Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (062)
Terapia, pariul nostru pe viitor — Cum să vindeci o inimă rănită
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Stigmatul dependenței de jocuri de noroc e diferit de cel al alcoolului sau drogurilor. Oamenii nu înțeleg. Cred că e o problemă de voință, că ești prost sau lacom. Nu înțeleg că e o boală, că e o dependență reală, cu mecanisme neurologice. Am suferit în tăcere pentru că mi-era teamă de judecată. Mi-era teamă că prietenii îmi vor spune să plec, că familia îmi va spune că am greșit alegându-l. Această tăcere forțată a otrăvit și mai mult relația noastră. În dormitor, rușinea se manifesta prin evitare. Nu puteam să fiu vulnerabilă când eram atât de plină de rușine.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Era un deșert emoțional. Patul era mare, dar distanța dintre noi era și mai mare. Uneori mă trezeam și nu știam dacă e acasă sau nu. Când era, simțeam prezența lui ca pe o povară. Când nu era, simțeam absența ca pe o rană deschisă. Nu mai exista varianta bună. Sexul era inexistent sau mecanic. Nu mai existau îmbrățișări de noapte, nu mai existau șoapte, nu mai exista acea intimitate tăcută care ne lega. Dormitorul reflecta starea sufletului nostru – gol, rece, abandonat.
Întrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când fiul nostru, care avea opt ani, m-a întrebat de ce tata plânge noaptea. Am realizat că nu mai puteam proteja copiii de adevăr. Am realizat că trăiam într-o minciună care îi afecta pe toți. Am decis că suficient e suficient. I-am spus că vreau terapie, că vreau schimbare, că nu mai accept să trăim așa. A fost ca și cum aș fi dat drumul unui balon pe care îl țineam de mult timp. Eliberarea a fost imensă, dar și înfricoșătoare. Nu știam ce va urma, dar știam că nu puteam continua așa.
Întrebare: Ce a însemnat pentru dumneavoastră procesul de terapie de cuplu și cum v-a schimbat perspectiva asupra relației?
Răspuns: Procesul terapeutic a fost dureros, dar necesar. Am descoperit lucruri despre mine pe care nu le știam. Am descoperit că aveam propriile mele tipare, propriile mele răni, propriile mele contribuții la dinamica toxică. Nu eram doar victimă, eram și participantă. Această realizare a fost grea, dar eliberatoare. Pentru că dacă aveam și eu o parte, însemna că puteam schimba ceva. Terapia ne-a dat instrumente – cum să comunicăm, cum să ne exprimăm nevoile, cum să stabilim limite. În dormitor, aceste instrumente s-au tradus prin prezență reală, prin atingere conștientă, prin sex ca conectare.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ce efect a avut dependența asupra imaginii de sine și a stimei dumneavoastră, atât în afara, cât și în interiorul dormitorului?
Răspuns: Stima mea de sine a ajuns la pământ. Mă întrebam constant ce e în neregulă cu mine. De ce nu sunt suficient de bună? De ce nu pot să-l fac fericit? De ce a ales mese verzi în locul meu? Aceste întrebări mă măcinau. În dormitor, se traduceau prin evitare. Nu mai puteam să mă dezbrac în fața lui fără să mă simt judecată, chiar dacă judecata era a mea. Nu mai puteam să fiu vulnerabilă, pentru că vulnerabilitatea implică să crezi că ești demn de iubire. Și eu nu mai credeam asta. Terapia a fost procesul de reconstruire a acestei credințe.
Întrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Reconstruirea încrederii a fost un proces zilnic. Nu a fost un moment magic, ci o serie de mici momente. El a trebuit să fie transparent – să-mi arate conturile, să-mi spună unde merge, să nu mai ascundă nimic. Eu a trebuit să învăț să primesc această transparență, să nu mai caut motive de suspiciune. În dormitor, reconstruirea încrederii s-a făcut prin prezență. A trebuit să fie acolo, cu totul. A trebuit să mă privească, să mă atingă, să-mi spună ce simte. A trebuit să accept că încrederea se pierde într-o secundă și se reconstruiește în ani. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, dar și cel mai valoros.
Întrebare: Ce sfaturi ați oferi altor cupluri care se confruntă cu o situație similară?
Răspuns: Sfaturile mele pentru alte cupluri sunt simple, dar nu ușoare. Primul: nu stați în tăcere. Tăcerea e cel mai mare dușman. Vorbiți, chiar dacă e dureros. Al doilea: căutați ajutor profesional. Nu puteți face asta singuri. Dependența e o boală, nu o problemă de voință. Al treilea: stabiliți limite. Nu puteți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. Al patrulea: aveți grijă de voi. Nu vă pierdeți în rolul de salvator. Al cincilea: nu vă rușinați. Nu sunteți singuri. Sunt mii de cupluri care trec prin asta. Și al șaselea: nu pierdeți speranța. Se poate. Noi suntem dovada.
Întrebare: Cum ați perceput schimbările emoționale ale partenerului – iritabilitate, anxietate, depresie – și impactul lor asupra intimității?
Răspuns: Anxietatea lui era contagioasă. Când pierdea, era nervos, agitat, imposibil de abordat. Când câștiga, era euforic, irațional, plin de planuri mărețe. Ambele stări erau toxice pentru relația noastră. Eu trăiam pe un roller coaster emoțional, fără să fiu cerută. Stresul cronic afecta și viața mea sexuală. Nu mai puteam să trec de la anxietate la relaxare. Corpul meu era permanent tensionat. Am dezvoltat chiar și probleme fizice – insomnie, dureri de cap, tulburări digestive. Terapeutul mi-a explicat că toate acestea sunt manifestări ale stresului cronic. Corpul meu era un barometru al suferinței relației noastre.
Întrebare: Ce strategii ați încercat inițial pentru a rezolva problema, înainte de a apela la terapie?
Răspuns: Am încercat să neg problema. Am spus că e doar o fază, că toată lumea joacă, că nu e chiar atât de grav. Am mințit familia, am mințit prietenii, m-am mințit pe mine. Am crezut că dacă nu vorbesc despre asta, va dispărea. Dar negarea e ca un cancer – crește în tăcere. În dormitor, negarea se manifesta prin sex mecanic. Făceam dragoste ca și cum totul era bine, ca și cum nu exista nicio problemă. Dar corpul meu știa adevărul. Orgasmul devenise imposibil, iar plăcerea, o amintire. Negarea nu funcționează când corpul tău strigă adevărul.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
