Oboseala de compasiune în familie: când grija te golește

Oboseala de compasiune este epuizarea celui care a avut prea mult timp grijă de durerea altcuiva, fără să aibă unde să-și lase propria durere. În familie, ea apare la mama care a stat luni întregi lângă un copil bolnav, la soțul care a dus singur depresia partenerei, la fiica ce își îngrijește tatăl. Nu înseamnă că ai devenit rece. Înseamnă că ai dat din rezerve pe care nimeni nu le-a mai umplut.

O seară obișnuită, văzută din interior

Vineta următoare e ilustrativă, compusă din mai multe povești pe care le-am auzit în cabinet, cu detaliile schimbate.

Andrei își sprijină soția de doi ani, de când a început tratamentul pentru o boală autoimună. Gătește, o duce la controale, o ascultă când plânge. Într-o seară, ea îi spune că o doare din nou. El se aude răspunzând „știu, știu” și simte un val de furie pe care nu și-l iartă. Noaptea nu poate dormi. „Ce fel de om sunt dacă nu mai pot s-o ascult?”

Andrei nu e un om rău. E un om golit. Iar vinovăția lui, în loc să-l ajute, îl golește și mai tare.

De unde vine termenul

Psihologul american Charles Figley a descris oboseala de compasiune în anii ’90, studiind terapeuții, asistentele și salvatorii care lucrau zi de zi cu oameni traumatizați. El a observat că ascultarea constantă a suferinței produce, în timp, simptome asemănătoare cu ale traumei: amorțeală, iritabilitate, evitare, gânduri intruzive.

Ce mi se pare esențial e că Figley vorbea despre profesioniști, care au ore de program, colegi, supervizare. Familia nu are niciunul dintre ele. Îngrijitorul de acasă nu pleacă la ora cinci. Nu are cu cine să vorbească despre caz. Nu are concediu. De aceea cred că oboseala de compasiune e, în familie, mai frecventă decât în orice cabinet, doar că mai puțin numită.

Empatia nu e același lucru cu grija

O distincție care îi ajută enorm pe oamenii pe care îi însoțesc: una e să simți durerea celuilalt, alta e să îți pese de el. Prima te contopește cu suferința lui. A doua te lasă alături, dar întreg.

Când un părinte simte fiecare lacrimă a copilului ca pe a lui, ajunge repede la capătul puterilor. Când îi pasă profund, dar își păstrează un mic loc interior în care nu doare, poate rămâne mult mai mult timp prezent. Sună rece? Nu este. E diferența dintre a te îneca alături de cineva și a-i întinde o mână de pe mal.

Tu unde stai, de obicei: în apă sau pe mal?

Munca emoțională nevăzută

Sociologa Arlie Hochschild a numit „muncă emoțională” efortul de a-ți gestiona sentimentele ca să arăți ce se așteaptă de la tine. Ea a studiat însoțitoarele de zbor, obligate să zâmbească indiferent ce simt. Conceptul s-a mutat apoi, firesc, în familie.

Îngrijitorul familial face muncă emoțională aproape non-stop. Zâmbește ca să nu-l sperie pe bolnav. Pare calm la medic. Nu plânge în fața copiilor. Fiecare mască e mică, dar toate împreună costă. Iar costul nu apare pe nicio factură.

Semnele oboselii de compasiune în familie

• Nu mai suporți să auzi plângeri, chiar și pe cele mici, chiar și de la alți oameni.
• Te surprinzi minimalizând durerea celuilalt: „nu e chiar așa de rău”.
• Te gândești la cel bolnav și în timpul rarelor momente libere, fără să te poți opri.
• Simți amorțeală acolo unde înainte simțeai milă.
• Ai fantezii de fugă, urmate de rușine.
• Corpul tău strigă: dureri de spate, migrene, răceli care nu mai trec.

Dacă te recunoști, citește și capitolul despre epuizarea îngrijitorului familial, care merge mai departe pe latura practică a îngrijirii pe termen lung.

Ce te ajută să-ți refaci compasiunea

Să ai și tu un martor

Cel care ascultă are nevoie la rândul lui de cineva care să-l asculte. Un prieten, un frate, un grup de sprijin, un psiholog. Nu ca să rezolve ceva, ci ca durerea să aibă unde să curgă.

Să te desprinzi zilnic, chiar și puțin

Douăzeci de minute în care nu ești îngrijitor. O plimbare, o carte, un duș lung. Nu e egoism, e igienă psihică. Fără pauze, compasiunea se transformă în reflex mecanic.

Să îți dai voie să simți furie

Furia îngrijitorului e una dintre cele mai ascunse emoții din familie. Nu o spui, pentru că ți se pare monstruoasă. Dar furia nu e îndreptată, de obicei, împotriva omului bolnav, ci împotriva situației. Când o numești așa, își pierde din otravă.

Să fii blând cu tine

Vinovăția pentru oboseală e combustibil pentru și mai multă oboseală. Despre autocompasiunea pentru partenerul epuizat am scris un capitol întreg, pentru că e, poate, cea mai subestimată resursă din carte.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Când oboseala de compasiune intră în cuplu

Dacă cel de care ai grijă e chiar partenerul tău, rolurile se amestecă dureros. Nu mai ești doar soț sau soție, ești și asistent, și infirmier, și secretar medical. Dorința scade, tandrețea devine îngrijire, iar îngrijirea nu e același lucru cu intimitatea.

Recomandarea mea este să păstrați, oricât de puțin, un spațiu în care sunteți doar cuplu. O seară pe săptămână fără vorbe despre boală. Un film, o amintire, o glumă veche. Partenerul bolnav are și el nevoie să fie văzut ca om, nu doar ca pacient. Când ați râs ultima oară împreună de ceva care nu are legătură cu tratamentul?

Opinia psihologului Radu Leca

Societatea noastră admiră îngrijitorul care nu se plânge niciodată. Eu cred că admirația e pusă greșit. Îngrijitorul care nu se plânge niciodată e, de multe ori, îngrijitorul care se apropie de prăbușire fără ca nimeni să observe. Tăcerea lui nu e putere, e lipsă de spațiu.

Argumentul meu pornește de la o observație simplă: compasiunea nu e o resursă infinită, ci una regenerabilă. Seamănă mai mult cu o fântână decât cu un ocean. Dacă scoți apă fără să lași timp de umplere, fântâna seacă. Nu pentru că e o fântână proastă, ci pentru că așa funcționează fântânile.

De aceea susțin deschis că primul act de iubire pe care îl faci pentru omul de care ai grijă este să ai grijă de tine. Nu după ce termini tot, nu când vine vacanța, ci acum, în bucăți mici și zilnice. Un îngrijitor odihnit dă mai mult într-o oră decât unul epuizat într-o zi întreagă.

Întrebări frecvente

Ce este oboseala de compasiune?

Este o stare de epuizare emoțională și fizică apărută la cei care au grijă, pe termen lung, de suferința altcuiva. A fost descrisă de Charles Figley la profesioniști, dar apare frecvent și la îngrijitorii din familie.

Care este diferența dintre oboseala de compasiune și burnout?

Burnoutul apare din suprasolicitare în general, în timp ce oboseala de compasiune vine specific din expunerea repetată la durerea cuiva drag. Cele două se suprapun adesea în familiile cu un membru bolnav.

Cum îmi refac compasiunea față de un membru bolnav al familiei?

Prin pauze zilnice reale, prin a avea și tu pe cineva care să te asculte, prin acceptarea furiei fără vinovăție și prin păstrarea unor momente de relație care nu au legătură cu boala.

Surse

1. Figley, C. R. (Ed.) (1995). Compassion Fatigue: Coping with Secondary Traumatic Stress Disorder in Those Who Treat the Traumatized. New York: Brunner/Mazel.
2. Figley, C. R. (2002). Compassion fatigue: Psychotherapists’ chronic lack of self care. Journal of Clinical Psychology, 58(11), 1433-1441. doi:10.1002/jclp.10090
3. Hochschild, A. R. (1983). The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling. Berkeley: University of California Press.