Capitolul 20: Semnele fizice ale orgasmului: ce poate măsura știința și ce rămâne doar al tău

Am parcurs, în primele nouăsprezece capitole, corpul feminin în plăcere: clitorisul și bulbii, nervii și mușchii, inima, respirația, pielea, sânii, vaginul și uterul. Se pune firesc întrebarea: dacă știm atât de multe despre aceste schimbări, putem spune sigur, din afară, când o femeie are un orgasm? Răspunsul este mai interesant decât un simplu da sau nu. În acest capitol închei prima parte a cărții cu o privire de ansamblu.

Ce a măsurat laboratorul

Încă de la Masters și Johnson, cercetătorii au încercat să găsească un semn obiectiv al orgasmului feminin. Cel mai solid candidat s-a dovedit a fi seria de contracții ritmice ale mușchilor pelvieni și ale platformei orgasmice, cu un ritm de aproximativ o contracție pe secundă, despre care am vorbit în capitolul 8. Studiul condus de Bohlen și colaboratorii săi a înregistrat aceste contracții cu ajutorul unor senzori de presiune și a găsit tipare diferite de la o femeie la alta.

Alți cercetători, precum Levin și Wagner, au măsurat fluxul de sânge din vagin, pulsul, tensiunea arterială și durata orgasmului. Imagistica cerebrală a adăugat, mai recent, hărți ale activității creierului în timpul orgasmului. Toate aceste măsurători ne-au învățat mult.

De ce niciun semn nu este obligatoriu

Problema este că niciunul dintre aceste semne nu apare la toate femeile, de fiecare dată. Unele femei raportează orgasme clare fără contracții măsurabile. Altele au contracții, dar descriu experiența ca pe una slabă. Roșeața sexuală, tahicardia, respirația rapidă sau umflarea sânilor variază de la o întâlnire la alta. În plus, multe dintre aceste schimbări apar și în excitația intensă fără orgasm.

De aceea, sexologii care au analizat definițiile orgasmului, precum Mah și Binik, au ajuns la concluzia că orgasmul feminin trebuie înțeles atât ca eveniment fiziologic, cât și ca experiență subiectivă. În practica clinică, criteriul principal rămâne descrierea femeii.

Orgasmul mimat

Faptul că orgasmul nu poate fi verificat din afară are și o altă față: el poate fi mimat. Un studiu realizat de Muehlenhard și Shippee a arătat că o mare parte dintre femeile intervievate au mimat cel puțin o dată un orgasm. Motivele sunt variate: dorința de a nu răni partenerul, de a încheia o relație sexuală care nu mai era plăcută, teama de a părea „defectă”, oboseala.

Mimarea nu este o problemă morală, ci un simptom. Ea arată, de cele mai multe ori, că în cuplu nu există încă spațiu pentru adevăr despre plăcere. Iar dacă devine un obicei, ea închide drumul spre ce i-ar plăcea cu adevărat femeii.

Ți s-a întâmplat să mimezi? Sau să te întrebi dacă partenera ta a mimat? Ce crezi că ar fi trebuit să existe între voi ca adevărul să fie mai ușor de spus?

O vinietă clinică, cu titlu ilustrativ

Un cuplu de treizeci și ceva de ani vine după ce ea i-a mărturisit că, în cei șapte ani de relație, a mimat aproape de fiecare dată. El se simte trădat și ridicol. Ea se simte vinovată, dar și ușurată că a spus în sfârșit adevărul.

În terapie, mutăm discuția de la vină la sens. Ea nu a mințit ca să-l înșele, ci ca să-l protejeze și să se protejeze de o rușine veche. El învață că valoarea lui nu depinde de orgasmul ei. Împreună încep, practic de la zero, să descopere ce îi place cu adevărat. Paradoxal, renunțarea la spectacol aduce primele orgasme reale.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Ce am învățat în Partea A

Prima parte a cărții ne-a arătat că orgasmul feminin este un eveniment al întregului corp. Clitorisul, mult mai mare decât partea lui vizibilă, bulbii vestibulari, nervii pudenzi, mușchii pelvieni, inima, plămânii, pielea, sânii, vaginul și uterul participă împreună la acest fenomen. Două mecanisme îl susțin: vasocongestia și miotonia. Totuși, nicio măsurătoare nu poate înlocui experiența trăită.

În partea a doua vom vorbi despre tipurile de orgasm: clitoridian, vaginal, mixt, multiplu și despre ejacularea feminină. Vom vedea cum anatomia descrisă până aici explică diversitatea experiențelor și de ce disputele de altădată despre orgasmul „corect” nu mai au loc în sexologia de astăzi.

Ce reținem

Știința poate măsura multe semne ale orgasmului feminin, iar cel mai specific este seria de contracții ritmice pelvine. Niciun semn nu este însă obligatoriu, iar multe apar și în excitația fără orgasm. Criteriul principal rămâne experiența subiectivă a femeii. Faptul că orgasmul nu poate fi verificat din afară face posibilă mimarea, care este de cele mai multe ori un semn că în cuplu lipsește spațiul pentru adevăr.