Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (032)
Bani pierduți, încredere risipită noaptea — Criza financiară din dormitorul nostru
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Cât de mult a afectat situația financiară a familiei dinamica sexuală și emoțională dintre dumneavoastră?
Răspuns: Impactul financiar a fost catastrofal și s-a infiltrat în fiecare colț al relației noastre, inclusiv în dormitor. Când am descoperit datoriile, am intrat în panică. Nu mai puteam să mă relaxez, nu mai puteam să fiu prezentă în pat. Mintea mea era ocupată cu facturi neplătite, cu amenințări de la creditori, cu grija pentru viitorul copiilor. Sexul devenea imposibil când simțeam că facem dragoste pe un pat de datorii. Fiecare atingere era umbrită de anxietatea financiară. Nu mai puteam să mă bucur de plăcere când știam că următoarea factură nu e plătită.
Întrebare: Cum a influențat dependența încrederea în relație și cum s-a reflectat aceasta în viața sexuală?
Răspuns: Încrederea s-a spart ca un geam, și odată spartă, nu mai poate fi la fel. Fiecare minciună, fiecare noapte nedormită, fiecare datorie ascunsă a adăugat o nouă crăpătură. În dormitor, încrederea e esențială. Trebuie să te poți lăsa vulnerabil, să te poți deschide. Eu nu mai puteam. Fiecare atingere era suspectă, fiecare sărut era condiționat. Mă întrebam: oare chiar mă dorește, sau vrea doar să mă liniștească? Oare chiar e aici, sau se gândește la joc? Încrederea sexuală necesită prezență, iar prezența lui era mereu îndoielnică.
Întrebare: Ce strategii ați încercat inițial pentru a rezolva problema, înainte de a apela la terapie?
Răspuns: Am încercat să neg problema. Am spus că e doar o fază, că toată lumea joacă, că nu e chiar atât de grav. Am mințit familia, am mințit prietenii, m-am mințit pe mine. Am crezut că dacă nu vorbesc despre asta, va dispărea. Dar negarea e ca un cancer – crește în tăcere. În dormitor, negarea se manifesta prin sex mecanic. Făceam dragoste ca și cum totul era bine, ca și cum nu exista nicio problemă. Dar corpul meu știa adevărul. Orgasmul devenise imposibil, iar plăcerea, o amintire. Negarea nu funcționează când corpul tău strigă adevărul.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Resentimentele au devenit o parte din mine. Fiecare minciună, fiecare noapte nedormită, fiecare datorie adăuga un nou strat de furie. Această furie era otrăvitoare. Îmi strica somnul, îmi strica apetitul, îmi strica capacitatea de a mă bucura de orice. În dormitor, resentimentele erau cel mai mare dușman al intimității. Nu poți să faci dragoste cu cineva de care ești furioasă. Nu poți să te deschizi, nu poți să fii vulnerabilă, nu poți să simți plăcere. Corpul meu devenise un rezervor de furie. Terapia m-a învățat să exprim această furie constructiv, să nu o mai înghit.
Întrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Dormitorul în perioada de vârf a dependenței era un loc trist. Patul nostru frumos, cu lenjeria pe care o alesesem împreună, devenise un monument al eșecului nostru. Pernele erau despărțite, nu doar fizic, ci simbolic. Nu mai exista căldură, nu mai exista mirosul pasiunii. Existau doar tăcere și durere. Uneori plângeam în pernă, în timp ce el dormea sau pretindea că doarme. Alteori stăteam trează, privind tavanul, întrebându-mă cum am ajuns aici. Dormitorul, care ar fi trebuit să fie sanctuarul nostru, devenise o celulă.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ce efect a avut dependența asupra imaginii de sine și a stimei dumneavoastră, atât în afara, cât și în interiorul dormitorului?
Răspuns: Am pierdut contactul cu feminitatea mea. Eram atât de ocupată să fiu supraviețuitoare, să fiu gardian, să fiu mamă, că am uitat să fiu femeie. Nu mai purtam lenjerie frumoasă, nu mai făceam baie cu spumă, nu mai ascultam muzică care să mă facă să visez. Eram funcțională, nu senzuală. În dormitor, această pierdere era evidentă. Nu mai știam cum să seduc, nu mai știam cum să mă deschid, nu mai știam cum să primesc plăcere. Terapia m-a ajutat să-mi redescopăr senzualitatea, să-mi redescopăr trupul, să-mi redescopăr vocea.
Întrebare: Ce rol a jucat rușinea și stigmatul social în decizia de a căuta ajutor sexterapeutic?
Răspuns: Rușinea a fost poate cel mai greu lucru de purtat. Nu puteam să spun nimănui. Cum spui că soțul tău e dependent de jocuri de noroc? Cum explici că viața voastră sexuală a dispărut din cauza unor mese verzi? Prietenii îmi spuneau că arăt obosită, că par tristă, dar eu zâmbeam și spuneam că sunt bine. Familia întreba de ce nu mai venim la petreceri, de ce suntem distanțați. Inventam scuze. Rușinea m-a izolat. Nu puteam să cer ajutor pentru că asta ar însemna să recunosc eșecul. În terapie, am învățat că rușinea e cel mai mare dușman al vindecării.
Întrebare: Cum ați reușit să mențineți o fațadă de normalitate în fața copiilor, prietenilor și familiei extinse?
Răspuns: Fațada de normalitate a fost cea mai grea mască de purtat. La școala copiilor, eram mama implicată, zâmbitoare, organizată. Acasă, eram o epavă. Nu mai puteam să gătesc, nu mai puteam să curăț, nu mai puteam să fiu prezentă. Dar copiii meritau normalitate, așa că jucam rolul. În dormitor, când copiii dormeau, masca cădea. Eram doar eu și durerea mea. Uneori plângeam în pernă ca să nu mă audă. Alteori stăteam trează, privind tavanul. Fațada era pentru lume; tăcerea era pentru mine. Terapia m-a învățat că nu trebuie să port măști.
Întrebare: Cum ați perceput schimbările emoționale ale partenerului – iritabilitate, anxietate, depresie – și impactul lor asupra intimității?
Răspuns: Emoțional, era ca și cum trăiam cu un străin. Bărbatul pe care îl iubisem dispăruse, înlocuit de cineva irascibil, anxios, depresiv. Se enerva pentru nimicuri, era defensiv, evita orice conversație profundă. Depresia lui era palpabilă. Uneori stătea ore în șir pe canapea, privind la perete. Alteori era hiperactiv, plin de planuri nerealiste. Această instabilitate emoțională mă făcea să trăiesc în alertă constantă. Nu știam ce versiune a lui voi găsi acasă. În dormitor, această incertitudine era paralizantă. Nu puteam să mă deschid cuiva care nu știa nici el cine e.
Întrebare: Cum arată acum relația dumneavoastră, după parcurgerea procesului terapeutic, și ce speranțe aveți pentru viitor?
Răspuns: Acum, relația noastră e diferită. Nu e perfectă, dar e reală. Există zile bune și zile rele, dar diferența e că acum le facem față împreună. În dormitor, s-a întors căldura. Nu e ca la început – e mai profund. Sexul nostru acum e despre conectare, nu despre performanță. E despre prezență, nu despre evadare. Speranța mea pentru viitor e să continuăm să creștem împreună, să nu uităm lecțiile învățate, să rămânem onești. Sper să vedem copiii crescând fericiți, să ne bucurăm de bătrânețe împreună. Speranța mea e că povestea noastră va inspira alții.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
