Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (041)
Rușinea de a nu spune nimănui — Când vecinii nu știu adevărul nostru
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când am ajuns la spital cu atac de panică. Corpul meu a spus stop înainte ca mintea mea să fie pregătită. Stresul cronic, insomnia, anxietatea – toate s-au acumulat într-o criză. Stând pe patul de spital, am realizat că mă distrug pentru a salva o relație care nu mai exista. Am decis că merită mai mult. Merit să fiu sănătoasă, merit să fiu fericită, merit să fiu iubită. Am sunat un terapeut din spital. A fost primul pas spre libertate. Nu am știut atunci că acel telefon îmi va schimba viața.
Întrebare: Cum a evoluat comunicarea în cuplu pe măsură ce dependența de jocuri de noroc s-a agravat?
Răspuns: Comunicarea s-a destrămat treptat, ca un fir care se rupe câte un pic în fiecare zi. La început, mai vorbeam. Îi spuneam că mă doare, că simt că ne îndepărtăm, că am nevoie de el. El promitea că se va opri, că va fi mai atent, că mâine va fi diferit. Dar mâine nu era niciodată diferit. Apoi, am început să strig. Strigătile mele se loveau de zidurile apărării lui. El devenea defensiv, mințea, nega. În cele din urmă, am încetat să mai vorbesc. Tăcerea a devenit limba noastră. În dormitor, tăcerea era și mai grea – era plină de cuvinte nespuse, de acuzații, de durere.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Am devenit expertă în minciuni albe. ‘Totul e bine’, ‘Suntem fericiți’, ‘El doar are un hobby’. Spuneam aceste lucruri cu un zâmbet pe care îl exersasem în oglindă. Dar ochii mei trădau totul. Prietenele mele apropiate știau că ceva nu e în regulă, dar nu știau ce. Nu puteam să spun. Rușinea era prea mare. În dormitor, singurătatea era și mai profundă pentru că nimeni nu știa. Eram prinsă într-o închisoare de tăcere, iar cheia era la mine, dar nu puteam s-o folosesc. Terapia a fost cheia care a deschis ușa.
Întrebare: Ce a însemnat pentru dumneavoastră procesul de terapie de cuplu și cum v-a schimbat perspectiva asupra relației?
Răspuns: Procesul terapeutic a fost dureros, dar necesar. Am descoperit lucruri despre mine pe care nu le știam. Am descoperit că aveam propriile mele tipare, propriile mele răni, propriile mele contribuții la dinamica toxică. Nu eram doar victimă, eram și participantă. Această realizare a fost grea, dar eliberatoare. Pentru că dacă aveam și eu o parte, însemna că puteam schimba ceva. Terapia ne-a dat instrumente – cum să comunicăm, cum să ne exprimăm nevoile, cum să stabilim limite. În dormitor, aceste instrumente s-au tradus prin prezență reală, prin atingere conștientă, prin sex ca conectare.
Întrebare: Cum a influențat dependența încrederea în relație și cum s-a reflectat aceasta în viața sexuală?
Răspuns: Încrederea sexuală e diferită de încrederea generală. Poți să crezi că cineva nu te va mai minți, dar să nu poți să te deschizi fizic. Corpul are memoria lui. Amintirile respingerii, ale minciunii, ale absenței sunt stocate în mușchi, în piele, în nervi. Chiar și după ce el s-a schimbat, corpul meu mai tresărea uneori. Terapia ne-a ajutat să lucrăm la această memorie corporală. Am învățat să comunic în pat, să spun ce simt, ce am nevoie. Am învățat că încrederea sexuală se reconstruiește prin experiențe pozitive repetate, nu prin promisiuni.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Resentimentele m-au făcut rece. Am început să-l privesc cu detașare, ca pe un pacient, nu ca pe un iubit. Mă gândeam la tot ce sacrificasem – tinerețea, visele, sănătatea mea – și mă umpleam de amar. Această răceală se traducea în pat prin absență. Eram acolo, dar nu eram. Făceam ce trebuia făcut, dar nu simțeam. Era ca și cum aș fi fost anesteziată. Terapia m-a ajutat să procesez aceste resentimente, să le dau voie să iasă, să le transform în ceva constructiv. A fost un proces lung și dureros, dar necesar.
Întrebare: Cum ați perceput schimbările emoționale ale partenerului – iritabilitate, anxietate, depresie – și impactul lor asupra intimității?
Răspuns: Emoțional, era ca și cum trăiam cu un străin. Bărbatul pe care îl iubisem dispăruse, înlocuit de cineva irascibil, anxios, depresiv. Se enerva pentru nimicuri, era defensiv, evita orice conversație profundă. Depresia lui era palpabilă. Uneori stătea ore în șir pe canapea, privind la perete. Alteori era hiperactiv, plin de planuri nerealiste. Această instabilitate emoțională mă făcea să trăiesc în alertă constantă. Nu știam ce versiune a lui voi găsi acasă. În dormitor, această incertitudine era paralizantă. Nu puteam să mă deschid cuiva care nu știa nici el cine e.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Stăteam noaptea și mă gândeam la ce face, la câți bani pierde, la ce promisiuni încalcă. Corpul meu era tensionat, mintea mea nu se oprea. Când venea acasă, eram deja în modul de supraviețuire. Nu mai puteam să trec de la anxietate la dorință. Sexul necesită relaxare, încredere, prezență – toate acestea îmi lipseseră. Uneori încercam să fiu înțelegătoare, să-l primesc cu căldură, dar simțeam cum mă încordez involuntar. Corpul meu știa adevărul pe care mintea mea încerca să-l nege. Nu mai puteam să fac dragoste cu un străin care îmi distrugea viața.
Întrebare: Ce schimbări ați observat în comportamentul partenerului în dormitor, odată cu escaladarea vizitelor la cazinou?
Răspuns: Schimbările în dormitor au fost devastatoare. De la un bărbat pasional și atent, el a devenit rece și distant. Nu mai exista preludiu, nu mai exista atingere exploratoare. Sexul devenise un act rapid, funcțional, aproape ca o descărcare de tensiune, nu ca o conectare. Mâinile lui, care odinioară mă făceau să tremur de plăcere, acum erau reci și tremurânde. Uneori simțeam miros de tutun și băutură pe pielea lui, amintindu-mi unde fusese. Patul nostru, care fusese un sanctuar, devenise un câmp de luptă emoțională.
Întrebare: Ce sfaturi ați oferi altor cupluri care se confruntă cu o situație similară?
Răspuns: Sfaturile mele pentru alte cupluri sunt simple, dar nu ușoare. Primul: nu stați în tăcere. Tăcerea e cel mai mare dușman. Vorbiți, chiar dacă e dureros. Al doilea: căutați ajutor profesional. Nu puteți face asta singuri. Dependența e o boală, nu o problemă de voință. Al treilea: stabiliți limite. Nu puteți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. Al patrulea: aveți grijă de voi. Nu vă pierdeți în rolul de salvator. Al cincilea: nu vă rușinați. Nu sunteți singuri. Sunt mii de cupluri care trec prin asta. Și al șaselea: nu pierdeți speranța. Se poate. Noi suntem dovada.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
