Interviu sexterapie Radu Leca, probleme de intimitate în cazino (020)
Cuvintele pe care mi-e teamă — Dialogul salvator dintre patru ochi
Un interviu autentic despre cum dependența de jocuri de noroc distruge intimitatea de cuplu, despre suferința tăcută, despre drumul spre vindecare și redescoperirea dorinței. Povestea unei femei care a ales să lupte pentru iubirea ei, împreună cu terapeutul de cuplu Radu Leca.
Întrebare: Ați resimțit vreodată resentimente profunde față de partener și cum au influențat acestea contactul fizic?
Răspuns: Am încercat să nu fiu resentimentară. Am încercat să fiu înțelegătoare, să văd boala, nu persoana. Dar resentimentele au crescut oricum, în tăcere. Eram furioasă că mi-a furat anii cei mai buni, furioasă că mi-a furat visele, furioasă că mi-a furat încrederea. În dormitor, aceste resentimente ieșeau la suprafață sub formă de respingere. Nu puteam să-l ating fără să simt furie. Nu puteam să-l privesc fără să văd tot ce pierdusem. Terapia a fost locul unde am putut să spun toate acestea fără să fiu judecată.
Întrebare: A existat vreun moment de cotitură care v-a determinat să căutați ajutor specializat în sexterapie?
Răspuns: Momentul de cotitură a fost când am găsit biletul de pariu care ne-ar fi putut costa casa. Am stat în baie și am plâns ore în șir. Nu pentru bani, ci pentru noi. Am realizat că dacă continui așa, nu voi mai avea nimic – nici casă, nici relație, nici pe mine. Am decis că ori se schimbă, ori plec. I-am spus asta. A fost cea mai grea conversație din viața mea. Dar a fost și cea mai necesară. A fost momentul în care am ales mine în locul relației toxice. Și, paradoxal, această alegere a salvat relația.
Întrebare: Cum ați lucrat la reconstruirea încrederii și ce impact a avut aceasta asupra vieții sexuale?
Răspuns: Reconstruirea încrederii a fost un proces zilnic. Nu a fost un moment magic, ci o serie de mici momente. El a trebuit să fie transparent – să-mi arate conturile, să-mi spună unde merge, să nu mai ascundă nimic. Eu a trebuit să învăț să primesc această transparență, să nu mai caut motive de suspiciune. În dormitor, reconstruirea încrederii s-a făcut prin prezență. A trebuit să fie acolo, cu totul. A trebuit să mă privească, să mă atingă, să-mi spună ce simte. A trebuit să accept că încrederea se pierde într-o secundă și se reconstruiește în ani. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, dar și cel mai valoros.
Întrebare: Ce a însemnat pentru dumneavoastră procesul de terapie de cuplu și cum v-a schimbat perspectiva asupra relației?
Răspuns: Procesul terapeutic a fost dureros, dar necesar. Am descoperit lucruri despre mine pe care nu le știam. Am descoperit că aveam propriile mele tipare, propriile mele răni, propriile mele contribuții la dinamica toxică. Nu eram doar victimă, eram și participantă. Această realizare a fost grea, dar eliberatoare. Pentru că dacă aveam și eu o parte, însemna că puteam schimba ceva. Terapia ne-a dat instrumente – cum să comunicăm, cum să ne exprimăm nevoile, cum să stabilim limite. În dormitor, aceste instrumente s-au tradus prin prezență reală, prin atingere conștientă, prin sex ca conectare.
Întrebare: Ce efect a avut dependența asupra imaginii de sine și a stimei dumneavoastră, atât în afara, cât și în interiorul dormitorului?
Răspuns: Stima mea de sine a ajuns la pământ. Mă întrebam constant ce e în neregulă cu mine. De ce nu sunt suficient de bună? De ce nu pot să-l fac fericit? De ce a ales mese verzi în locul meu? Aceste întrebări mă măcinau. În dormitor, se traduceau prin evitare. Nu mai puteam să mă dezbrac în fața lui fără să mă simt judecată, chiar dacă judecata era a mea. Nu mai puteam să fiu vulnerabilă, pentru că vulnerabilitatea implică să crezi că ești demn de iubire. Și eu nu mai credeam asta. Terapia a fost procesul de reconstruire a acestei credințe.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teÎntrebare: Ați simțit vreodată că sunteți în competiție cu cazinoul pentru atenția și afecțiunea partenerului?
Răspuns: Da, am simțit că sunt în competiție, și am pierdut războiul înainte să încep. Cazinoul îi oferea ceva ce eu nu puteam: iluzia controlului, promisiunea bogăției, adrenalina riscului. Eu îi ofeream iubire, stabilitate, intimitate – dar toate acestea păleau în comparație. În pat, simțeam că sunt o consolare, nu o alegere. Când mă atingea, simțeam că o face mecanic, din obligație, nu din dorință. Cazinoul îi furase nu doar banii, ci și capacitatea de a mă dori. Eram o amintire palidă a ceea ce fusese odată pasiunea noastră.
Întrebare: Cum a început să se manifeste dependența de jocuri de noroc în cuplul dumneavoastră și cum a influențat aceasta viața intimă?
Răspuns: Dependența s-a instalat treptat, ca o ceață care acoperă peisajul fără să-ți dai seama. La început, câștigurile ocazionale îl făceau fericit și aducea acasă acel entuziasm pe care îl vedeam și în pat. Dar când a început să piardă constant, totul s-a schimbat. În dormitor, am observat că nu mai putea să se relaxeze, nu mai putea să fie prezent. Mâinile lui tremurau uneori, iar săruturile deveniseră mecanice, lipsite de pasiune. Era ca și cum trupul lui era acolo, dar mintea lui rula încontinuu strategii de joc. Am încercat să vorbesc despre asta, dar el se închidea imediat, iar noaptea devenea tot mai lungă și mai rece.
Întrebare: Cum descrieți starea de spirit din dormitor în perioada de vârf a dependenței?
Răspuns: Era un deșert emoțional. Patul era mare, dar distanța dintre noi era și mai mare. Uneori mă trezeam și nu știam dacă e acasă sau nu. Când era, simțeam prezența lui ca pe o povară. Când nu era, simțeam absența ca pe o rană deschisă. Nu mai exista varianta bună. Sexul era inexistent sau mecanic. Nu mai existau îmbrățișări de noapte, nu mai existau șoapte, nu mai exista acea intimitate tăcută care ne lega. Dormitorul reflecta starea sufletului nostru – gol, rece, abandonat.
Întrebare: Cum ați gestionat momentele în care partenerul prefera să stea la mese în loc să fie acasă cu dumneavoastră?
Răspuns: Cele mai grele nopți erau cele în care nu știam unde e. Telefonul închis, mesaje necitite, ore care treceau. Eram prinsă între panică și furie. Când apărea, în zori, cu ochii injectați și buzunarele goale, nu mai puteam să fiu soție, nu mai puteam să fiu iubită. Eram o supraveghetoare, un polițist emoțional, un gardian. Acest rol nu e sexy. Nu poți să dorești pe cineva pe care trebuie să supraveghezi. Intimitatea necesită egalitate, iar noi devenisem gardian și prizonier. Dormitorul nostru reflecta această dinamică distorsionată.
Întrebare: Ce strategii ați încercat inițial pentru a rezolva problema, înainte de a apela la terapie?
Răspuns: Am încercat să controlez situația. Îi verificam buzunarele, îi urmăream telefonul, îi controlam cheltuielile. Am crezut că dacă elimin accesul la bani, elimin și problema. Dar dependența găsește mereu o cale. El împrumuta de la prieteni, de la colegi, de la camăți. Controlul meu a devenit o obsesie. Eram epuizată, iar relația noastră devenise un câmp de luptă. În dormitor, acest control se traducea prin tensiune. Nu puteam să mă relaxez, nu puteam să fiu feminină, nu puteam să fiu iubită. Eram un gardian, nu o soție.
Acest interviu face parte din seria ‘Probleme de intimitate în cazino’ realizată de terapeutul de cuplu Radu Leca. Dacă te regăsești în această poveste, nu ezita să ceri ajutor. Dependența de jocuri de noroc este o boală, iar vindecarea este posibilă.
