Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (186)
Creșterea, darul ascuns în durere — Când am învățat să zbor cu aripi noi
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Dormitorul în perioada de vârf a dependenței era un loc trist. Patul nostru frumos, cu lenjeria pe care o alesesem împreună, devenise un monument al eșecului nostru. Pernele erau despărțite, nu doar fizic, ci simbolic. Nu mai exista căldură, nu mai exista mirosul pasiunii. Existau doar tăcere și durere. Uneori plângeam în pernă, în timp ce el dormea sau pretindea că doarme. Alteori stăteam trează, privind tavanul, întrebându-mă cum am ajuns aici. Dormitorul, care ar fi trebuit să fie sanctuarul nostru, devenise o celulă.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Stigmatul dependenței de jocuri de noroc e diferit de cel al alcoolului sau drogurilor. Oamenii nu înțeleg. Cred că e o problemă de voință, că ești prost sau lacom. Nu înțeleg că e o boală, că e o dependență reală, cu mecanisme neurologice. Am suferit în tăcere pentru că mi-era teamă de judecată. Mi-era teamă că prietenii îmi vor spune să plec, că familia îmi va spune că am greșit alegându-l. Această tăcere forțată a otrăvit și mai mult relația noastră. În dormitor, rușinea se manifesta prin evitare. Nu puteam să fiu vulnerabilă când eram atât de plină de rușine.
Întrebare: Ce strategii ați încercat inițial pentru a rezolva problema, înainte de a apela la terapie?
Răspuns: Am încercat să neg problema. Am spus că e doar o fază, că toată lumea joacă, că nu e chiar atât de grav. Am mințit familia, am mințit prietenii, m-am mințit pe mine. Am crezut că dacă nu vorbesc despre asta, va dispărea. Dar negarea e ca un cancer – crește în tăcere. În dormitor, negarea se manifesta prin sex mecanic. Făceam dragoste ca și cum totul era bine, ca și cum nu exista nicio problemă. Dar corpul meu știa adevărul. Orgasmul devenise imposibil, iar plăcerea, o amintire. Negarea nu funcționează când corpul tău strigă adevărul.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Cel mai dureros a fost să văd cum dispare dorința din ochii lui. Înainte, mă privea cu o flacără care îmi dădea fiori. După ce dependența s-a instalat, privirea lui era sticloasă, absentă. În pat, nu mă mai privea, nu mă mai atingea cu intenție. Contactul fizic devenise rar, iar când avea loc, era lipsit de emoție. Simțeam că sunt invizibilă, că trupul meu nu mai contează. Eram doar un obiect acolo, în timp ce mintea lui era ocupată cu calcule și strategii de joc. Durerea acestei inutilități era mai mare decât orice absență fizică.
Întrebare: Cât de mult a afectat situația financiară a familiei dinamica sexuală și emoțională dintre dumneavoastră?
Răspuns: Situația financiară a creat un zid invizibil între noi. El era stresat, eu eram furioasă, iar dormitorul devenise locul unde aceste emoții se ciocneau. Nu mai puteam să fiu vulnerabilă, să mă las atinsă, când simțeam că el ne-a furat viitorul. Fiecare leu pierdut la cazinou era un leu luat din securitatea familiei noastre. Această furie, deși nespusă, era prezentă în pat. Nu mai puteam să mă deschid, nu mai puteam să am orgasm. Corpul meu devenise un fort, iar plăcerea, un lux pe care nu ni-l mai puteam permite.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ați simțit vreodată că sunteți în competiție cu cazinoul pentru atenția și afecțiunea partenerului?
Răspuns: Am simțit adesea că sunt în competiție directă cu cazinoul, și, de cele mai multe ori, pierdeam. Cazinoul îi oferea adrenalina pe care eu nu o mai puteam. Mese verzi, luminile, sunetele, promisiunea câștigului – toate acestea erau mai excitante decât viața noastră domestică. Încercam să fiu mai interesantă, mai atrăgătoare, mai pasională, dar simțeam că nu pot concura cu drogul acela. În pat, simțeam că sunt a doua opțiune, un refugiu plictisitor după o seară de adrenalină. Era umilitor să simt că o masă de poker îmi fură bărbatul.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Nopțile în care pleca erau cele mai grele. Stăteam trează, uitându-mă la ceas, calculând cât a trecut, întrebându-mă dacă e în siguranță, dacă a pierdut, dacă a câștigat. Fiecare sunet de mașină mă făcea să tresar. Când venea acasă, eram deja epuizată emoțional. Nu mai aveam energie pentru intimitate, nici el nu o avea. Uneori venea furios, alteori defensiv, alteori pur și simplu absent. Dormitorul devenise un loc de tranzit, nu de intimitate. Așteptam să vină, apoi îmi doream să plece, pentru că prezența lui absentă era mai dureroasă decât absența fizică.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Am încercat să nu fiu resentimentară. Am încercat să fiu înțelegătoare, să văd boala, nu persoana. Dar resentimentele au crescut oricum, în tăcere. Eram furioasă că mi-a furat anii cei mai buni, furioasă că mi-a furat visele, furioasă că mi-a furat încrederea. În dormitor, aceste resentimente ieșeau la suprafață sub formă de respingere. Nu puteam să-l ating fără să simt furie. Nu puteam să-l privesc fără să văd tot ce pierdusem. Terapia a fost locul unde am putut să spun toate acestea fără să fiu judecată.
Întrebare: Cum ați perceput schimbările emoționale ale partenerului – iritabilitate, anxietate, depresie – și impactul lor asupra intimității?
Răspuns: Cel mai greu a fost să văd cum dispare bărbatul pe care îl cunoscusem. Cel care era blând, atent, prezent. Acum era dominat de obsesii, de frici, de rușine. Rușinea îl făcea să se izoleze, să evite intimitatea. Nu mai putea să fie vulnerabil, pentru că vulnerabilitatea implică să recunoști că ai o problemă. În dormitor, această evitare era evidentă. Nu mai putea să facă față intimității emoționale pe care sexul o cere. Sexul devenise o performanță, nu o conectare. Iar performanța, când ești deprimat și anxios, e imposibilă. Vedeam cum se luptă, cum se închide, cum dispare. Era ca și cum îl pierdeam pe bucăți.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
