Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (173)
Iubirea, pariul cel mai riscant — Când am descoperit sensul sacrificiului
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Reconstruirea încrederii a însemnat să învăț să iert. Nu să uit, ci să eliberez. Am realizat că dacă stau cu resentimentele, nu pot să merg mai departe. Iertarea nu a fost pentru el, a fost pentru mine. A fost să nu mai port povara. În dormitor, iertarea s-a tradus prin deschidere. Am început să mă deschid din nou, să-mi las corpul să simtă, să-mi las inima să iubească. Nu a fost ușor. Au fost momente în care tresăream, momente în care mă încordam. Dar cu timpul, cu răbdare, cu terapie, încrederea a revenit. Nu e la fel ca înainte – e mai profundă, pentru că e construită pe adevăr, nu pe iluzie.
Întrebare: Cum a influențat dependența încrederea în relație și cum s-a reflectat aceasta în viața sexuală?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită de încrederea generală. Poți să crezi că cineva nu te va mai minți, dar să nu poți să te deschizi fizic. Corpul are memoria lui. Amintirile respingerii, ale minciunii, ale absenței sunt stocate în mușchi, în piele, în nervi. Chiar și după ce el s-a schimbat, corpul meu mai tresărea uneori. Terapia ne-a ajutat să lucrăm la această memorie corporală. Am învățat să comunic în pat, să spun ce simt, ce am nevoie. Am învățat că încrederea sexuală se reconstruiește prin experiențe pozitive repetate, nu prin promisiuni.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Am încercat să nu fiu resentimentară. Am încercat să fiu înțelegătoare, să văd boala, nu persoana. Dar resentimentele au crescut oricum, în tăcere. Eram furioasă că mi-a furat anii cei mai buni, furioasă că mi-a furat visele, furioasă că mi-a furat încrederea. În dormitor, aceste resentimente ieșeau la suprafață sub formă de respingere. Nu puteam să-l ating fără să simt furie. Nu puteam să-l privesc fără să văd tot ce pierdusem. Terapia a fost locul unde am putut să spun toate acestea fără să fiu judecată.
Întrebare: Cum a evoluat comunicarea în cuplu pe măsură ce dependența de jocuri de noroc s-a agravat?
Răspuns: Comunicarea s-a destrămat treptat, ca un fir care se rupe câte un pic în fiecare zi. La început, mai vorbeam. Îi spuneam că mă doare, că simt că ne îndepărtăm, că am nevoie de el. El promitea că se va opri, că va fi mai atent, că mâine va fi diferit. Dar mâine nu era niciodată diferit. Apoi, am început să strig. Strigătile mele se loveau de zidurile apărării lui. El devenea defensiv, mințea, nega. În cele din urmă, am încetat să mai vorbesc. Tăcerea a devenit limba noastră. În dormitor, tăcerea era și mai grea – era plină de cuvinte nespuse, de acuzații, de durere.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Rușinea m-a făcut să mă simt defectă. Mă întrebam ce e în neregulă cu mine de nu pot să-l fac să se oprească. Mă întrebam de ce nu sunt suficient de bună, de atrăgătoare, de interesantă. Această rușine interioară s-a extins și în dormitor. Nu mai puteam să mă simt sexy, nu mai puteam să mă simt dorită. Eram prea ocupată să mă simt rușinată de situația noastră. Când am ajuns în terapie, am realizat că rușinea nu era a mea – era a situației, a bolii lui. Acesta a fost primul pas spre eliberare.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Nopțile în care pleca erau cele mai grele. Stăteam trează, uitându-mă la ceas, calculând cât a trecut, întrebându-mă dacă e în siguranță, dacă a pierdut, dacă a câștigat. Fiecare sunet de mașină mă făcea să tresar. Când venea acasă, eram deja epuizată emoțional. Nu mai aveam energie pentru intimitate, nici el nu o avea. Uneori venea furios, alteori defensiv, alteori pur și simplu absent. Dormitorul devenise un loc de tranzit, nu de intimitate. Așteptam să vină, apoi îmi doream să plece, pentru că prezența lui absentă era mai dureroasă decât absența fizică.
Întrebare: Ați simțit vreodată că sunteți în competiție cu cazinoul pentru atenția și afecțiunea partenerului?
Răspuns: Da, am simțit că sunt în competiție, și am pierdut războiul înainte să încep. Cazinoul îi oferea ceva ce eu nu puteam: iluzia controlului, promisiunea bogăției, adrenalina riscului. Eu îi ofeream iubire, stabilitate, intimitate – dar toate acestea păleau în comparație. În pat, simțeam că sunt o consolare, nu o alegere. Când mă atingea, simțeam că o face mecanic, din obligație, nu din dorință. Cazinoul îi furase nu doar banii, ci și capacitatea de a mă dori. Eram o amintire palidă a ceea ce fusese odată pasiunea noastră.
Întrebare: Cum a început să se manifeste dependența de jocuri de noroc în cuplul dumneavoastră și cum a influențat aceasta viața intimă?
Răspuns: Totul a început inocent, ca o ieșire ocazională cu prietenii. La început, era doar o distracție inofensivă – o seară la cazinou, o miză mică, o adrenalină plăcută. Nu mi-am dat seama când ocazional s-a transformat în obișnuit, iar obișnuitul în compulsiv. În dormitor, primele semne au fost târziile nopțile în care nu mai venea acasă, iar când venea, era absent emoțional. Intimitatea noastră a început să se deterioreze lent, aproape insesizabil la început. Nu mai existau conversații în pat, nu mai exista acel preludiu emoțional care ne lega. El era fizic prezent, dar psihic la mese, calculând probabil următoarea miză sau regretând ultima pierdere.
Întrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când fiul nostru, care avea opt ani, m-a întrebat de ce tata plânge noaptea. Am realizat că nu mai puteam proteja copiii de adevăr. Am realizat că trăiam într-o minciună care îi afecta pe toți. Am decis că suficient e suficient. I-am spus că vreau terapie, că vreau schimbare, că nu mai accept să trăim așa. A fost ca și cum aș fi dat drumul unui balon pe care îl țineam de mult timp. Eliberarea a fost imensă, dar și înfricoșătoare. Nu știam ce va urma, dar știam că nu puteam continua așa.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
