Ofițerul cu două istorii: identitatea instituțională ruptă înainte și după 1989

Psiholog Radu Leca îți propune următorul articol: Ofițerul cu două istorii: identitatea instituțională ruptă înainte și după 1989.

Identitatea instituțională este felul în care un om se definește prin organizația căreia îi aparține. Pentru ofițerii care au intrat în serviciile de informații înainte de 1989 și au continuat după, identitatea a fost tăiată în două: o primă jumătate devenită subit suspectă și o a doua care cerea loialitate față de valori opuse. Articolul explorează ce înseamnă să porți două istorii într-un singur corp, de ce tăcerea pare soluția cea mai la îndemână și cum poate fi recuperată o poveste de viață coerentă, fără negare și fără autoflagelare.

Ce este identitatea instituțională

Henri Tajfel și John Turner au arătat că o parte importantă din felul în care ne vedem pe noi înșine vine din grupurile cărora le aparținem. Nu suntem doar „Ion”, suntem Ion inginerul, Ion ortodoxul, Ion ofițerul. Grupul ne dă stimă de sine, reguli și un loc în lume.

În serviciile de informații, identitatea de grup e mai densă decât în aproape orice altă profesie. Secretul separă membrii de restul lumii, jurământul leagă, riscul sudează. Instituția devine, în multe cazuri, a doua familie și uneori prima.

De aceea, când instituția își schimbă brusc natura, omul nu pierde doar un angajator. Pierde o bucată din răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”.

1989: ziua în care trecutul a devenit suspect

Istoricul Vladimir Tismăneanu a descris comunismul românesc ca pe un sistem în care aparatul de securitate era coloana vertebrală a puterii. După decembrie 1989, aceeași coloană a devenit simbolul a tot ce fusese rău. Pentru societate, era o judecată necesară. Pentru omul dinăuntru, era o sentință care cădea și peste gesturile banale ale carierei lui.

Vinietă ilustrativă, compusă din trăsături tipice. Un analist, să-l numim Dorin, intrase în sistem la 24 de ani, convins că apără țara. Lucrase mai ales pe contrainformații economice. În 1990, la o nuntă, cineva îl întreabă în glumă dacă „a ascultat telefoanele vecinilor”. Toată masa râde. Dorin râde și el, apoi pleacă devreme. Pe drum își dă seama că nu va mai putea povesti niciodată despre primii 15 ani din viața lui profesională fără să fie judecat global.

Aici e nodul: memoria colectivă judecă instituția, iar individul simte că judecata îi cade pe întreaga biografie. Unii au meritat întrebările, alții nu. Dar psihologic, toți au fost obligați să-și reconfigureze povestea.

Trei feluri de a purta două istorii

Clivajul: „aia a fost altă viață”

Unii ofițeri au tăiat pur și simplu prima jumătate. Nu vorbesc despre ea, nu o gândesc, o tratează ca pe viața altcuiva. Clivajul aduce liniște pe termen scurt, dar costă: părți din experiență, competență și chiar emoții rămân închise într-o cameră în care omul nu mai intră.

Idealizarea: „pe vremea noastră se lucra serios”

Alții au făcut invers: au idealizat trecutul și au privit noua instituție cu dispreț. Nostalgia îi protejează de rușine, dar îi izolează de colegii tineri și îi face rigizi în fața schimbării.

Integrarea: „am fost acolo și sunt aici”

O minoritate a reușit integrarea: recunoașterea faptului că au servit un regim nedemocratic, asumarea deciziilor proprii, bune și rele, și construirea unei identități noi care nu neagă trecutul, dar nici nu se lasă definită de el. E drumul cel mai greu și singurul care aduce pace.

În care dintre cele trei feluri te recunoști, chiar dacă povestea ta nu are legătură cu serviciile secrete? Toți avem o istorie de dinainte și una de după, după un divorț, o boală, o mutare.

Povestea de viață ca loc al vindecării

Dan McAdams a arătat că identitatea adultă funcționează ca o poveste interioară pe care o scriem continuu: cu început, cu momente-cheie, cu sens. Când un capitol întreg devine de nespus, povestea se rupe. Omul trăiește atunci cu senzația difuză că viața lui nu are continuitate.

McAdams a descris și două tipare narative. În povestea de contaminare, ceva bun devine rău și strică tot ce urmează. În povestea de răscumpărare, ceva greu devine sursă de învățare și de sens. Ofițerii cu două istorii tind să alunece spre contaminare: „tot ce am făcut a fost pătat”. Munca psihologică înseamnă a găsi, onest, ce poate fi răscumpărat fără a cosmetiza ce nu poate.

Rușinea și vinovăția: două emoții diferite

June Tangney și Ronda Dearing au descris diferența cu mare finețe. Vinovăția spune „am făcut ceva rău”. Rușinea spune „eu sunt rău”. Vinovăția poate duce la reparație. Rușinea duce, de cele mai multe ori, la ascundere, la furie defensivă și la tăcere.

Mulți ofițeri cu două istorii au rămas blocați în rușine globală, fără a avea ocazia să cântărească concret ce au făcut. Paradoxal, cei care au comis abuzuri reale se pot ascunde mai ușor în spatele rușinii colective, iar cei care au lucrat cinstit poartă o povară care nu le aparține. O evaluare onestă, faptă cu faptă, nu e nedreaptă pentru nimeni.

Instituția are și ea două istorii

Ruptura nu e doar individuală. Serviciile reformate au avut de ales între a-și asuma continuitatea și a o nega. Negarea totală a creat o instituție fără memorie, în care tinerii nu știau ce moștenesc. Asumarea fără reformă a creat suspiciune publică. Calea sănătoasă a fost, acolo unde s-a încercat, o asumare critică: deschiderea arhivelor, controlul democratic, separarea clară între ce a fost și ce trebuie să fie.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Pentru un ofițer, contează enorm dacă instituția vorbește deschis despre trecut. Când tace, fiecare rămâne singur cu propria interpretare, iar tăcerea instituțională devine tăcere personală.

Colegii tineri și ofițerul cu două istorii

În birourile de după 1990 au lucrat cot la cot oameni formați în sisteme diferite. Tinerii veneau cu manuale occidentale, cu limbi străine și cu încrederea că trecutul nu-i privește. Veteranii veneau cu experiență de teren și cu o rană despre care nu vorbeau. Între ei s-a instalat adesea o politețe rece.

Tânărul simțea că veteranul îl judecă drept naiv. Veteranul simțea că tânărul îl privește ca pe o relicvă compromisă. Ambii aveau o parte de dreptate și ambii pierdeau ceva: tânărul, o memorie de meserie greu de găsit în cărți; veteranul, ocazia de a-și da sens trecutului transmițând ce merita păstrat. Acolo unde mentoratul a fost onest, cu discuții deschise despre ce nu trebuie repetat, ambele generații au câștigat.

Cum se reconstruiește o identitate integrată

Din experiența clinică, câțiva pași se dovedesc utili, cu condiția să fie făcuți fără grabă și, ideal, cu un specialist.

Primul: a scrie cronologia completă a carierei, inclusiv anii despre care nu se vorbește, într-un spațiu privat și sigur. Al doilea: a separa ce a decis instituția de ce a decis persoana. Al treilea: a numi lucrurile de care omul e mândru și pe cele pe care le regretă, fără să le lase să se anuleze reciproc. Al patrulea: a găsi un interlocutor care poate asculta fără să condamne și fără să absolve automat.

Scopul nu este absolvirea. Scopul este o poveste adevărată, pe care omul o poate purta fără să se prăbușească sub ea.

Ce ar trebui să audă cineva din familia ta despre istoria ta, ca să te poată înțelege cu adevărat?

Familia, primul public al poveștii

Copiii ofițerilor cu două istorii au crescut adesea cu goluri în povestea familiei. Tata „lucra la minister”, mama „nu vorbea despre serviciul lui”. Golurile se umplu cu imaginație, iar imaginația e rareori blândă. Un dialog onest, adaptat vârstei, poate preveni moștenirea unei rușini nespuse și poate transforma o tăcere de generații într-o poveste care se poate spune.

Întrebări frecvente despre identitatea instituțională

Ce înseamnă identitate instituțională?

Partea din imaginea de sine care vine din apartenența la o organizație. În intelligence e foarte puternică, fiindcă secretul și riscul leagă membrii între ei.

De ce 1989 a produs o ruptură identitară pentru ofițeri?

Pentru că instituția căreia îi aparțineau a devenit simbol al represiunii, iar judecata colectivă a căzut peste întreaga lor biografie profesională.

Care e diferența dintre rușine și vinovăție?

Vinovăția vizează o faptă și poate duce la reparație; rușinea vizează întreaga persoană și duce de obicei la ascundere.

Cum poate fi integrată o identitate ruptă?

Prin reconstruirea onestă a poveștii de viață, separarea responsabilității personale de cea instituțională și dialog cu un interlocutor care nu condamnă și nu absolvă automat.

Dacă te regăsești în acest articol, poți cere sprijin confidențial la Cabinetul Psihologic București. Citește și: De la ideologie la profesie: când mandatul politic dispare, ce rămâne din sensul muncii?.

Surse verificate

1. Tajfel, H., & Turner, J. C. (1979). An integrative theory of intergroup conflict. În W. G. Austin & S. Worchel (Eds.), The Social Psychology of Intergroup Relations (pp. 33–47). Monterey, CA: Brooks/Cole.
2. McAdams, D. P. (2001). The psychology of life stories. Review of General Psychology, 5(2), 100–122. https://doi.org/10.1037/1089-2680.5.2.100
3. Tismăneanu, V. (2003). Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism. Berkeley: University of California Press.
4. Tangney, J. P., & Dearing, R. L. (2002). Shame and Guilt. New York: Guilford Press.

Psiholog Radu Leca · 0754.999.444 · articolele din categoria Intelligence