Capitolul 72: Tulburarea orgasmică feminină: ce spune DSM-5 și ce nu spune

Când o dificultate primește un nume oficial, două lucruri se întâmplă în același timp. Pe de o parte, femeia simte ușurare: „Deci există, nu mi-am imaginat.” Pe de altă parte, poate simți greutatea unei etichete: „Am o tulburare.” În acest capitol vreau să explic ce înseamnă, de fapt, diagnosticul și, la fel de important, ce nu înseamnă.

Ce este DSM-5

DSM-5 este manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale publicat de Asociația Americană de Psihiatrie. Este folosit de psihiatri, psihologi și cercetători din întreaga lume ca limbaj comun. Alături de el există și clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății, ICD-11, care tratează disfuncțiile sexuale într-un capitol separat, nu printre tulburările mintale. Diferența nu e doar tehnică: ea recunoaște că sexualitatea ține deopotrivă de corp și de minte.

Criteriile, pe scurt

În DSM-5, tulburarea orgasmică feminină este descrisă prin câteva elemente.

Primul: în toate sau aproape toate întâlnirile sexuale, adică în aproximativ 75% până la 100% dintre ele, femeia trăiește una dintre următoarele: o întârziere marcată a orgasmului, o raritate marcată sau absența lui, ori o intensitate mult redusă a senzațiilor orgasmice.

Al doilea: dificultatea durează de cel puțin aproximativ șase luni.

Al treilea: provoacă suferință semnificativă.

Al patrulea: nu se explică mai bine printr-o altă tulburare psihică, printr-un stres relațional sever, precum violența din partea partenerului, sau prin efectele unei substanțe ori ale unei boli.

Specificatorii

DSM-5 adaugă câteva precizări utile clinic. Dificultatea poate fi de-a lungul vieții sau dobândită, adică apărută după o perioadă de funcționare normală. Poate fi generalizată, în toate situațiile, sau situațională, doar în anumite contexte, cu anumiți parteneri sau cu anumite tipuri de stimulare. Mai există și un specificator important: femeia nu a avut niciodată orgasm în nicio situație. Și o gradare a severității: ușoară, moderată, severă.

Aceste precizări corespund, în mare, hărții pe care am desenat-o în capitolul anterior.

Ce nu spune diagnosticul

Aici e partea pe care o consider cea mai importantă.

Nu spune că femeia e defectă. Diagnosticul descrie o experiență, nu o valoare umană.

Nu spune nimic despre lipsa de stimulare potrivită. Manualul cere clinicianului să ia în calcul dacă femeia primește o stimulare adecvată. O femeie care nu ajunge la orgasm doar prin penetrare, dar ajunge ușor prin stimulare clitoridiană, nu are o tulburare. Are o anatomie obișnuită. Am explicat asta pe larg în capitolele despre orgasmul clitoridian și orgasmul vaginal.

Nu spune ce cauzează problema. Același diagnostic poate ascunde o rușine veche, un medicament, un conflict de cuplu sau o boală neurologică.

Nu ține cont de cultură în mod suficient. Sexologa Cynthia Graham, care a analizat critic criteriile, a atras atenția că ce e considerat „normal” variază mult între culturi și că un singur prag numeric poate patologiza experiențe obișnuite.

Nu măsoară satisfacția. O femeie poate îndeplini criteriile de frecvență și totuși să nu sufere. În acest caz, nu se pune diagnosticul. Suferința e indispensabilă.

Diagnosticul la femei și la bărbați

Este interesant de comparat. La bărbați, DSM-5 descrie ejacularea întârziată și ejacularea precoce. La femei, nu există un echivalent al „orgasmului prea rapid”, pentru că rareori e trăit ca o problemă. În schimb, se pune accent pe întârziere și absență. Această asimetrie reflectă o realitate: femeile au, în medie, nevoie de mai mult timp și de o stimulare mai specifică. Dar reflectă și o istorie culturală în care plăcerea feminină a fost judecată mult timp prin comparație cu cea masculină. O femeie care are nevoie de douăzeci de minute nu e „lentă”. E, pur și simplu, o femeie.

O critică necesară

De-a lungul timpului, mai mulți autori au criticat faptul că sexualitatea feminină a fost descrisă după un model masculin, centrat pe performanță și pe etape liniare. Mișcarea „New View”, inițiată de Leonore Tiefer, a propus o clasificare a problemelor sexuale ale femeilor bazată pe cauze: socioculturale, relaționale, psihologice și medicale, nu doar pe simptome.

Nu e nevoie să alegi tabăra. Merită doar să știi că diagnosticul este un instrument, nu adevărul absolut despre tine.

La ce folosește, totuși

Diagnosticul are utilitățile lui. Oferă un limbaj comun între specialiști. Permite cercetarea și compararea tratamentelor. Ajută la orientarea spre intervenții potrivite. Și, pentru multe femei, aduce validarea că ce trăiesc este real și cunoscut.

Ce poate face partenerul

Partenerul poate trata diagnosticul cu aceeași delicatețe ca femeia. Să nu-l folosească în certuri („tu ai o problemă”). Să nu-l ia drept scuză („deci nu e vina mea”). Și să înțeleagă că, în cele mai multe cazuri, ce urmează este o muncă în doi, nu un tratament aplicat doar ei.

O vinietă clinică, cu titlu ilustrativ

O femeie de patruzeci și trei de ani a primit, de la un medic, eticheta de „tulburare orgasmică” după o discuție de zece minute. A plecat acasă convinsă că e o problemă „psihică” și că nu se mai poate face nimic.

La evaluare reiese că nu a avut niciodată orgasm prin penetrare, dar are, aproape mereu, prin stimulare clitoridiană, singură. Cu soțul, stimularea clitoridiană nu e niciodată inclusă.

Îi explic că, după criteriile corect aplicate, nu are o tulburare orgasmică generalizată. Are, cel mult, o dificultate situațională legată de tipul de stimulare. Răspunde cu o întrebare care spune multe: „De ce nu mi-a spus nimeni asta până acum?”

Întrebări pentru tine

Ai primit vreodată o etichetă despre sexualitatea ta? Cum te-a făcut să te simți? Ce s-ar schimba dacă ai privi dificultatea ca pe ceva ce ți se întâmplă, nu ca pe ceva ce ești?

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Ce reținem

DSM-5 descrie tulburarea orgasmică feminină prin întârzierea, absența sau intensitatea redusă a orgasmului, în aproape toate întâlnirile, timp de cel puțin șase luni, cu suferință semnificativă. Specificatorii disting între forme de-a lungul vieții și dobândite, generalizate și situaționale. Diagnosticul nu spune că femeia e defectă, nu identifică singur cauza și presupune ca stimularea să fi fost adecvată.