ÎNȘELĂCIUNEA TRUPULUI ȘI RĂBDAREA CRUCII

ÎNȘELĂCIUNEA TRUPULUI ȘI RĂBDAREA CRUCII. De asemenea, DESPRE PRECURVIA FEMEII ȘI IUBIREA JERTFELNICĂ A BĂRBATULUI ÎN TAINA CĂSNICIEI

Articol realizat de Radu Leca, în memoria bunicii sale, omul ce l-a crescut și educat cu dragoste și respect pentru religie și tară, Anastasia Popescu (Mama Sica).

Taina Căsătoriei, în înțelesul ei ortodox, nu este un contract social, nu este o convenție emoțională și nici măcar o împlinire trupească legitimă în sine, ci este o iconografie vie a iubirii lui Hristos pentru Biserică, o taină în care doi oameni, bărbat și femeie, devin un trup și un suflet prin harul Duhului Sfânt. În plus, Când femeia încalcă jurământul de credință. Când își înșeală bărbatul cu un altul, nu comite doar o greșeală morală sau o trădare conjugală, ci sfărâmă o icoană, răstoarnă un altar, profanează un mister. Mai mult, Dar drama nu se oprește la prima cădere.

De multe ori, femeia care a preacurvit o dată, în loc să se oprească, să se pocăiască, să se întoarcă, intră într-un vârtej din care iese tot mai rar, multiplicând partenerii, adâncind minciuna, transformând casa conjugală într-un teatru al umbrelor în care soțul, creștin și ortodox, rămâne pe margine, cu inima sfâșiată, întrebându-se de ce nu pleacă, de ce mai rabdă, de ce mai speră. De ce prima cădere nu este și ultima, ci devine poarta unui iad în care trupul se vinde pe nimic. Iar sufletul se pierde pe tăcute?

Cel care păzește trupul său, păzește sufletul său

„Cel care păzește trupul său, păzește sufletul său.” (Pilde 19, 16)

Prima cădere a femeii în preacurvie nu este niciodată un accident, deși ea însăși o percepe adesea astfel. Ea nu se trezește într-o dimineață hotărâtă să-și trădeze bărbatul, ci este rezultatul unei lungi pregătiri duhovnicești negative, al unor gânduri netăiate, al unor priviri lăsate să zboare, al unor conversații periculoase pe care le-a numit „inocente”, al unei plictisiri conjugale pe care nu a adus-o la lumina rugăciunii, al unei răni narcisice din trecut care încă sângerează și pe care caută să o astâmpere cu privirile admirative ale altui bărbat.

Când se produce prima trădare trupească, ea trăiește un amestec de vinovăție și de euforie: vinovăția o împinge spre tăcere, spre ascundere, spre justificări interioare. Iar euforia o împinge spre repetare, pentru că, pentru câteva clipe, a simțit că este iubită, dorită, vie, importantă. Dar euforia respectivă este o minciună demonică, o iluzie care ascunde faptul că a vândut ceva neprețuit pe o bucată de plăcere putredă. De ce am numit „dragoste” ceea ce este doar poftă deșartă, și „împlinire” ceea ce este doar robie?

„Femeia desfrânată este o groapă adâncă.” (Pilde 23, 27)

După prima cădere, mecanismul duhovnicesc al repetării se pune

După prima cădere, mecanismul duhovnicesc al repetării se pune în mișcare cu o logică implacabilă. Sufletul femeii, în loc să recunoască păcatul și să fugă la spovedanie, la pocăință, la schimbarea vieții, începe să se împietrească. Împietrirea inimii nu este o metaforă, ci o realitate duhovnicească: fiecare păcat nesăvârșit, fiecare minciună spusă soțului, fiecare noapte petrecută în brațele altuia, depune un strat de gheață peste inimă, până când ea nu mai simte nimic. Femeia care plângea la prima trădare, ajunge să râdă la a zecea. Femeia care tremura la prima minciună, ajunge să mintă cu seninătate la a suta. Femeia care se simțea murdară după primul bărbat străin, ajunge să se simtă goală, nu murdară, după al zecelea.

Goliciunea interioară este mai groaznică decât murdăria, pentru că murdăria mai poate fi spălată. Totuși, Dar golul nu mai poate fi umplut decât prin har. Multiplicarea partenerilor nu este semnul unei pofte nemăsurate, ci al unei sete disperate: ea caută în fiecare bărbat nou ceea ce n-a găsit în cel dinainte, crezând că următorul o va vindeca, o va iubi, o va salva. Dar fiecare bărbat nou o lasă și mai goală, și mai rănită, și mai departe de adevăr. De ce fugim de la un păcat la altul, crezând că numărul ne va aduce împlinirea pe care unul singur nu ne-a dat-o?

„Cel care săvârșește păcatul este rob al păcatului.” (Ioan 8, 34)

Rădăcina psihologică și duhovnicească a preacurviei feminine stă adesea

Rădăcina psihologică și duhovnicească a preacurviei feminine stă adesea într-o iubire de sine bolnavă, într-un narcisism rănit în copilărie sau adolescență. Care a făcut din atenția bărbătească singura măsură a valorii personale. Femeia care a fost neglijată de tată, respinsă în prima iubire, umilită de colege, sau, dimpotrivă, lăudată excesiv pentru frumusețea ei, ajunge să trăiască prin ochii celorlalți. Căsătoria, în loc să fie un spațiu de vindecare, devine o oglindă care nu-i mai reflectează imaginea ideală: soțul o cunoaște prea bine, o vede dimineața fără machiaj, o ceartă pentru facturi, o ignoră uneori, nu o mai admiră ca la început.

Cu toate acestea, Atunci, când un alt bărbat o privește cu dorință, ea simte că renaste. Prin urmare, Dar renasterea respectivă este o naștere în moarte. Pentru că se naște din trădarea jurământului, din sfărâmarea tainei, din vărsarea sângelui nevăzut al iubirii conjugale. Așadar, Ea nu caută bărbatul, ci admirația. Nu caută comuniunea, ci validarea. În consecință, Nu caută dragostea, ci drogul atenției. Și, ca orice dependent, are nevoie de doze tot mai mari: un bărbat nu-i mai ajunge, doi nu-i mai ajung, trei devin tot puțini. Astfel, De ce am făcut din privirea străinului mai prețioasă decât privirea lui Dumnezeu. Care ne vede mereu și ne iubește fără să ne ceară nimic în schimb?

„Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea.” (Ieremia 17, 9)

Multiplii parteneri nu sunt doar simptomul unei pofte dezlănțuite,

Multiplii parteneri nu sunt doar simptomul unei pofte dezlănțuite, ci al unei dezintegrări interioare profunde. Femeia care trece de la un bărbat la altul. Care își construiește viața pe dubluri, pe minciuni, pe triunghiuri amoroase, își pierde identitatea. Ea nu mai știe cine este. Dimineața este soție, după-amiaza este amantă, seara este mamă, noaptea este nimeni. Fiecare rol o sfâșie, fiecare mască o strangulează, fiecare minciună o otrăvește. Trupul ei, care ar trebui să fie templu, devine o piață publică în care se vând iluzii.

Sufletul ei, care ar trebui să fie mireasă a lui Hristos, devine o jucărie în mâinile demonilor desfrânării. Și totuși, ea continuă. De ce? Pentru că fiecare nou bărbat îi promite, pentru câteva clipe, uitarea de sine. De exemplu, Uitarea de soțul înșelat, de copiii mințiți, de casa pustiită, de viitorul distrus. În special, Uitarea este drogul cel mai puternic. În primul rând, Dar uitarea nu vindecă, ci îngroapă. În concluzie, Iar ceea ce este îngropat fără pocăință, putrezește și otrăvește totul în jur. De fapt, De ce preferăm uitarea de moment în locul luptei pentru vindecarea adevărată?

„Cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele.” (Galateni 5, 24)

Trupul femeii preacurvite trece printr-o transformare tainică și groaznică. La început, el era templu, apoi a devenit grădină închisă a soțului, apoi poartă deschisă, apoi piață publică. Fiecare atingere străină lasă o urmă nevăzută, o pată pe suflet care nu se vede în oglindă, dar se simte în rugăciune. Ea ajunge să-și urască propriul trup, nu pentru că este urât, ci pentru că a devenit instrument al păcatului. Simte greutatea fiecărei priviri, a fiecărui gest, a fiecărui cuvânt de dragoste fals rostit în întuneric.

Și totuși, nu se poate opri

Și totuși, nu se poate opri. Trupul a devenit stăpân, iar sufletul s-a făcut rob. Sfântul Apostol Pavel spune că trupurile noastre sunt mădulare ale lui Hristos; cum poate un mădular al lui Hristos să devină mădular al desfrânării? Răspunsul este că nu poate, decât prin minciună, prin amorțire, prin împietrire. Femeia își spune că este doar trup, doar carne, doar instinct, uitând că a fost creată pentru veșnicie, nu pentru putrezire. De ce ne-am făcut trupul temniță în loc să-l păstrăm templu?

„Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” (I Corinteni 6, 15)

Minciuna devine pentru femeia preacurvită un mod de viață, o limbă maternă pe care o vorbește mai bine decât adevărul. Ea minte soțului despre ore, despre prietene, despre delegații, despre cursuri. Ea minte copiilor despre absențe, despre telefoane, despre lacrimi. Ea minte părinților despre fericirea conjugală, despre soțul bun, despre viața împlinită. Ea minte duhovnicului, spunând că s-a oprit, că regretă, că nu va mai face, știind că în seară aceleiași zile va fi din nou în brațele altuia. Minciuna nu mai este un act izolat, ci un sistem de supraviețuire: fără minciună, totul s-ar prăbuși.

Dar minciuna are prețul ei

Dar minciuna are prețul ei. Ea o desparte pe femeie de rugăciune, pentru că nu poți să te rogi cu inima plină de minciună. Ea o desparte de împărtășanie, pentru că nu poți să primești Trupul lui Hristos cu buzele care au mințit în noaptea dinainte. Ea o desparte de lumină, pentru că minciuna trăiește în întuneric. Și cu cât stă mai mult în întuneric, cu atât mai mult se teme de lumină. De ce am făcut din minciună scut, când ea este de fapt lanțul care ne leagă?

„Minciuna este de la diavol.” (Ioan 8, 44)

Practic, Soțul creștin ortodox, bărbatul încoronat la nuntă ca împărat al familiei. Dar și ca martor al lui Hristos în căsnicia sa, trăiește o dramă aparte când descoperă infidelitatea soției. Bineînțeles, Prima reacție este șocul: cum a putut? De altfel, A doua este rușinea: ce vor spune oamenii? Cu alte cuvinte, A treia este durerea: am iubit-o, am încredințat-o, am jertfit pentru ea. În același timp, A patra este mânia: vreau să o pedepsesc, să o părăsesc, să o denigrez. Dar, dacă este cu adevărat creștin, dacă credința lui nu este doar un strat de vopsea, ci o realitate duhovnicească, el ajunge la a cincea reacție: răbdarea.

Nu răbdarea pasivă, leneșă, indiferentă, ci răbdarea activă, jertfelnică, hristică. El își amintește că Hristos a iubit Biserica până la moarte, deși Biserica L-a trădat, L-a vândut, L-a părăsit, L-a crucificat. El își amintește că Hristos nu a divorțat de omenire, deși omenirea L-a înșelat în fiecare zi. Și atunci, bărbatul creștin începe să rabde. Dar răbdarea lui nu este o lașitate mascată, ci o cruce asumată. De ce alegem să răbdăm: din iubire sau din frica de a rămâne singuri?

Răbdarea voastră să vă mântuiască sufletele

„Răbdarea voastră să vă mântuiască sufletele.” (Luca 21, 19)

Răbdarea soțului creștin nu înseamnă acceptarea păcatului, nu înseamnă complicitate la desfrânare, nu înseamnă transformarea casei într-un bordel spiritual în care femeia vine și pleacă după voie. Ulterior, Răbdarea creștină are limitele ei clare, trasate de Sfinții Părinți. Soțul rabdă pentru ca soția să aibă timp să se pocăiască, să se întoarcă, să se vindece. El rabdă pentru copii, pentru ca ei să nu crească fără mamă, fără tată, fără cămin. El rabdă pentru Hristos, pentru că taina căsătoriei este mai mare decât suferința lui personală.

De asemenea, Dar el nu rabdă la infinit fără roadă. Dacă soția nu se pocăiește, dacă continuă să preacurvească, dacă își bate joc de jertfa lui, soțul are dreptul, ba chiar datoria, de a se proteja, de a-și proteja copiii, de a nu deveni complice la păcat prin tăcere. În plus, Răbdarea fără adevăr nu este virtute, ci slăbiciune. Mai mult, Iubirea fără dreptate nu este iubire, ci sentimentalism deșert. De ce confundăm adesea răbdarea cu lașitatea, și iertarea cu permisiunea de a continua să păcătuim?

„Iubiți pe cei ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc.” (Matei 5, 44)

Iertarea pe care soțul creștin o oferă soției preacurve

Iertarea pe care soțul creștin o oferă soției preacurve nu este o iertare ieftină, spusă din gură, fără cost. Ea este o iertare de sânge, o iertare care îl costă totul: demnitatea, somnul, liniștea, sănătatea, uneori chiar viața. El iartă nu pentru că soția merită, ci pentru că Hristos l-a iertat pe el, păcătosul. El iartă nu pentru a o scăpa pe ea de consecințe, ci pentru a-și elibera propriul suflet de otrava urii. Dar iertarea nu înseamnă uitare. El nu uită, nu poate uita, și nici nu trebuie să uite.

Pentru că uitarea ar însemna că trădarea nu a contat, că jurământul nu a avut greutate, că taina nu a fost sfântă. Totuși, El iartă, dar păstrează memoria rănii, ca pe un stigmat care îl leagă de Cruce. Și în fiecare noapte în care ea nu vine acasă, în fiecare dimineață în care simte miros străin pe hainele ei, în fiecare minciună pe care o prinde, el își reînnoiește iertarea, nu o dată, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Cu toate acestea, De ce iertăm fără să fim iertați, și iubim fără să fim iubiți?

„Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.” (Matei 6, 15)

Duhovnicul care primește în spovedanie femeia preacurvită are o răspundere teribilă. El nu trebuie să o judece, dar nici să o liniștească prea repede. El trebuie să-i arate adâncimea prăpastiei în care a căzut, să-i descopere rădăcinile duhovnicești ale păcatului, să-i ceară nu doar să se oprească, ci să se schimbe, să se lepede de vechea viață, să se rupe de amanți, să se mute dacă e nevoie, să-și schimbe numărul de telefon, prieteniile, locurile pe unde umblă.

Spovedenia fără schimbare de viață este o spovedenie mincinoasă

Spovedenia fără schimbare de viață este o spovedenie mincinoasă. Femeia care vine la duhovnic, se plânge, plânge, primește dezlegare, dar se duce apoi la amant, nu s-a spovedit, ci s-a descărcat. Duhovnicul trebuie să fie chirurg, nu doar asistent medical. Trebuie să taie, să doară, să vindece. Iar femeia trebuie să accepte tăierea. De ce venim la spovedanie ca la un psiholog, nu ca la un doctor al sufletului care ne poate vindeca prin adevăr?

„Adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32)

Prin urmare, Copiii din căsnicia în care mama preacurvitește sunt victime nevăzute, dar profund marcate. Așadar, Ei simt, chiar dacă nu înțeleg. Ei simt tăcerea tensionată de la masă, lacrimile tatălui ascunse în baie, absențele mamei explicate prin „delegații” și „cursuri”, minciunile care plutesc în aer ca un fum otrăvitor. În consecință, Fetița învață că femeia poate trăda și că bărbatul trebuie să rabde. Băiatul învață că demnitatea masculină este o iluzie, că iubirea înseamnă suferință, că căsătoria este o închisoare.

Amândoi învață că minciuna este normală, că trădarea este acceptabilă, că Hristos nu mai contează în viața de familie. Astfel, Și, crescând, ei vor repeta, fie ca victime, fie ca agresori, tiparele învățate. De exemplu, Familia este școala primară a credinței, iar când mama predă lecția desfrânării. În special, Iar tatăl predă lecția răbdării fără adevăr, copiii absolvă ca apostazi. De ce nu vedem că păcatul nostru nu ne ucide doar pe noi, ci și pe cei pe care i-am adus pe lume?

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți.” (Marcu 10, 14)

Biserica, ca trup tainic al lui Hristos, are datoria

Biserica, ca trup tainic al lui Hristos, are datoria de a nu lăsa soțul încercat singur în lupta lui. Comunitatea credincioșilor trebuie să fie spital, nu tribunal. Frații și surorile în Hristos trebuie să se roage pentru familia destrămată, nu să o clevetească. Preotul trebuie să fie prezent, să asculte, să îndrume, să nu ia partea nici a soțului, nici a soției, ci a Adevărului. Dar Biserica nu poate salva ceea ce cei doi nu vor să salveze.

Dacă femeia refuză pocăința, dacă soțul refuză să-și pună limite, dacă amândoi preferă spectacolul durerii în locul tăcerii vindecătoare, nici chiar harul nu poate lucra fără cooperare. În primul rând, Biserica oferă har, dar harul cere vas curat. Și vasul curat nu se obține decât prin spovedanie sinceră, prin post aspru, prin rugăciune stăruitoare, prin lepădarea de păcat, prin dragoste jertfelnică. De ce așteptăm ca Biserica să facă pentru noi ceea ce noi refuzăm să facem pentru noi înșine?

„Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” (Matei 24, 13)

Războiul nevăzut pe care femeia preacurvită îl duce, deși

Războiul nevăzut pe care femeia preacurvită îl duce, deși nu-l vede, este condus de duhurile desfrânării care o înconjoară ca niște lupi flămânzi. Sfântul Ioan Scărarul ne învață că desfrânarea nu este doar un păcat al trupului, ci un păcat al minții mai întâi, un gând netăiat care a prins rădăcină, a înflorit și a rodat roade otrăvite. Femeia care a preacurvit nu a fost doar sedusă de un bărbat, ci a fost mai întâi sedusă de un gând, de o fantezie, de o amintire, de o imagine, de o promisiune a diavolului care i-a șoptit că merită mai mult, că soțul ei nu o înțelege, că viața ei este prea scurtă pentru a fi irosită în monotonie. Ea a crezut.

A crezut pentru că nu s-a rugat, pentru că nu a postit, pentru că nu a citit Scriptura. Pentru că nu a mers la biserică cu inima deschisă, ci cu obiceiul. Gândul s-a făcut privire, privirea s-a făcut cuvânt, cuvântul s-a făcut atingere, atingerea s-a făcut pată, pata s-a făcut obișnuință, obișnuința s-a făcut robie. În concluzie, Acum, rob fiind, ea nu mai poate lupta singură. De fapt, Are nevoie de exorcizare duhovnicească, nu doar de sfat psihologic. Are nevoie să fie dezlegată de duhurile care o stăpânesc, prin post, prin rugăciune, prin spovedanie adâncă, prin citirea Psalmilor, prin priveghere. Practic, Fără armele duhovnicești, ea este o pradă sigură. De ce ne luptăm cu păcatul folosind doar puterea noastră, când diavolul se teme doar de numele lui Hristos?

„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate se vor adaoga vouă.” (Matei 6, 33)

Maica Domnului, Preacurata Fecioară Maria, stă ca o lumină

Maica Domnului, Preacurata Fecioară Maria, stă ca o lumină neclintită în fața femeii pierdute în desfrânare, nu ca un reproș, ci ca o chemare. Ea nu a fost doar fecioară prin abstinență trupească, ci prin curăție a inimii, prin smerenie desăvârșită, prin iubire curată față de Dumnezeu și față de oameni. Ea nu a căutat niciodată validare în ochii bărbaților, ci în voia Tatălui. Ea nu a schimbat drumul pentru plăcere, ci a urmat calea crucii până la capăt. Femeia preacurvită, privind spre Maica Domnului, poate simți pentru prima oară rușinea curată, nu rușinea otrăvită de diavol care o împinge spre ascundere, ci rușinea care deschide ușa pocăinței.

Ea poate vedea că demnitatea ei nu stă în câți bărbați o doresc, ci în faptul că a fost creată după chipul lui Dumnezeu, că trupul ei a fost răscumpărat cu sângele lui Hristos, că sufletul ei este mai de preț decât toate plăcerile lumii. Bineînțeles, Maica Domnului nu o judecă, ci o așteaptă. Ea așteaptă ca fiica ei pierdută să se întoarcă, să se spele în lacrimi, să se îmbrace din nou în curăția botezului, să devină din nou mireasă a cerului. De altfel, Dar întoarcerea cere curaj, iar curajul cere har. De ce fugim de icoana Preacuratei, când ea este singura care ne poate învăța să fim din nou curați?

„Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău.” (Luca 1, 38)

Speranța nu moare niciodată în inima celui care se

Speranța nu moare niciodată în inima celui care se încredințează lui Dumnezeu. Chiar și femeia care a preacurvit de o sută de ori, chiar și bărbatul care a răbdat de o mie de ori, chiar și copiii traumatizați de ani de zile, toți pot fi ridicați, toți pot fi vindecați, toți pot fi transformați. Maria Egipteanca a fost cea mai desfrânată femeie a vremii ei. Dar o singură privire spre crucea din Ierusalim a schimbat-o pentru totdeauna. Augustin a fost un tânăr pierdut în desfrânare.

Dar o singură lacrimă a mamei sale, o singură rugăciune, l-au făcut unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii. Nu există păcat prea mare pentru mila lui Dumnezeu, nu există inimă prea împietrită pentru focul Duhului Sfânt, nu există căsnicie prea distrusă pentru a fi refăcută. Dar minunea cere voință. Femeia trebuie să vrea să se oprească, să vrea să se schimbe, să vrea să plătească prețul pocăinței. Soțul trebuie să vrea să ierte, dar și să vrea să fie iubit cu adevărat, nu doar tolerat.

Amândoi trebuie să vrea pe Hristos mai mult decât vor confortul, mai mult decât vor plăcerea, mai mult decât vor pacea falsă a compromisului. Cu alte cuvinte, De ce amânăm întoarcerea, când fiecare zi pierdută ne îndepărtează de harul care ne așteaptă?

„Căci unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult.” (Romani 5, 20)

În concluzie, femeia care preacurvitoarește și nu se oprește

În concluzie, femeia care preacurvitoarește și nu se oprește. Care multiplică partenerii și adâncește minciuna, nu face respectiv lucru pentru că este mai rea decât altele, ci pentru că este mai bolnavă, mai rănită, mai departe de adevăr, mai robă a poftei și a iubirii de sine. Ea nu caută plăcere, ci uitare. Nu caută bărbați, ci mângâiere. Nu caută libertate, ci robie.

Fiecare nou bărbat o îngroapă mai adânc, fiecare nouă noapte o desparte mai mult de lumină. Soțul ei creștin, care rabdă, nu rabdă pentru că este slab, ci pentru că este puternic în Hristos. Pentru că iubirea lui este mai mare decât durerea, pentru că speranța lui este ancorată în Înviere, nu în reparația conjugală. În același timp, Dar răbdarea lui are un scop: salvarea sufletului soției. Dacă scopul devine imposibil, dacă soția refuză să se întoarcă, el nu mai rabdă ca martir, ci trebuie să acționeze ca părinte, ca păzitor, ca om responsabil. Ulterior, Căsnicia este taină, dar taina nu înseamnă iad. De asemenea, Iadul se stinge prin pocăință, prin har, prin adevăr, prin iubire.

Fiecare dintre noi, bărbați și femei, suntem chemați să alegem Raiul, chiar dacă prețul este crucea. În plus, De ce am alege iadul comod, când Raiul ne așteaptă cu brațele deschise?

„Așadar, fraților, nu trupului să trăiți, după poftele lui.” (Romani 8, 12)

Să nu uităm că Dumnezeu nu Se bucură de

Să nu uităm că Dumnezeu nu Se bucură de moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă și să fie viu. Fiecare femeie care citește rândurile de față și se recunoaște în ele, are astăzi, acum, în clipa de față, posibilitatea să spună „Stop!” și să se întoarcă. Nu mâine, nu după sărbători, nu când va fi mai ușor. Acum. Să lase amantul, să șteargă numărul, să schimbe calea, să meargă la duhovnic, să plângă, să se pocăiască.

Mai mult, Să accepte că va pierde multe: imaginea, confortul, siguranța, poate chiar căminul. Totuși, Dar va câștiga totul: sufletul, pacea, Hristos. Și soțul ei, dacă este cu adevărat creștin, va primi întoarcerea ei nu cu mânie, ci cu lacrimi, nu cu pedeapsă, ci cu iubire, nu cu reproșuri, ci cu rugăciuni. Cu toate acestea, Căci iubirea adevărată biruiește moartea, iar harul lui Dumnezeu este mai tare decât orice păcat. De ce amânăm încă clipa întoarcerii, când inima noastră știe deja că nu mai putem continua așa?

„Iată, acum este vremea potrivită, iată, acum este ziua mântuirii.” (II Corinteni 6, 2)

Amin.