Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (093)
Când patul nostru a devenit din nou sacru — Redescoperirea atingerii fără teamă
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Cel mai dureros a fost să văd cum dispare dorința din ochii lui. Înainte, mă privea cu o flacără care îmi dădea fiori. După ce dependența s-a instalat, privirea lui era sticloasă, absentă. În pat, nu mă mai privea, nu mă mai atingea cu intenție. Contactul fizic devenise rar, iar când avea loc, era lipsit de emoție. Simțeam că sunt invizibilă, că trupul meu nu mai contează. Eram doar un obiect acolo, în timp ce mintea lui era ocupată cu calcule și strategii de joc. Durerea acestei inutilități era mai mare decât orice absență fizică.
Întrebare: Cum arată acum relația dumneavoastră, după parcurgerea procesului terapeutic, și ce speranțe aveți pentru viitor?
Răspuns: Relația noastră acum e construită pe o fundație nouă – una de adevăr, nu de iluzie. Am învățat să comunicăm, să ne respectăm, să ne iubim fără să ne pierdem. În dormitor, am redescoperit plăcerea. Am redescoperit ce înseamnă să fii dorit, să fii atins cu intenție, să faci dragoste cu cineva care e prezent. Speranța mea e că vom continua să lucrăm la noi. Că nu vom deveni comozi. Că vom rămâne vigilenți. Sper ca povestea noastră să arate că dragostea poate supraviețui chiar și celor mai grele încercări.
Întrebare: Cum a evoluat comunicarea în cuplu pe măsură ce dependența de jocuri de noroc s-a agravat?
Răspuns: Nu mai comunicam, doar supraviețuiam împreună. Conversațiile noastre se limitau la chestiuni practice – cine ia copiii, ce cumpărături facem, cât mai avem în cont. Nu mai existau conversații despre noi, despre vise, despre dorințe. Nu mai existau confesiuni la miezul nopții, nu mai exista acea intimitate verbală care ne lega. În pat, tăcerea era asurzitoare. Dormeam împreună, dar eram mai singuri ca niciodată. Nu mai știam ce simte el, nu mai știam dacă mă mai iubește. Comunicarea noastră devenise un monolog al tăcerii.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Resentimentele m-au făcut rece. Am început să-l privesc cu detașare, ca pe un pacient, nu ca pe un iubit. Mă gândeam la tot ce sacrificasem – tinerețea, visele, sănătatea mea – și mă umpleam de amar. Această răceală se traducea în pat prin absență. Eram acolo, dar nu eram. Făceam ce trebuia făcut, dar nu simțeam. Era ca și cum aș fi fost anesteziată. Terapia m-a ajutat să procesez aceste resentimente, să le dau voie să iasă, să le transform în ceva constructiv. A fost un proces lung și dureros, dar necesar.
Întrebare: Cum a influențat dependența încrederea în relație și cum s-a reflectat aceasta în viața sexuală?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită de încrederea generală. Poți să crezi că cineva nu te va mai minți, dar să nu poți să te deschizi fizic. Corpul are memoria lui. Amintirile respingerii, ale minciunii, ale absenței sunt stocate în mușchi, în piele, în nervi. Chiar și după ce el s-a schimbat, corpul meu mai tresărea uneori. Terapia ne-a ajutat să lucrăm la această memorie corporală. Am învățat să comunic în pat, să spun ce simt, ce am nevoie. Am învățat că încrederea sexuală se reconstruiește prin experiențe pozitive repetate, nu prin promisiuni.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ce a însemnat pentru dumneavoastră procesul de terapie de cuplu și cum v-a schimbat perspectiva asupra relației?
Răspuns: Terapia a schimbat perspectiva mea asupra iubirii. Am crezut că iubirea înseamnă să salvezi, să suferi, să sacrifici. Terapeutul m-a învățat că iubirea sănătoasă înseamnă respect, limite, autonomie. Am învățat că pot să-l iubesc fără să mă pierd. Am învățat că iubirea nu înseamnă să accept orice. În dormitor, această nouă perspectivă s-a tradus prin sex ca alegere, nu ca obligație. Am învățat să spun ce vreau, ce nu vreau, ce am nevoie. Am învățat că plăcerea mea contează. Terapia mi-a redat vocea și dorința.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Ce efect a avut dependența asupra imaginii de sine și a stimei dumneavoastră, atât în afara, cât și în interiorul dormitorului?
Răspuns: Am pierdut contactul cu feminitatea mea. Eram atât de ocupată să fiu supraviețuitoare, să fiu gardian, să fiu mamă, că am uitat să fiu femeie. Nu mai purtam lenjerie frumoasă, nu mai făceam baie cu spumă, nu mai ascultam muzică care să mă facă să visez. Eram funcțională, nu senzuală. În dormitor, această pierdere era evidentă. Nu mai știam cum să seduc, nu mai știam cum să mă deschid, nu mai știam cum să primesc plăcere. Terapia m-a ajutat să-mi redescopăr senzualitatea, să-mi redescopăr trupul, să-mi redescopăr vocea.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Rușinea a fost poate cel mai greu lucru de purtat. Nu puteam să spun nimănui. Cum spui că soțul tău e dependent de jocuri de noroc? Cum explici că viața voastră sexuală a dispărut din cauza unor mese verzi? Prietenii îmi spuneau că arăt obosită, că par tristă, dar eu zâmbeam și spuneam că sunt bine. Familia întreba de ce nu mai venim la petreceri, de ce suntem distanțați. Inventam scuze. Rușinea m-a izolat. Nu puteam să cer ajutor pentru că asta ar însemna să recunosc eșecul. În terapie, am învățat că rușinea e cel mai mare dușman al vindecării.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Stăteam noaptea și mă gândeam la ce face, la câți bani pierde, la ce promisiuni încalcă. Corpul meu era tensionat, mintea mea nu se oprea. Când venea acasă, eram deja în modul de supraviețuire. Nu mai puteam să trec de la anxietate la dorință. Sexul necesită relaxare, încredere, prezență – toate acestea îmi lipseseră. Uneori încercam să fiu înțelegătoare, să-l primesc cu căldură, dar simțeam cum mă încordez involuntar. Corpul meu știa adevărul pe care mintea mea încerca să-l nege. Nu mai puteam să fac dragoste cu un străin care îmi distrugea viața.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
