Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (095)
Când noaptea ne aparține din nou — Redescoperirea orgasmului după ani de secetă
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Ce strategii ați încercat inițial pentru a rezolva problema, înainte de a apela la terapie?
Răspuns: La început, am încercat tot ce mi-a trecut prin cap. Am încercat să fiu mai bună, mai atrăgătoare, mai înțelegătoare. Am crezut că dacă sunt perfectă, el nu va mai simți nevoia să joace. Am gătit mese elaborate, am cumpărat lenjerie sexy, am organizat escapade romantice. Nimic nu a funcționat. Apoi, am încercat opusul – am strigat, am amenințat, am dat ultimatumuri. Nici asta nu a funcționat. Am realizat că nu am control asupra dependenței lui. Această realizare a fost devastatoare, dar și eliberatoare. A fost momentul în care am decis să caut ajutor profesional.
Întrebare: Ce sfaturi ați oferi altor cupluri care se confruntă cu o situație similară?
Răspuns: Aș sfătui să nu se compare cu alții. Fiecare cuplu e diferit, fiecare dependență e diferită. Aș sfătui să nu asculte pe cei care spun ‘lasă-l’ sau ‘e vina ta’. Nimeni nu știe ce trăiești decât tu. Aș sfătui să găsească un terapeut bun, care să înțeleagă atât dependența, cât și dinamica de cuplu. Aș sfătui să fie răbdători – vindecarea nu e liniară, sunt și recăderi. Aș sfătui să sărbătorească progresele mici. Aș sfătui să nu uite de intimitate – chiar și când pare imposibil, contactul fizic contează. Și aș sfătui să nu renunțe la ei înșiși. Sunteți mai puternici decât credeți.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Cele mai grele nopți erau cele în care nu știam unde e. Telefonul închis, mesaje necitite, ore care treceau. Eram prinsă între panică și furie. Când apărea, în zori, cu ochii injectați și buzunarele goale, nu mai puteam să fiu soție, nu mai puteam să fiu iubită. Eram o supraveghetoare, un polițist emoțional, un gardian. Acest rol nu e sexy. Nu poți să dorești pe cineva pe care trebuie să supraveghezi. Intimitatea necesită egalitate, iar noi devenisem gardian și prizonier. Dormitorul nostru reflecta această dinamică distorsionată.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Cel mai dureros a fost să văd cum dispare dorința din ochii lui. Înainte, mă privea cu o flacără care îmi dădea fiori. După ce dependența s-a instalat, privirea lui era sticloasă, absentă. În pat, nu mă mai privea, nu mă mai atingea cu intenție. Contactul fizic devenise rar, iar când avea loc, era lipsit de emoție. Simțeam că sunt invizibilă, că trupul meu nu mai contează. Eram doar un obiect acolo, în timp ce mintea lui era ocupată cu calcule și strategii de joc. Durerea acestei inutilități era mai mare decât orice absență fizică.
Întrebare: Ați observat modificări ale libidoului, ale dorinței sexuale sau ale capacității de a vă bucura de intimitate?
Răspuns: Dorința sexuală e legată de siguranță emoțională, iar siguranța mea dispăruse. Nu mai puteam să mă deschid fizic când eram constant în alertă. Corpul meu era într-o stare de fight-or-flight permanentă. Când el mă atingea, simțeam amenințare, nu plăcere. Acest lucru m-a speriat. M-am întrebat dacă nu cumva problema e la mine, dacă nu cumva am devenit frigidă. Terapeutul m-a ajutat să înțeleg că reacția mea era normală, că corpul meu își proteja. Dorința mea nu dispăruse, era doar ascunsă sub straturi de frică și dezamăgire.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Dormitorul în perioada de vârf a dependenței era un loc trist. Patul nostru frumos, cu lenjeria pe care o alesesem împreună, devenise un monument al eșecului nostru. Pernele erau despărțite, nu doar fizic, ci simbolic. Nu mai exista căldură, nu mai exista mirosul pasiunii. Existau doar tăcere și durere. Uneori plângeam în pernă, în timp ce el dormea sau pretindea că doarme. Alteori stăteam trează, privind tavanul, întrebându-mă cum am ajuns aici. Dormitorul, care ar fi trebuit să fie sanctuarul nostru, devenise o celulă.
Întrebare: Cum a evoluat comunicarea în cuplu pe măsură ce dependența de jocuri de noroc s-a agravat?
Răspuns: Comunicarea a devenit un câmp minat. Orice încercare de a discuta despre jocuri de noroc se transforma într-o ceartă. El se închidea, eu mă enervam, și ciclul se repeta. Am învățat să evit subiectul, să-mi înghit cuvintele, să trăiesc cu frica. Dar ceea ce nu vorbeam se acumula. În dormitor, această acumulare exploda sub formă de respingere. Nu mai puteam să mă deschid fizic când eram atât de închisă emoțional. Corpul meu reflecta tăcerea sufletului meu. Nu mai puteam face dragoste cu cineva cu care nu mai puteam vorbi.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Reconstruirea încrederii a fost un proces zilnic. Nu a fost un moment magic, ci o serie de mici momente. El a trebuit să fie transparent – să-mi arate conturile, să-mi spună unde merge, să nu mai ascundă nimic. Eu a trebuit să învăț să primesc această transparență, să nu mai caut motive de suspiciune. În dormitor, reconstruirea încrederii s-a făcut prin prezență. A trebuit să fie acolo, cu totul. A trebuit să mă privească, să mă atingă, să-mi spună ce simte. A trebuit să accept că încrederea se pierde într-o secundă și se reconstruiește în ani. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, dar și cel mai valoros.
Întrebare: Ce efect a avut dependența asupra imaginii de sine și a stimei dumneavoastră, atât în afara, cât și în interiorul dormitorului?
Răspuns: Stima mea de sine a ajuns la pământ. Mă întrebam constant ce e în neregulă cu mine. De ce nu sunt suficient de bună? De ce nu pot să-l fac fericit? De ce a ales mese verzi în locul meu? Aceste întrebări mă măcinau. În dormitor, se traduceau prin evitare. Nu mai puteam să mă dezbrac în fața lui fără să mă simt judecată, chiar dacă judecata era a mea. Nu mai puteam să fiu vulnerabilă, pentru că vulnerabilitatea implică să crezi că ești demn de iubire. Și eu nu mai credeam asta. Terapia a fost procesul de reconstruire a acestei credințe.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
