Capitolul 5: Farmecul necunoscutului: de ce ne atrag oamenii diferiți de noi

Psihologia are două proverbe care se contrazic cu seninătate. Primul spune că „cine se aseamănă se adună”. Al doilea spune că „extremele se atrag”. Bunicile noastre le foloseau pe amândouă, în funcție de cuplul bârfit la poartă. Cercetarea științifică a încercat, timp de șaptezeci de ani, să decidă care dintre ele are dreptate. Răspunsul, cum se întâmplă adesea, e mai interesant decât oricare proverb: pe termen lung, ne potrivim cu cei asemănători, dar pe termen scurt ne aprindem după cei diferiți. Iar între „lung” și „scurt” se întinde, nu întâmplător, teritoriul preferat al relațiilor clandestine.

Ce spun datele: asemănarea câștigă la puncte

Donn Byrne a formulat încă din anii ’60 și ’70 paradigma atracției prin asemănare. În experimentele lui, participanții primeau chestionarul completat, chipurile, de un necunoscut și trebuiau să spună cât de mult îl plac. Cu cât atitudinile necunoscutului semănau mai mult cu ale lor, cu atât atracția creștea, aproape liniar. O meta-analiză amplă, realizată de Matthew Montoya și colegii săi în 2008, a confirmat efectul pe zeci de mii de participanți: ne plac oamenii care gândesc ca noi, mai ales în ce privește valorile, religia, politica și stilul de viață.

Cuplurile stabile din viața reală arată la fel. Partenerii seamănă între ei, peste medie, la nivel de educație, vârstă, inteligență, valori și chiar înălțime. Sociologii numesc fenomenul homogamie. E logic: asemănarea reduce conflictele, face comunicarea mai ușoară și ne confirmă că felul nostru de a vedea lumea e corect. Nimic nu e mai liniștitor decât un om care râde la aceleași glume și se enervează din aceleași motive.

Și totuși, de ce ne fură inima cel diferit?

Dacă asemănarea ar explica totul, viața sentimentală ar fi plictisitor de previzibilă. Nu e. Oamenii continuă să se îndrăgostească de artiști fiind contabili, de aventurieri fiind casnici, de bărbați reci fiind femei calde. Psihologia oferă cel puțin patru explicații.

Prima: expansiunea sinelui. Arthur și Elaine Aron au propus în anii ’80 un model elegant: oamenii au o motivație fundamentală de a-și extinde identitatea, competențele și perspectivele. Un partener diferit e, din punctul ăsta de vedere, o investiție excelentă. Îți aduce o lume nouă la pachet: alte cărți, alte călătorii, alt vocabular, alt mod de a sta în corp. În studiile lor, oamenii proaspăt îndrăgostiți își descriau identitatea folosind mai multe cuvinte și mai variate decât înainte de relație. Iubirea îi crescuse, literalmente, ca personalitate.

A doua: complementaritatea. Sociologul Robert Winch a propus, în 1958, teoria nevoilor complementare: ne atrag oamenii care au ce ne lipsește. Persoana timidă se simte atrasă de cea sociabilă, cea dependentă de cea protectoare. Datele empirice au oferit teoriei un sprijin parțial, mai degrabă în zona comportamentelor de dominanță și supunere decât în cea a valorilor. Dar intuiția rămâne puternică în experiența clinică: multe cupluri sunt formate din doi oameni care și-au împărțit, fără să știe, o singură personalitate completă.

A treia: biologia diversității. Celebrul „experiment al tricourilor”, realizat de Claus Wedekind în 1995, a cerut unor femei să miroasă tricouri purtate două nopți de bărbați necunoscuți. Femeile au preferat, în medie, mirosul bărbaților ale căror gene ale sistemului imunitar, numite MHC, erau diferite de ale lor. Explicația evoluționistă: un copil cu un sistem imunitar mai variat are mai multe șanse de supraviețuire. Interesant e că preferința se inversa la femeile care luau anticoncepționale orale. Nasul nostru pare să caute diferența mai inteligent decât mintea.

A patra: misterul. Erin Whitchurch, Timothy Wilson și Daniel Gilbert au arătat, în 2011, că femeile erau cel mai atrase de bărbații despre care nu știau sigur dacă le plac sau nu, mai mult chiar decât de cei care le plăceau sigur. Incertitudinea ține mintea ocupată, iar o minte ocupată cu cineva confundă preocuparea cu atracția. Necunoscutul nu e doar diferit. E nerezolvat, iar creierul uman nu suportă problemele nerezolvate.

Atracțiile fatale: când exact ce ne-a fermecat ne desparte

Sociologa Diane Felmlee a studiat un fenomen pe care l-a numit, inspirat, „atracții fatale”. A întrebat sute de oameni ce i-a atras inițial la un fost partener și de ce s-au despărțit. În aproximativ o treime din cazuri, motivul despărțirii era exact calitatea care îi atrăsese la început, doar privită cu alți ochi. „Era atât de spontan” devenise „era complet iresponsabil”. „Era atât de puternic” devenise „era imposibil de controlat”. „Era misterios” devenise „nu știam niciodată ce gândește”.

Felmlee a observat că atracțiile fatale apăreau mai ales când calitatea inițială era diferită de cea a persoanei care se îndrăgostise sau extremă. Asta nu înseamnă că diferența e rea. Înseamnă că diferența e strălucitoare la început și costisitoare pe termen lung. Diferența aprinde, asemănarea întreține. Cuplurile care durează au, de obicei, o bază solidă de asemănare și o mică zonă de diferență care le ține curioși unul pe altul.

Ce înseamnă toate astea pentru triunghiul amoros

Acum vine partea interesantă pentru ghidul nostru. Căsnicia bărbatului s-a construit, adesea, pe asemănare: același oraș, același cerc de prieteni, aceleași valori, aceeași rutină. Exact ce o face stabilă o face și previzibilă. După zece sau cincisprezece ani, soția nu mai e un necunoscut. Știe totul despre el, iar el știe totul despre ea. Expansiunea sinelui s-a oprit.

Amanta apare, foarte des, ca reprezentanta diferenței. E mai tânără, sau din alt domeniu, sau din altă clasă socială, sau pur și simplu necunoscută. Lângă ea, bărbatul descoperă o versiune nouă a lui: mai jucăuș, mai îndrăzneț, mai ascultat. Esther Perel spune că, în multe aventuri, oamenii nu caută o altă persoană, ci un alt sine. Diferența amantei e oglinda în care el se vede din nou interesant.

Doar că, privit prin lentila lui Felmlee, scenariul are o fragilitate încorporată. Calitățile care îl fermecă azi la amantă sunt adesea exact cele care l-ar irita într-o viață comună: libertatea ei ar deveni imprevizibilitate, pasiunea ei ar deveni dramă, tinerețea ei ar deveni nepotrivire. Multe relații care încep ca aventură și se transformă în căsnicie ajung să sufere de o atracție fatală clasică. Diferența care strălucea în secret începe să zgârie la lumina zilei.

Iar amanta, la rândul ei, se îndrăgostește adesea de diferența lui: maturitatea, statutul, siguranța aparentă, ba chiar inaccesibilitatea. Partea nevăzută e că aceste calități vin la pachet cu viața lui de acasă, pe care ea nu o vede decât din fragmente.

Un caz din cabinet

Ioana, să-i spunem așa, avea 34 de ani, era farmacistă și trăia, după propriile cuvinte, „o viață corectă și liniștită”. L-a cunoscut pe Mihai la o conferință: fotograf, divorțat de două ori, recăsătorit, cu o existență pe care ea o descria ca „un roman”. Timp de doi ani, Ioana a trăit pe un pod suspendat: mesaje la miezul nopții, întâlniri în orașe străine, promisiuni vagi. Când, în sfârșit, a întrebat-o cineva ce o atrăsese la el, a răspuns fără ezitare: „Libertatea lui.” Peste câteva ședințe, a recunoscut și reversul: tocmai libertatea lui o făcea să nu doarmă nopțile. Ce o fermecase devenise exact ce o rănea. Lucrul cel mai util din terapia ei nu a fost despărțirea, ci descoperirea că își dorea ea însăși mai multă libertate și că o căutase, comod, la un bărbat, în loc să și-o construiască.

Cum folosim diferența fără să ne ardem

Primul pas e să distingem între diferențele de suprafață și diferențele de valori. Gusturi muzicale diferite îmbogățesc o relație. Viziuni diferite despre fidelitate, bani sau copii o macină. Al doilea pas e să ne întrebăm ce anume ne atrage la celălalt: o calitate pe care o admirăm sau o calitate pe care nu o avem și ne-ar plăcea să o dezvoltăm noi? Uneori, în loc să ne îndrăgostim de un om curajos, ar fi mai înțelept să devenim noi mai curajoși.

Iar pentru cuplurile vechi, lecția e la fel de clară. Dacă diferența a dispărut, ea se reintroduce cu răbdare. Aron a demonstrat că activitățile noi, făcute în doi, produc o parte din efectul de expansiune al începutului. Uneori, cel mai bun antidot la farmecul necunoscutului din afara casei e să redescoperi necunoscutul din omul de lângă tine. Pentru că, oricât ar părea de ciudat după douăzeci de ani, nimeni nu își cunoaște partenerul complet.