Când ego-ul ajunge să fie personajul obraznic care îți definește universul personal, viața începe să se așeze în jurul unei singure voci, vocea care știe deja, care răspunde înainte să asculte, care are replică pentru orice și care transformă fiecare interacțiune într-un mic spectacol de superioritate, iar în clipa în care personajul preia scena, recomandările devin inutile nu fiindcă lumea nu ar avea ce să-ți spună, ci fiindcă filtrul devine atât de gros încât orice mesaj intră în tine deja tradus în două variante: fie „nu mă înțelegi”, fie „ai dreptate doar pe jumătate, lasă că știu eu mai bine”, iar omul din spatele personajului se retrage undeva în culise, obosit și adesea rușinat, chiar dacă rușinea nu se vede, iar când rușinea nu se vede, ea lucrează din subsol și împinge personajul să fie și mai obraznic, fiindcă obrăznicia e uneori o armură pentru fragilitate, doar că armura apasă pe toți din jur, iar întrebarea care îți poate strica confortul, dar îți poate salva relațiile, e: cine conduce de fapt, tu sau personajul?
În psihologie, ego-ul nu e doar „aroganță”, ci și mecanism de organizare a identității, o structură care te ajută să spui „eu sunt eu”, să ai limite, să ai continuitate, să te simți întreg, numai că structura asta are și un mod de avarie, un mod de autoprotecție în care nu mai caută adevăr, ci control, nu mai caută apropiere, ci victorie, nu mai caută contact, ci confirmare, iar în mod de avarie, obraznicia e un instrument rapid: te face să pari puternic, te scoate din vulnerabilitate, îți dă impresia că nu depinzi de nimeni, iar dependența, chiar și în sens sănătos, poate speria, fiindcă implică risc, iar riscul implică posibilitatea de a fi respins, iar respingerea trezește amintiri vechi, uneori din copilărie, alteori din relații anterioare.
Obrăznicia ta protejează ceva ce ți-e teamă să recunoști?
Când un om spune „nu mai am nevoie de nicio recomandare”, mesajul ascuns nu e doar „sunt sigur pe mine”, ci adesea „nu mai vreau să simt confuzie”, fiindcă recomandările, oricât de bine intenționate, îți cer să te oprești, să reflectezi, să-ți examinezi partea ta de contribuție, iar asta poate fi dureros, mai ales dacă în interior există un nod de neputință sau de singurătate, iar personajul obraznic preferă să alerge înainte, să facă glume tăioase, să ironizeze, să ridiculizeze, să schimbe subiectul, orice numai să nu stea în loc, fiindcă în locul acela stă o întrebare grea: „dacă nu am dreptate, atunci cine sunt”, iar pentru multe persoane identitatea e lipită de dreptate, nu de autenticitate, iar când identitatea e lipită de dreptate, orice discuție devine o bătălie.
Cât din liniștea ta vine din a avea dreptate și cât vine din a fi împăcat?
În cuplu, ego-ul obraznic are o semnătură ușor de recunoscut: sarcasmul care pare amuzant doar pentru unul, replicile care închid conversația, comparațiile care micșorează, etichetele aruncate ca niște pietre, „glumițele” care vin cu vârf, plus refuzul de a repara, fiindcă reparația ar însemna să cobori de pe tron, iar tronul, deși incomod, îți dă o iluzie de siguranță, numai că partenerul nu trăiește lângă un tron, ci lângă un zid, și la zid nimeni nu se încălzește, nimeni nu se relaxează, nimeni nu se deschide, iar deconectarea devine regulă, iar reconectarea devine un proiect epuizant.
Dacă partenerul ar descrie atmosfera dintre voi în trei cuvinte, ar spune „caldă și sigură” sau „tensionată și imprevizibilă”?
„Când nu ești conectat cu partenerul și ești super obraznic, atunci ai nevoie de reconectare, dacă partenerul o suportă”, aici apare o realitate pe care mulți o ignoră: reconectarea nu e drept, e privilegiu câștigat, iar privilegiul se câștigă prin respect, nu prin insistență, fiindcă nimeni nu are obligația să stea în raza de acțiune a unei persoane care mușcă, chiar dacă mușcătura e „verbală”, iar când spui „dacă partenerul o suportă”, deja se vede că în poveste există o limită, un prag, un „până aici”, iar pragul e sănătos, fiindcă îl apără pe celălalt de uzură, iar uzura e cea care omoară iubirea încet, fără dramă, ca o baterie care se descarcă.
Câtă uzură ai produs fără să-ți dai seama, fiindcă ai confundat sinceritatea cu lipsa de menajamente?
Reconectarea, în sens psihologic, nu e o discuție lungă despre cine a greșit, ci o revenire la statutul de echipă, însă echipa nu apare când un membru își bate joc de celălalt, iar obrăznicia, chiar dacă e îmbrăcată în inteligență, rămâne o formă de agresiune relațională, iar agresiunea relațională creează hipervigilență, partenerul începe să aleagă cuvintele ca pe un câmp minat, să evite teme, să-și reducă expresia, să-și suprime emoțiile, iar tu, paradoxal, ajungi să spui „de ce nu mai ești ca înainte”, fără să vezi că „ca înainte” era posibil când se simțea în siguranță, iar siguranța s-a subțiat.
Ce ar trebui să se schimbe în tonul tău ca partenerul să se simtă în siguranță lângă tine?
Când zici „Evident că este o pierdere de timp”, e ca și cum ai arunca prosopul înainte să intri în ring, iar uneori fraza asta nu e cinism, ci oboseală și dezamăgire, fiindcă ai încercat reconectări care au eșuat, ai încercat discuții care s-au terminat în aceeași buclă, ai promis schimbări care n-au ținut, ai primit șanse care te-au încurcat, nu te-au ajutat, iar când vezi același film de multe ori, începi să te anesteziezi, iar anestezia se numește „nu mai are rost”, numai că „nu mai are rost” poate fi și o mască pentru „nu mai știu cum”.
Pierdere de timp pentru cine, pentru relație, pentru tine, pentru partener, sau pentru personajul obraznic care nu vrea să-și piardă rolul?
Există o diferență între recomandare și oglindă, iar când ego-ul obraznic conduce, recomandările sunt respinse, dar oglinda poate să scape printre crăpături, fiindcă oglinda nu îți spune ce să faci, îți arată ce se întâmplă, iar în cuplu oglinda e reacția partenerului: retragere, tăcere, răceală, iritabilitate, lipsă de chef de a împărtăși, iar reacțiile astea nu sunt „defecte” ale partenerului, ci adaptări la climat, iar climatul e creat de ambii, dar tonul obraznic are o greutate disproporționată, fiindcă ridiculizarea omoară curajul de a fi sincer, iar fără sinceritate, intimitatea devine decor.
Îți place omul care devii în momentele când „câștigi” o ceartă?
De multe ori, obrăznicia vine la pachet cu o idee seducătoare: „eu doar spun lucrurilor pe nume”, iar a spune lucrurilor pe nume e minunat când e combinat cu respect, dar devine distructiv când e combinat cu dispreț, iar disprețul e una dintre cele mai puternice toxine relaționale, fiindcă transmite: „ești sub mine”, iar când cineva se simte sub tine, fie se luptă, fie fuge, fie îngheață, iar niciuna dintre reacții nu duce la reconectare, ci la polarizare, iar în polarizare, tu devii „cel lucid”, el devine „cel sensibil”, tu devii „cel realist”, el devine „cel dramatic”, și așa vă pierdeți unul pe altul în caricaturi
Îți mai amintești ultima dată când l-ai văzut pe partener în complexitatea lui, nu în etichetele pe care i le-ai pus?
Reconectarea reală începe dintr-un loc banal și greu în același timp: renunți la avantajul psihologic al superiorității, fiindcă superioritatea are beneficii imediate, îți dă dopamină, îți dă senzația că ești deasupra haosului, dar costă scump pe termen lung, te lasă fără partener de echipă, iar un om fără echipă devine și mai obraznic, fiindcă se simte singur și atacat, iar cercul se închide, iar ruperea cercului nu se face printr-o discuție strălucită, ci printr-o alegere repetată: vorbesc mai încet, întreb mai mult, ascult până la capăt, recunosc partea mea, repar imediat când am exagerat.
Ai fi dispus să pierzi o replică bună ca să câștigi o relație funcțională?
Aici intră și o componentă de neuropsihologie simplificată: când te simți amenințat, chiar și de o critică mică, sistemul nervos poate intra în luptă, fugă sau îngheț, iar obrăznicia e adesea „luptă”, o formă de a ataca înainte să fii atacat, iar în starea de luptă, cortexul prefrontal, zona responsabilă de nuanță, empatie și planificare, lucrează mai slab, iar emoția preia volanul, iar după ce episodul trece, te miri de cuvintele tale, sau le justifici ca să nu simți rușine, iar în ambele cazuri reconectarea se amână
Îti recunoști semnele timpurii înainte să devii „super obraznic”, cum ar fi tensiune în maxilar, grabă în vorbire, dorință de a întrerupe?
Când partenerul „o suportă”, de fapt partenerul plătește un cost, iar costul se strânge în corp, în somn, în anxietate, în scăderea dorinței de apropiere, în pierderea încrederii, iar în timp, partenerul începe să se comporte ca un manager de crize, nu ca un iubit, iar nimeni nu vrea să iubească în rol de manager, fiindcă iubirea cere joacă, iar joaca moare când trebuie să fii mereu atent să nu declanșezi un episod
Vrei un partener sau vrei un om care te gestionează?
Dacă rămânem la ideea că reconectarea e „pierdere de timp”, merită spus direct că există două rezultate probabile, fără morală și fără dramatism, doar logică relațională: fie relația continuă cu distanță emoțională, ca o coabitare funcțională în care nimeni nu mai cere prea mult, fie relația se rupe, fiindcă la un moment dat partenerul nu mai are resurse să suporte, iar uneori ruperea nu vine cu scandal, ci cu o liniște rece și o decizie luată în tăcere, iar în ambele rezultate, personajul obraznic „câștigă” pe termen scurt, fiindcă nu se schimbă, dar „pierde” pe termen lung, fiindcă rămâne fără spațiu de intimitate autentică.
Ce ți se pare mai greu, să înveți să te reglezi sau să te obișnuiești cu singurătatea în doi?
Reconectarea nu înseamnă să devii blând ca o reclamă la ceai, ci să devii responsabil pentru impact, nu doar pentru intenție, fiindcă intenția „nu am vrut să rănesc” nu anulează efectul „m-am simțit micșorat”, iar relațiile se repară când impactul e recunoscut fără negociere, iar recunoașterea nu te face inferior, te face matur, iar maturitatea e sexy în sens psihologic: creează relaxare, iar relaxarea creează apropiere, iar apropierea aduce dorință de cooperare, iar cooperarea scade nevoia de control, iar controlul e combustibilul obrăzniciei
Ce ai schimba dacă ai trata relația ca pe ceva viu, nu ca pe un proces pe care trebuie să-l câștigi?
Poate că în spatele personajului obraznic există o poveste: ai fost nevoit să te aperi devreme, ai fost criticat, ai fost comparat, ai fost ignorat, ai învățat că valoarea vine din performanță și din replică rapidă, iar când cineva se apropie de tine, creierul tău vechi traduce apropierea ca pericol, fiindcă apropierea cere să fii văzut, iar a fi văzut e risc, iar atunci îți pui armura, iar armura are limbajul ei: ironie, grăbire, închidere, minimalizare, iar partenerul simte armura și se lovește de ea, iar tu spui „vezi, nici nu merită”, iar cercul devine perfect
Ce ți-ar fi plăcut să primești cândva, ca să nu fie nevoie să fii dur?
În cuplu, reconectarea are o condiție minimă: un acord de respect, iar respectul nu înseamnă să fii de acord, ci să nu umilești, să nu ridiculizezi, să nu lovești în vulnerabilități, să nu faci din greșeli un dosar, iar dacă respectul lipsește, reconectarea devine ca și cum ai încerca să repari o barcă în timp ce cineva continuă să dea găuri în ea, iar atunci, da, poate părea pierdere de timp, însă nu reconectarea e problema, ci comportamentul care sabotează reconectarea.
Dacă ai privi obrăznicia ca sabotaj, ce câștig îți aduce pe termen scurt?
Dacă partenerul încă e acolo și încă „suportă”, există o fereastră, dar fereastra nu rămâne deschisă la nesfârșit, iar uneori o singură schimbare mică face diferența, nu una spectaculoasă, ci una verificabilă: renunți la sarcasm când partenerul e vulnerabil, nu întrerupi, nu ridici tonul, nu dai verdicte despre caracter, îți ceri scuze fără „dar”, iar „fără dar” e testul de maturitate relațională, fiindcă „îmi pare rău, dar și tu…” nu e scuză, e negociere, iar negocierea într-un moment de reparare e ca și cum ai aduce calculatorul într-o îmbrățișare
Ai curajul să spui „am greșit” și să te oprești acolo?
Mai e și ideea de „reconectare ca să îți aduci aminte ce înseamnă sau însemna pentru tine”, iar aici e un adevăr frumos: uneori reconectarea e mai mult pentru tine decât pentru cuplu, fiindcă îți reamintește că ai fost cândva capabil de tandrețe, de admirație, de bunăvoință, de răbdare, iar amintirea asta te scoate din personaj și te aduce înapoi în om, iar omul, spre deosebire de personaj, nu are mereu replici perfecte, dar are inimă, iar inima, când e prezentă, face ca relația să nu fie doar logică.
Ce parte din tine vrei să fie amintită în relația ta, personajul strident sau omul real?
Dacă rămâi la concluzia „e pierdere de timp”, există și un tip de demnitate în a recunoaște asta, însă demnitatea reală nu înseamnă să pleci trântind ușa, ci să pleci fără să mai rănești, să spui adevărul fără dispreț, să închizi cercul cu minimă grijă, iar dacă alegi să rămâi, demnitatea arată ca un angajament de schimbare măsurabilă, nu ca promisiuni mari și vagi, fiindcă partenerul nu se hrănește cu intenții, ci cu comportamente, iar comportamentele se văd în ton, ritm, respect, reparații.
Ce ți-ar aduce mai multă liniște peste șase luni, să ai dreptate sau să ai o relație în care e plăcut să trăiești?
