Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (101)
Când am învățat să spun nu — Limitele mele, scutul împotriva dezastrului
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Cum ați perceput schimbările emoționale ale partenerului – iritabilitate, anxietate, depresie – și impactul lor asupra intimității?
Răspuns: Anxietatea lui era contagioasă. Când pierdea, era nervos, agitat, imposibil de abordat. Când câștiga, era euforic, irațional, plin de planuri mărețe. Ambele stări erau toxice pentru relația noastră. Eu trăiam pe un roller coaster emoțional, fără să fiu cerută. Stresul cronic afecta și viața mea sexuală. Nu mai puteam să trec de la anxietate la relaxare. Corpul meu era permanent tensionat. Am dezvoltat chiar și probleme fizice – insomnie, dureri de cap, tulburări digestive. Terapeutul mi-a explicat că toate acestea sunt manifestări ale stresului cronic. Corpul meu era un barometru al suferinței relației noastre.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada era epuizantă. La serviciu, zâmbeam, eram eficientă, eram profesionistă. Acasă, cădeam. Nu mai aveam energie să joc rolul soției fericite. Dar în fața familiei extinse, trebuia să fiu perfectă. La petreceri, inventam scuze pentru el. ‘E obosit’, ‘Are un proiect’, ‘Nu se simte bine’. Nimeni nu știa adevărul. Această dublă viață mă distrugea. În dormitor, fațada cădea. Nu mai puteam să pretind. Eram doar eu, cu durerea mea, cu singurătatea mea. Fațada era pentru alții; dormitorul era pentru adevăr.
Întrebare: Cum arată acum relația dumneavoastră, după parcurgerea procesului terapeutic, și ce speranțe aveți pentru viitor?
Răspuns: Acum, privind înapoi, văd cât de departe am ajuns. De la disperare la speranță, de la tăcere la comunicare, de la respingere la intimitate. Relația noastră e acum una pe care o apreciez profund, pentru că știu ce a costat. În dormitor, am redescoperit magia. Nu e mereu foc de artificii, uneori e doar căldură, doar prezență, doar siguranță. Dar aceasta e magia adevărată. Speranța mea pentru viitor e simplă: să rămânem conectați, să rămânem onești, să rămânem noi. Și sper că prin povestea noastră, alții vor găsi curajul să caute ajutor.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Rușinea m-a făcut să mă simt defectă. Mă întrebam ce e în neregulă cu mine de nu pot să-l fac să se oprească. Mă întrebam de ce nu sunt suficient de bună, de atrăgătoare, de interesantă. Această rușine interioară s-a extins și în dormitor. Nu mai puteam să mă simt sexy, nu mai puteam să mă simt dorită. Eram prea ocupată să mă simt rușinată de situația noastră. Când am ajuns în terapie, am realizat că rușinea nu era a mea – era a situației, a bolii lui. Acesta a fost primul pas spre eliberare.
Întrebare: Ați observat modificări ale libidoului, ale dorinței sexuale sau ale capacității de a vă bucura de intimitate?
Răspuns: Dorința sexuală e legată de siguranță emoțională, iar siguranța mea dispăruse. Nu mai puteam să mă deschid fizic când eram constant în alertă. Corpul meu era într-o stare de fight-or-flight permanentă. Când el mă atingea, simțeam amenințare, nu plăcere. Acest lucru m-a speriat. M-am întrebat dacă nu cumva problema e la mine, dacă nu cumva am devenit frigidă. Terapeutul m-a ajutat să înțeleg că reacția mea era normală, că corpul meu își proteja. Dorința mea nu dispăruse, era doar ascunsă sub straturi de frică și dezamăgire.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când am ajuns la spital cu atac de panică. Corpul meu a spus stop înainte ca mintea mea să fie pregătită. Stresul cronic, insomnia, anxietatea – toate s-au acumulat într-o criză. Stând pe patul de spital, am realizat că mă distrug pentru a salva o relație care nu mai exista. Am decis că merită mai mult. Merit să fiu sănătoasă, merit să fiu fericită, merit să fiu iubită. Am sunat un terapeut din spital. A fost primul pas spre libertate. Nu am știut atunci că acel telefon îmi va schimba viața.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Cel mai dureros a fost să văd cum dispare dorința din ochii lui. Înainte, mă privea cu o flacără care îmi dădea fiori. După ce dependența s-a instalat, privirea lui era sticloasă, absentă. În pat, nu mă mai privea, nu mă mai atingea cu intenție. Contactul fizic devenise rar, iar când avea loc, era lipsit de emoție. Simțeam că sunt invizibilă, că trupul meu nu mai contează. Eram doar un obiect acolo, în timp ce mintea lui era ocupată cu calcule și strategii de joc. Durerea acestei inutilități era mai mare decât orice absență fizică.
Întrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită. E legată de vulnerabilitate, de abandon, de siguranță. Nu puteam să mă las atinsă dacă nu simțeam siguranță. El a trebuit să creeze această siguranță prin fapte. A trebuit să fie constant, să fie prezent, să fie real. Am început cu mici gesturi – o mână pe umăr, un sărut pe frunte, o îmbrățișare. Am reconstruit pas cu pas. Terapia ne-a dat exerciții – cum să ne atingem fără presiunea sexului, cum să fim intimi fără performanță. Aceste exerciții au fost ciudate la început, dar au funcționat. Încrederea s-a reconstruit prin experiențe pozitive repetate.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Resentimentele m-au făcut rece. Am început să-l privesc cu detașare, ca pe un pacient, nu ca pe un iubit. Mă gândeam la tot ce sacrificasem – tinerețea, visele, sănătatea mea – și mă umpleam de amar. Această răceală se traducea în pat prin absență. Eram acolo, dar nu eram. Făceam ce trebuia făcut, dar nu simțeam. Era ca și cum aș fi fost anesteziată. Terapia m-a ajutat să procesez aceste resentimente, să le dau voie să iasă, să le transform în ceva constructiv. A fost un proces lung și dureros, dar necesar.
Întrebare: Cum a evoluat comunicarea în cuplu pe măsură ce dependența de jocuri de noroc s-a agravat?
Răspuns: Comunicarea s-a destrămat treptat, ca un fir care se rupe câte un pic în fiecare zi. La început, mai vorbeam. Îi spuneam că mă doare, că simt că ne îndepărtăm, că am nevoie de el. El promitea că se va opri, că va fi mai atent, că mâine va fi diferit. Dar mâine nu era niciodată diferit. Apoi, am început să strig. Strigătile mele se loveau de zidurile apărării lui. El devenea defensiv, mințea, nega. În cele din urmă, am încetat să mai vorbesc. Tăcerea a devenit limba noastră. În dormitor, tăcerea era și mai grea – era plină de cuvinte nespuse, de acuzații, de durere.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
