Sunet: Pași apăsați pe drumul de pământ. Radu merge repede, pentru prima dată. Nu aleargă, dar merge cu un scop. Mașina lui pornind. Motorul, un sunet pe care îl cunoștea, dar acum îl aude ca pe o muzică îndepărtată.)

Satul. Piața. O zi de târg. Normal, ar trebui să fie haos sonor: voci, muzică, claxoane, animale, copii. Radu oprește mașina. Coborâș. Pași pe asfalt.

(Sunet: Asfaltul sub talpa lui Radu. Un sunet uscat, familiar. Dar în jur – nimic. Nu, nu nimic. Există sunete. Dar sunt… filtrate. Ca și cum cineva ar fi dat volumul la jumătate pentru toată lumea, în afară de el.)

RADU: (în șoaptă, uimit) Doamne…

(Sunet: O vânzătoare își deschide gura să strige. Sunetul iese, dar se dizolvă în aer la un metru de ea. Un copil plânge. Plânsul devine un mârâit îndepărtat, apoi tăcere. Un câine latră. Lătratul e acolo, dar e… gol. Fără intenție. Fără prezență.)

RADU: (râde, ușurat, aproape plângând) Tac. Toți tac. Nu, nu tac fizic. Vorbesc. Strigă. Dar eu nu îi aud. Gândurile lor… nu mai ajung la mine. E ca și cum aș purta o cască invizibilă. O cască de tăcere.

(Sunet: Radu merge prin piață. Pașii lui sunt singurul sunet clar. Oamenii se uită la el. Buzele se mișcă. Dar nu se aude nimic. Radu se oprește în fața unei bătrâne care vinde ceapă.)

RADU: (tare, testând) Bună ziua!

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

(Sunet: Vocea lui Radu răsună în piață. Clară. Puternică. Singura voce. Bătrâna deschide gura. Răspunde. Dar Radu nu aude decât un murmur, ca de apă într-un tub înfundat.)

RADU: (râde, liber) Nu mă auzi! Sau… mă auzi, dar eu nu te aud pe tine! E perfect! E absolut perfect! Pot să strig, pot să cânt, pot să vorbesc cu mine însumi, și lumea e mută! Mută și goală! Golul lor… e muzica mea!

(Sunet: Radu începe să cânte. O doină, ocolită, fără cuvinte. Vocea lui, pentru prima dată liberă, umple piața. Oamenii se uită, confuzi. Unii își acoperă urechile – gest inutil, pentru că ei nu aud nimic. Radu e singurul spectator și singurul actor.)

RADU: (oprește din cântat, serios) Dar banii… banii îmi trebuie. Nu pot trăi în galerie fără bani. Am nevoie de lanterne, de baterii, de conserve. De hârtie igienică, Doamne, chiar și oamenii care vor liniște au nevoie de hârtie igienică. Trebuie să mă întorc. Trebuie să cer a doua dorință.

(Sunet: Pași grăbiți. Mașina pornind. Motorul. Drumul. Pădurea. Scorbură. Galeria.)

RADU: (în genunchi, lângă cufăr) Funcționează. Prima dorință funcționează. Ești real. Ești magic. Ești… al meu. Și acum…

(Sunet: Respirație adâncă. Radu își freacă palmele. Sunet uscat.)

Cufărul, acum oțel mat, așteaptă. Rădăcinile picură apă, dar picurile nu mai sunt sincronizate. Sunt haotice. Pădurea a observat schimbarea.

ACTUL V
Dorința a II-a – Aurul

Galeria. Timpul nu curge la fel aici. Radu nu știe dacă au trecut ore sau zile de la prima dorință. Nu are ceas. Nu are soare. Are doar cufărul și propria respirație. Dar ceva s-a schimbat. Vocea lui e mai gravă. Părul, deși nevăzut, pare să fi crescut – el îl simte când se atinge de cap, un sunet de fire frecându-se de palmă.

Notă regizorală: Radu îmbătrânește vizibil în voce. Nu mult, dar suficient. Pare obosit. Fericit, dar obosit. Dorințele consumă. Cufărul ia ceva în schimb, chiar dacă Radu nu știe încă ce.

(Sunet: Radu mestecă. O conservă. Sunetul lingurii metalice pe fundul cutiei. Apoi: pauză. Radu nu aude nimic în jur, dar acum, obișnuit cu tăcerea, începe să audă propriul corp. Inima. Digestia. Sângele în urechi.)

RADU: (cu gura plină, apoi înghițind) Am mâncat. Ultima conservă. Trebuie să merg iar în sat. Dar de data asta… de data asta nu doar să testez. Trebuie să cumpăr. Și pentru asta… am nevoie de bani. Mulți bani. Sume exorbitante, cum spuneam.

(Sunet: Conserva aruncată. Sunet de metal pe piatră. Radu se târăște spre cufăr. Mâinile lui ating oțelul mat. Sunet rece, industrial.)

RADU: (șoptit) Cufărule. A doua dorință. Fă ca… orice bancă pe care o vizitez… să îmi dăruiască sume exorbitante de bani. Fără să întreb. Fără să completez formulare. Fără să stau la coadă. Doar să intru, să trec pe lângă ghișeu, și banii să fie ai mei. Să curgă în contul meu. Să curgă în buzunarul meu. Să curgă în viața mea.

(Sunet: Cufărul răspunde. De data asta, sunetul e diferit. Nu un click, ci un FOȘNET. Prelung. Voluptos. Ca de bancnote noi, scoase din tiparniță. Cufărul își schimbă din nou forma – devine hârtie lucioasă, dar păstrează structura. Sunetul atingerii e acum cel al foșnetului de hârtie.)

RADU: (atinge cufărul, uimit) E… hârtie? Ești din hârtie acum? Dar tot cufăr ești. Tot cu capac. Tot cu încuietoare. Doar că… miroși a bani. Miroși a cerneală tipografică. Miroși a… putere.

(Sunet: Radu se ridică. Pași spre scorbură. Târâș. Pădurea. Mașina. Drumul. Orașul.)

Orașul. Banca. Un sediu mare, de sticlă și metal. Normal, ar trebui să fie plin de voci, de pași, de sunetul bancomatelor, de beep-uri. Dar pentru Radu, totul e mut. Tăcerea lui e acum un palat în care se plimbă. Intră în bancă.

(Sunet: Ușă de sticlă automată. Sunetul mecanismului, dar fără voci în jur. Pașii lui Radu pe marmură. Ecou clar, splendid. El e singurul spectacol sonor.)

RADU: (vorbind tare, pentru el însuși, pentru că poate) Bună ziua. Sunt Radu. Aș dori… de fapt, nu aș dori nimic. Aș vrea doar să trec pe aici.

(Sunet: Radu merge spre un ghișeu. Funcționara din spatele geamului se uită la el. Deschide gura. Vorbește. Dar Radu nu aude. Zâmbește. Face un semn cu mâna – ‘nu e nevoie să vorbiți’. Funcționara, confuză, se uită la calculator. Apoi la el. Apoi la calculator. Ochii i se măresc.)

(Sunet: Sunet de imprimantă. O imprimantă care lucrează frenetic. Apoi alta. Apoi un seif care se deschide cu un CLIC puternic. Funcionara scoate teancuri de bani. Le pune pe tejghea. Le împinge spre Radu.)

RADU: (râde, ușor) Mulțumesc. Nu am nevoie de chitanță. Nu am nevoie de nimic.

(Sunet: Radu ia banii. Îi pune în rucsac. Sunetul bancnotelor, foșnetul lor, e muzica lui. Părăsește banca. Ușa de sticlă. Strada.)

Strada. Radu merge. Oamenii sunt în jurul lui, dar el e insulă. Un insular sonor. Un om din Lună, cum își va spune mai târziu. Își amintește de expresia ‘om din Lună’ – cineva care e atât de departe, încât nu mai înțelege limbajul pământenilor.

RADU: (mergând, vorbind singur) Sunt bogat. Sunt atât de bogat… încât nu mai simt greutatea banilor. Sunt ușori. Sunt hârtie. Sunt ca tine, cufărule. Ești hârtie, eu sunt bogat. Amândoi am devenit ceva ce nu eram.

(Sunet: Un claxon. Un șofer e nervos. Dar claxonul ajunge la Radu ca un sunet de sub apă. El nu tresare. Continuă să meargă.)

RADU: Dar de ce nu mă simt… plin? Am liniște. Am bani. Am tot ce am cerut. Și totuși… e un gol. Un gol în piept. Ca și cum cufărul, deși îmi dă, totodată ia. Ia ceva ce nu pot numi. Ia… timpul? Nu, timpul curge. Ia… viața? Nu, respir. Ia… ce?

(Sunet: Radu se oprește în fața unei vitrine. Se uită la reflexia lui – nu o vede, dar se uită. Se atinge de față. Sunet de degete pe barbă, pe pomeți, pe frunte.)

RADU: (șoptit) M-am schimbat. Nu fizic. Înăuntru. Sunt gol. Sunt un cufăr gol. Sau… sunt un cufăr plin de dorințe. Dar dorințele nu sunt eu. Dorințele sunt… haine. Eu sunt gol sub ele.

(Sunet: Radu se întoarce la mașină. Porneste motorul. Drumul. Pădurea. Scorbură. Galeria.)

RADU: (în genunchi, lângă cufăr, epuizat) A doua dorință… funcționează. Dar tu, cufărule… tu ești din ce în ce mai gol. Și eu sunt din ce în ce mai gol. Oare dacă fac a treia dorință… ce mai rămâne?

(Sunet: Cufărul, din hârtie lucioasă, foșnește. Un sunet trist, de hârtie mototolită.)

Pauză. Radu doarme lângă cufăr. Nu în sacul de dormit. Direct pe pământ. Ca și cum ar vrea să se întoarcă în pământ. Să devină el însuși o rădăcină.

ACTUL VI
Dorința a III-a – Veșnicia

Galeria. Timpul nu mai există. Radu nu știe cât a dormit. Nu știe cât a stat treaz. Corpul lui nu îi mai transmite semnale clare. Nu îi e foame. Nu îi e sete. Nu îi e somn. Doar… există. Și cufărul există. Și tăcerea există. Și asta e tot.

Notă regizorală: Această scenă e periculoasă. Poate deveni plictisitoare. Trebuie salvată de tensiunea interioară a lui Radu. El știe că a treia dorință e greșită. O știe înainte s-o rostească. Dar nu se poate opri. E ca un drog. Cufărul e drogul. Dorințele sunt dozele.

(Sunet: Radu se trezește. Nu se mișcă. Doar deschide ochii. Sau îi simte deschiși. Nu mai știe diferența. Respirația lui e acum un șuierat continuu, neschimbat, mecanic.)

RADU: (voce schimbată, mai gravă, mai încetinită, ca și cum timpul nu ar mai conta) Cufărule. Sunt aici. De mult. Sau de puțin. Nu mai știu. Nu mai am ceas. Soarele nu intră aici. Doar lumina difuză, prin scorbură. Și uneori, nici aia. Uneori e beznă totală. Și în beznă… te simt mai bine. Te simt mai aproape.

(Sunet: Mâna lui Radu atinge cufărul. Hârtia lucioasă e acum umedă. Sau poate așa i se pare. Sunetul e de hârtie înmuiată. De certificat de naștere lăsat în ploaie.)

RADU: (cu voce tremurând, dar nu de frică – de oboseală) Am tot ce am vrut. Liniște. Bani. Dar banii nu contează când nu poți vorbi cu nimeni. Și liniștea nu contează când nu mai ai ce gândi. Am rămas doar eu. Și tu. Și galeria. Și rădăcinile. Și picăturile. Tic. Tic. Tic.

(Sunet: Picătura de apă cade. Dar de data asta, ecoul durează prea mult. Sunetul se întinde, se dilată, devine un sunet de ceasornic stricat. Tic… ti-c… t-i-c…)

RADU: (observând) Ceasul picăturii. Bate altfel. Sau eu aud altfel. Sau timpul… timpul a început să se împuțineze. Nu pentru lume. Pentru mine. Simt că îmbătrânesc. Simt că mor. Nu vreau să mor. Nu aici. Nu singur. Nu după ce am găsit atâta liniște.

(Sunet: Radu se ridică. Genunchii îi trosnesc. Dar trosnetul nu e al oaselor. E al pământului. Sau al lui. Nu mai știe. Se apropie de cufăr.)

RADU: (respiră adânc, de trei ori, ritualic) A treia dorință. Ultima. Cufărule… vreau să trăiesc veșnic. Aici. În liniștea mea. În galeria mea. Sub rădăcinile mele. Să nu mor. Să nu îmbătrânesc. Să rămân așa. Pentru totdeauna. Să fiu Omul din Lună. Cel care a plecat și nu s-a mai întors. Dar care trăiește. Veșnic.

(Sunet: Cufărul răspunde. De data asta, sunetul e definitiv. Un TOC surd. De piatră. De ceramică. De mormânt. Cufărul devine piatră. Sunetul atingerii lui e acum cel al unui mormânt închis – un sunet din care nu mai iese nimic.)

RADU: (atinge cufărul, recunoscând schimbarea) Ești piatră. Ești rece. Ești… mort. Dar eu… eu sunt viu. Nu?

(Sunet: Inima lui Radu. Bătăi. Încetinite: bum… bum… bu-m… b-u-m… Apoi: se opresc. Pentru trei secunde. Absolută tăcere. Apoi: revin. Dar nu mai sunt naturale. Sunt regulate. Prea regulate. Ca un metronom. Ca un monitor. Ca o mașină.)

RADU: (confuz, atingându-și pieptul) Inima mea… bate altfel. Nu simt pulsul. Simt doar… bătaia. Mecanică. Constantă. Fără emoție. Ca și cum cineva ar bate în ușa mea, dar nu ca să intre. Ci ca să verifice dacă mai sunt acasă.

(Sunet: Radu se așază. Spatele de peretele de lut. Lutul e rece. Dar el nu simte frigul. Nu simde căldura. Nu simte nimic.)

RADU: (voce tot mai îndepărtată, ca și cum s-ar scufunda) Nu mai simt foame. Nu mai simt sete. Nu mai simt oboseală. Sunt… aici. Pentru totdeauna. Asta am cerut. Și asta am primit. Veșnicia. Dar veșnicia nu e viață. Veșnicia e… prelungire. E o fotografie care nu se schimbă. E o notă muzicală ținută la infinit. E un țipăt mut.

(Sunet: Tăcere de cincisprezece secunde. Cea mai lungă tăcere din piesă. Doar bâzâitul cufărului de piatră, care a încetat. Acum e tăcere absolută. Nici măcar picăturile nu mai cad. Pădurea a înghețat. Sau timpul a înghețat. Sau Radu a înghețat.)

RADU: (foarte încet, aproape inaudibil) Vreau să… vreau să…

(Sunet: Radu încearcă să se ridice. Corpul nu răspunde. Sau răspunde prea încet. Mișcarea lui durează o veșnicie. Degetele se mișcă un centimetru pe oră. Clipitul durează o zi.)

RADU: (disperare fără sunet, doar în voce) Vreau să… anulez. Vreau să iau înapoi. Cufărule, te rog, ia înapoi dorințele. Nu vreau veșnicia. Nu vreau banii. Nu vreau nici măcar liniștea. Vreau doar… vreau doar să pot să vreau. Să am dorințe noi. Să am… viitor.

(Sunet: Cufărul de piatră nu răspunde. Nu face sunet. Nu vibrează. E mort. Sau poate a fost mort tot timpul, și Radu a proiectat viață în el.)

RADU: (plâns înăbușit, dar fără lacrimi – nu mai poate plânge) Nu pot. Nu pot să plâng. Nu pot să strig. Nu pot să mor. Sunt blocat. Sunt un om într-o fotografie. Sunt Omul din Lună. Și Luna e un loc fără aer. Fără apă. Fără viață. Doar… lumină rece. Și tăcere.

Pauză. Apoi: primul semn de dezintegrare. Un sunet nou. Nu din galerie. Din afara ei. Din sus. De deasupra rădăcinilor. Un sunet mecanic. Regulat. Rece. Un beep.

ACTUL VII
Dezintegrarea

Galeria începe să se dizolve. Nu fizic – sonor. Sunetele se amestecă. Picătura de apă cade, dar sunetul ei devine sunet de monitor cardiac. Vântul prin scorbură devine sunet de ventilator medical. Rădăcinile care scârțâie devin sunet de cauciuc pe linoleum.

Notă regizorală: Aceasta e scena de tranziție. Trebuie să fie confuză, dar nu haotică. Fiecare sunet din galerie trebuie să aibă un corespondent în spital. Publicul trebuie să realizeze abia la final că a ascultat două spații suprapuse.

(Sunet: Beep. Un singur beep. Clar. Mecanic. Nu face parte din peisajul natural.)

RADU: (confuz) Ce e…?

(Sunet: Beep din nou. Și încă unul. Și încă unul. Ritm regulat. Același ritm cu inima lui mecanică.)

RADU: (voce tremurând) Nu e din galerie. E… deasupra? Nu, e din mine. E în mine. E inima mea. Inima mea a devenit… beep.

(Sunet: Galeria se schimbă. Pământul sub Radu devine moale, apoi tare, apoi rece. Nu mai e lut. E… cearșaf. Sunetul cearșafului. Radu se mișcă. Corpul lui nu mai e pe jos. E întins. Pe ceva orizontal. Tare. Rece.)

RADU: (dezorientat) Nu mai sunt în galerie. Unde sunt? Cufărule? Cufărule, unde ești?

(Sunet: Mâinile lui Radu caută în jur. Atinge ceva metalic. O bară. O margine. O… pat? Sunet de metal rece. Nu e cufărul. E ceva mult mai rece. Mai clinic.)

RADU: (panică controlată, voce șoptită) Nu e pământ. Nu e lut. Nu e lemn. E… metal. Și plastic. Și… dezinfectant. Miroase a dezinfectant. Sau simt a dezinfectant. Nu mai știu dacă miros sau doar… știu.

(Sunet: Pași. Pe linoleum. Apropiați. Dar nu pași de pădure. Pași grăbiți, eficienți, cu talpă plată. Papuci de spital.)

RADU: (șoptit, disperat) Cineva vine. Nu pot să mă mișc. Nu pot să vorbesc. Sau pot să vorbesc, dar nu aud vocea mea. Sau aud, dar nu știu dacă e a mea.

(Sunet: Vocea Medicului, pentru prima dată. Distantă, ca prin apă. Dar clară. Prea clară.)

VOCEA MEDICULUI: (distantă, clinică) Pacientul Radu D., patruzeci de ani, episod schizoid acut. Adus de poliție din pădurea Baciului. Găsit într-o gaură în pământ, sub un stejar. Dezhidratat. Malnutrit. Delirant. Legat de pat pentru siguranță proprie.

(Sunet: Sunet de curele de piele care se strâng. Nu agresiv. Mecanic. Ritualic.)

RADU: (strigăt înăbușit, dar nu puternic – gâtul îi e înțepenit) Nu! Nu sunt delirant! Am fost acolo! Pădurea Baciului! Scorbură! Galeria! Cufărul! AURUL! AM FĂCUT TREI DORINȚE!

(Sunet: Vocea lui Radu, deși strigă, iese ca un șuierat. Gâtul îi e uscat. Corzile vocale, nefolosite de zile întregi, refuză să colaboreze.)

VOCEA ASISTENTEI: (tânără, grăbită) Doctore, pacientul se agită. Pulsul crește.

(Sunet: Beep-ul monitorului cardiac accelerează. De la metronom, devine alarmă.)

VOCEA MEDICULUI: (calmă, apropiindu-se) Domnule Radu. Sunteți la spital. Sunteți în siguranță. Ați fost găsit acum trei zile. Ați stat în pădure… cât timp ați stat acolo? Poliția spune că ați dispărut de două săptămâni. Dar dumneavoastră… parțiți de mult mai mult timp.

RADU: (plâns înăbușit, obosit, copilăros) Am vrut doar liniște… doar liniște… cufărul… cufărul îmi dădea…

(Sunet: Radu încearcă să își ridice mâna. Curelele nu îi permit. Sunet de piele care se freacă de piele, de nailon, de metal. Efort inutil.)

VOCEA MEDICULUI: (dictând, rece) Pacientul prezintă fixație persistentă asupra conceptului de ‘liniște absolută’. Refuză hrana. Vorbește singur despre un cufăr. Halucinații tactile și auditive persistente. Probabil induse de privare senzorială și dehidratare. Găsit cu o cutie de metal oxidat în brațe. O cutie de conserve goală. A crezut că e cufăr magic.

RADU: (șoptit, disperat) Nu era cutie de conserve… era aur… și argint… se schimba… am văzut… am auzit…

(Sunet: Vocea Medicului se îndepărtează. Pași pe linoleum. Ușă care se deschide. Apoi: tăcere. Doar beep-ul. Și respirația lui Radu. Și beep-ul. Și respirația. Și beep-ul.)

RADU: (tăcut mult timp, apoi) Cufărule… ești acolo?

(Sunet: Tăcere. Apoi: un sunet foarte îndepărtat, din dulapul de lângă pat. Un zornăit metalic. Slab. Incert. Poate e doar un instrument medical. Poate e doar vântul prin aerisire. Sau poate…)

RADU: (zâmbind, aproape imperceptibil) Ești acolo. În cutia de conserve. Aștepți. Pentru că eu mai am încă o dorință. Nu am folosit-o pe toate trei. A treia… a treia a fost un vis. Un vis în timp ce eram leșinat. Nu a fost reală. Deci mai am una. Mai am o dorință.

Pauză. Radu închide ochii. Beep-ul devine singura realitate. Dar sub beep, foarte încet, foarte departe, se aude un sunet de pământ scăpat din lopată. Un sunet de galerie. Un sunet de acasă.

ACTUL VIII
Trezirea

Spital. Noapte. Sau poate ziua – Radu nu mai poate deosebi. Perdeaua e trasă. Lumina e artificială, constantă, fără umbră. Camera e mică. Patul e centru. Radu e legat. Dar nu se mai agită. E calm. Prea calm.

Notă regizorală: Această scenă e rezoluția. Dar nu e o rezoluție fericită. E o rezoluție ambiguă. Publicul trebuie să plece cu întrebarea: Radu a fost nebun, sau lumea e prea zgomotoasă pentru cei care aud prea bine? Cufărul a existat, sau a fost o cutie de conserve? Și dacă a fost o cutie de conserve, de ce Radu încă aude galeria?

Sunetul principal: beep-ul monitorului. Dar beep-ul începe să aibă un ecou ciudat. Ca și cum ar veni dintr-o cavitate. Ca și cum inima lui Radu ar bate într-un spațiu subteran.

(Sunet: Beep. Regulat. Rece. Dar acum, între beep-uri, se aude ceva. Un foșnet. De hârtie? De frunze? De cearșaf?)

RADU: (șoptit, calm) Noapte bună, spitalule. Noapte bună, beepule. Noapte bună… liniște.

(Sunet: Ușa camerei se deschide. Pași ușori. O asistentă. Sau poate nu. Radu nu se întoarce. Nu poate – e legat. Sau poate nu vrea.)

VOCEA ASISTENTEI: (șoptit, apropiindu-se) Domnule Radu… vă aduc apă. Și pastilele. Trebuie să le luați.

(Sunet: Sunet de pahar cu apă, așezat pe noptieră. Sunet de blistere de pastile, deschise. Apă turnându-se.)

RADU: (fără să se uite) Nu vreau pastile. Vreau lopata mea.

VOCEA ASISTENTEI: (confuză) Lopata…?

RADU: (zâmbind) Da. Lopata. Am lăsat-o în galerie. Lângă rădăcina care formează un arc. Dacă nu o aduc înapoi, pământul se va prăbuși. Rădăcinile au nevoie de lopată. Ca să știe că cineva le îngrijește.

(Sunet: Asistenta râde ușor, nervos. Un râs politicos, medical. Apoi pași care se îndepărtează. Ușa care se închide. Tăcere.)

RADU: (singur) Nu mă crede. Nimeni nu mă crede. Dar nu contează. Eu știu. Eu am fost acolo. Și voi mai fi. Pentru că am o dorință rămasă. Și cufărul așteaptă. Chiar dacă e o cutie de conserve, așteaptă. Obiectele așteaptă. Ele au timp. Eu am timp. Sau… am avut timp.

(Sunet: Beep-ul monitorului. Dar acum, foarte încet, sub beep, se aude un alt sunet. Un sunet de apă curgând. Nu de la robinet. De la un râu. Distant. Constant. Râul din pădurea Baciului.)

RADU: (cu ochii închiși, zâmbind) Aud râul. E acolo. Sub pat. Sub spital. Sub oraș. Sub lume. Toate râurile sunt același râu. Toate galeriile sunt aceeași galerie. Toate cuferele sunt același cufăr. Și toate tăcerile sunt a mea.

(Sunet: Beep-ul încetinește. Devine mai rar. Apoi, pentru treizeci de secunde: linie dreaptă. Sunetul morții clinice. Absolută tăcere. Nici măcar râul nu se mai aude. Nici măcar galeria. Doar… gol.)

Tăcere de treizeci de secunde. Real time. Publicul trebuie să simtă disconfortul. Să simtă că ceva s-a terminat. Sau că ceva abia începe.

(Sunet: Apoi: beep-ul revine. Dar nu la fel. E mai lent. Mai profund. Ca și cum inima lui Radu ar fi învățat un nou ritm. Un ritm de pământ. De rădăcină. De veșnicie.)

RADU: (foarte încet, aproape inaudibil) Sunt… aici. Pentru totdeauna.

(Sunet: Tăcere absolută. Zece secunde. Apoi: o singură picătură de apă care cade pe pământ. Tic. Ecoul durează prea mult. Sunetul se transformă într-un beep. Beep-ul se transformă într-o notă muzicală. Nota se transformă în vânt. Vântul se transformă în respirație. Respirația e a lui Radu. Sau a pădurii. Sau a nimănui.)

ULTIMA NOTĂ REGIZORALĂ: Piesa se termină nu cu un cuvânt, ci cu un sunet. Sau cu absența lui. Regizorul de sunet decide ultima secundă. Poate fi tăcere. Poate fi un beep. Poate fi un râu. Sau poate fi toate trei, suprapuse, ca un vis din care te trezești și nu știi dacă ai dormit sau ai murit.

Radu rămâne Omul din Lună. Fie că Luna e o galerie sub pădurea Baciului, fie că e o cameră de spital, fie că e propria lui minte. El a cerut liniște. Și liniștea, fiind un cufăr magic, i-a dat exact ce a cerut. Poate prea exact.

FIN