Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (092)
Când corpul meu a început să răspundă — Dorința, flacăra care se reaprinde
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Cum a influențat dependența încrederea în relație și cum s-a reflectat aceasta în viața sexuală?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită de încrederea generală. Poți să crezi că cineva nu te va mai minți, dar să nu poți să te deschizi fizic. Corpul are memoria lui. Amintirile respingerii, ale minciunii, ale absenței sunt stocate în mușchi, în piele, în nervi. Chiar și după ce el s-a schimbat, corpul meu mai tresărea uneori. Terapia ne-a ajutat să lucrăm la această memorie corporală. Am învățat să comunic în pat, să spun ce simt, ce am nevoie. Am învățat că încrederea sexuală se reconstruiește prin experiențe pozitive repetate, nu prin promisiuni.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Am devenit expertă în minciuni albe. ‘Totul e bine’, ‘Suntem fericiți’, ‘El doar are un hobby’. Spuneam aceste lucruri cu un zâmbet pe care îl exersasem în oglindă. Dar ochii mei trădau totul. Prietenele mele apropiate știau că ceva nu e în regulă, dar nu știau ce. Nu puteam să spun. Rușinea era prea mare. În dormitor, singurătatea era și mai profundă pentru că nimeni nu știa. Eram prinsă într-o închisoare de tăcere, iar cheia era la mine, dar nu puteam s-o folosesc. Terapia a fost cheia care a deschis ușa.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Dormitorul nostru a devenit un loc al tăcerii. Nu mai existau chicoteli, nu mai existau șoapte, nu mai exista acea intimitate jucăușă care ne definea. El venea târziu, se culca cu spatele la mine, iar eu rămâneam trează, privind tavanul, întrebându-mă unde greșeam. Uneori încercam să-l ating, să inițiez ceva, dar el se încorda sau se îndepărta. Respingerea aceea constantă a erodat încrederea mea în propria feminitate. Am început să mă simt neatractivă, nedorită, abandonată în propriul cămin.
Întrebare: Cum a început să se manifeste dependența de jocuri de noroc în cuplul dumneavoastră și cum a influențat aceasta viața intimă?
Răspuns: Prima dată când am realizat că avem o problemă a fost când am găsit un bilet de pariu în buzunarul lui de la sacou. Nu banii m-au deranjat, ci faptul că ascundea asta. În dormitor, impactul a fost imediat: dorința lui a scăzut dramatic. Nu mai iniția contactul intim, iar când o făceam noi, era evident că nu e acolo cu mine. Orgasmul devenise un act mecanic, nu o împărtășire. Simțeam că fac dragoste cu o fantomă, cu cineva care era fizic prezent, dar emoțional la kilometri distanță, la o masă de blackjack.
Întrebare: Cum arată acum relația dumneavoastră, după parcurgerea procesului terapeutic, și ce speranțe aveți pentru viitor?
Răspuns: Acum, privind înapoi, văd cât de departe am ajuns. De la disperare la speranță, de la tăcere la comunicare, de la respingere la intimitate. Relația noastră e acum una pe care o apreciez profund, pentru că știu ce a costat. În dormitor, am redescoperit magia. Nu e mereu foc de artificii, uneori e doar căldură, doar prezență, doar siguranță. Dar aceasta e magia adevărată. Speranța mea pentru viitor e simplă: să rămânem conectați, să rămânem onești, să rămânem noi. Și sper că prin povestea noastră, alții vor găsi curajul să caute ajutor.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită. E legată de vulnerabilitate, de abandon, de siguranță. Nu puteam să mă las atinsă dacă nu simțeam siguranță. El a trebuit să creeze această siguranță prin fapte. A trebuit să fie constant, să fie prezent, să fie real. Am început cu mici gesturi – o mână pe umăr, un sărut pe frunte, o îmbrățișare. Am reconstruit pas cu pas. Terapia ne-a dat exerciții – cum să ne atingem fără presiunea sexului, cum să fim intimi fără performanță. Aceste exerciții au fost ciudate la început, dar au funcționat. Încrederea s-a reconstruit prin experiențe pozitive repetate.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Rușinea m-a făcut să mă simt defectă. Mă întrebam ce e în neregulă cu mine de nu pot să-l fac să se oprească. Mă întrebam de ce nu sunt suficient de bună, de atrăgătoare, de interesantă. Această rușine interioară s-a extins și în dormitor. Nu mai puteam să mă simt sexy, nu mai puteam să mă simt dorită. Eram prea ocupată să mă simt rușinată de situația noastră. Când am ajuns în terapie, am realizat că rușinea nu era a mea – era a situației, a bolii lui. Acesta a fost primul pas spre eliberare.
Întrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Dormitorul în perioada de vârf a dependenței era un loc trist. Patul nostru frumos, cu lenjeria pe care o alesesem împreună, devenise un monument al eșecului nostru. Pernele erau despărțite, nu doar fizic, ci simbolic. Nu mai exista căldură, nu mai exista mirosul pasiunii. Existau doar tăcere și durere. Uneori plângeam în pernă, în timp ce el dormea sau pretindea că doarme. Alteori stăteam trează, privind tavanul, întrebându-mă cum am ajuns aici. Dormitorul, care ar fi trebuit să fie sanctuarul nostru, devenise o celulă.
Întrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când fiul nostru, care avea opt ani, m-a întrebat de ce tata plânge noaptea. Am realizat că nu mai puteam proteja copiii de adevăr. Am realizat că trăiam într-o minciună care îi afecta pe toți. Am decis că suficient e suficient. I-am spus că vreau terapie, că vreau schimbare, că nu mai accept să trăim așa. A fost ca și cum aș fi dat drumul unui balon pe care îl țineam de mult timp. Eliberarea a fost imensă, dar și înfricoșătoare. Nu știam ce va urma, dar știam că nu puteam continua așa.
Întrebare: Ați simțit vreodată că sunteți în competiție cu cazinoul pentru atenția și afecțiunea partenerului?
Răspuns: Da, am simțit că sunt în competiție, și am pierdut războiul înainte să încep. Cazinoul îi oferea ceva ce eu nu puteam: iluzia controlului, promisiunea bogăției, adrenalina riscului. Eu îi ofeream iubire, stabilitate, intimitate – dar toate acestea păleau în comparație. În pat, simțeam că sunt o consolare, nu o alegere. Când mă atingea, simțeam că o face mecanic, din obligație, nu din dorință. Cazinoul îi furase nu doar banii, ci și capacitatea de a mă dori. Eram o amintire palidă a ceea ce fusese odată pasiunea noastră.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
