Capitolul 37: Femeia invincibilă sau femeia învinsă: două strategii de supraviețuire

Unele femei trec prin relația cu un bărbat căsătorit ca printr-o furtună pe care refuză să o recunoască: zâmbesc, muncesc, par de neclintit, spun tuturor că „sunt bine”. Altele se prăbușesc: plâng, nu mai mănâncă, nu mai dorm, își pierd interesul pentru tot ce nu ține de el. La prima vedere, sunt două femei complet diferite. În realitate, sunt două fețe ale aceleiași răni. Femeia invincibilă și femeia învinsă sunt două strategii de supraviețuire pe care psihicul le alege atunci când o situație devine prea dureroasă pentru a fi trăită direct. Capitolul de față le explică pe amândouă, simplu și concret, și arată drumul spre o a treia variantă: femeia vie.

Ce este o strategie de supraviețuire

Când trăim o situație care ne doare și pe care nu o putem schimba imediat, mintea noastră caută o cale să ne protejeze. Psihologii Richard Lazarus și Susan Folkman au numit acest proces coping, adică modul în care facem față stresului. Unele strategii ne ajută să rezolvăm problema. Altele doar ne ajută să nu mai simțim durerea pentru o vreme.

Explicat simplu: dacă te arde mâna, poți să o retragi de pe plită sau poți să te prefaci că nu simți arsura. Ambele variante îți dau o senzație de control. Doar prima te salvează. Femeia invincibilă se preface că nu simte. Femeia învinsă simte atât de tare încât nu mai poate face nimic. Niciuna nu își retrage mâna.

Femeia invincibilă: armura care nu se mai dă jos

Femeia invincibilă spune fraze ca acestea: „Nu am nevoie de nimeni.” „Mie îmi convine așa.” „Eu nu sufăr din dragoste.” Are o carieră bună, e organizată, controlează totul. În relație nu cere nimic, nu face scene, nu plânge. Pare cea mai puternică femeie din cameră.

Psihiatrul John Bowlby, părintele teoriei atașamentului, a descris un tipar pe care l-a numit autosuficiență compulsivă. Unii copii care au învățat devreme că nevoile lor nu vor fi împlinite încetează să mai ceară ceva. Devin „copii cuminți”, independenți prea devreme. La maturitate, aceste persoane par foarte puternice, dar puterea lor e, de fapt, o apărare: „Dacă nu am nevoie de nimeni, nimeni nu mă poate răni.”

Problema armurii e că oprește și lovitura, dar și mângâierea. Psihologul James Gross a arătat, în studiile sale, că oamenii care își suprimă constant emoțiile nu le fac să dispară. Corpul continuă să le trăiască: pulsul crește, tensiunea crește, memoria se înrăutățește. Pe dinafară e liniște, pe dinăuntru e alarmă permanentă. Femeia invincibilă plătește adesea în corp: migrene, tensiune musculară, insomnie, probleme digestive. Corpul spune ce gura refuză să spună.

Femeia învinsă: când speranța se transformă în neputință

Femeia învinsă spune altfel de fraze: „Nu pot trăi fără el.” „Nu mai am putere de nimic.” „Orice aș face, tot degeaba.” Și-a pierdut interesul pentru prietene, pentru muncă, pentru propriul corp. Totul gravitează în jurul relației și al suferinței pe care o produce.

Psihologul Martin Seligman a descoperit, în anii ’60, un fenomen pe care l-a numit neputință învățată. Atunci când o ființă trăiește repetat situații dureroase pe care nu le poate controla, învață să nu mai încerce. Chiar și atunci când apare o ieșire, nu o mai vede. În limbaj simplu: după ce te-ai lovit de multe ori de aceeași ușă închisă, nu mai încerci nici clanța ușii care e deschisă.

În relația cu un bărbat căsătorit, situațiile incontrolabile se repetă: promisiuni amânate, sărbători petrecute singură, telefoane care nu vin. Fiecare dezamăgire o învață pe femeie că nu are niciun control. În timp, această lecție se generalizează la întreaga ei viață. Nu mai crede că poate schimba nimic, nici măcar lucrurile care depind complet de ea.

De ce sunt două fețe ale aceleiași răni

La prima vedere, cele două femei sunt opuse. Una refuză durerea, cealaltă se îneacă în ea. Dar amândouă au aceeași problemă de fond: nu pot trăi durerea într-un mod care să le permită să acționeze. Invincibila nu acționează pentru că nu recunoaște că ar avea motiv. Învinsa nu acționează pentru că nu mai crede că ar avea rost.

Mai mult, multe femei trec de la o strategie la alta. Ani de zile sunt invincibile, apoi, la un eveniment declanșator, armura cedează brusc și devin învinse. Alteori, după o perioadă de prăbușire, își construiesc o armură și mai groasă, ca să nu mai sufere niciodată așa. Pendularea între cele două e epuizantă și o ține pe femeie departe de soluții reale.

A treia variantă: femeia vie

Psihologul George Bonanno, care a studiat reziliența după pierderi și traume, a arătat că majoritatea oamenilor sunt mai rezistenți decât credem. Dar reziliența nu înseamnă să nu simți nimic. Înseamnă să simți durerea și totuși să continui să funcționezi, să ceri ajutor, să te adaptezi. Oamenii rezilienți plâng, se înfurie, au zile proaste, dar nu se pierd în ele.

Femeia vie e cea care poate spune: „Mă doare. Și tocmai pentru că mă doare, trebuie să fac ceva.” Ea nu se ascunde de emoții și nici nu se lasă condusă de ele. Le folosește ca pe niște informații. Tristețea îi spune ce a pierdut. Furia îi spune unde i s-au încălcat limitele. Frica îi spune ce are nevoie să protejeze.

Pe înțelesul tuturor

Dacă te recunoști în femeia invincibilă, ai învățat cândva că a avea nevoi e periculos. Armura te-a protejat atunci, dar acum te împiedică să primești iubirea pe care o meriți. Dacă te recunoști în femeia învinsă, ai trecut prin prea multe dezamăgiri pe care nu le-ai putut controla și ai ajuns să crezi că nimic nu depinde de tine. Ambele convingeri sunt învățate. Și tot ce e învățat se poate dezvăța. Primul pas nu e să pleci sau să rămâi, ci să recunoști ce simți, cu voce tare, măcar în fața unei singure persoane.

Un caz din cabinet

Andreea, 39 de ani, director financiar, a venit la terapie trimisă de medicul de familie, după un an de migrene inexplicabile. Mi-a spus, încă din primul minut, că e „o femeie foarte puternică” și că nu are probleme emoționale. Abia la a patra ședință a pomenit de Radu, un bărbat căsătorit cu care avea o relație de cinci ani. A vorbit despre el fără nicio emoție vizibilă. I-am cerut să-mi spună ce face în serile de Crăciun. A tăcut. Apoi a spus: „Lucrez. Mă duc la birou.” Și a început să plângă, pentru prima dată, mi-a spus ea, în ultimii zece ani. În lunile care au urmat, Andreea a învățat să-și numească emoțiile. Migrenele s-au rărit. Iar în ziua în care i-a spus lui Radu, cu voce calmă, că suferă, a descoperit că nu mai era nici invincibilă, nici învinsă. Era, simplu, o femeie care își știa adevărul.

Exerciții concrete

Termometrul emoțiilor: de trei ori pe zi, oprește-te și întreabă-te: ce simt acum, de la 0 la 10? Tristețe, furie, frică, bucurie. Notează. Femeia invincibilă descoperă astfel ce ascunde, femeia învinsă descoperă că emoțiile se schimbă.

Lista controlului: împarte o foaie în două. În stânga scrie ce nu depinde de tine în relație. În dreapta scrie ce depinde de tine în viața ta. Lucrează doar pe coloana din dreapta.

O cerere pe săptămână: dacă ești invincibilă, cere ajutor într-un lucru mic. Dacă ești învinsă, fă singură un lucru mic. Ambele exerciții reconstruiesc echilibrul.

Corpul ca mesager: observă unde simți tensiune în corp. Pune mâna acolo și întreabă: ce vrei să-mi spui?