Capitolul 35: Complicitatea și vinovăția: amestecul otrăvit

Orice secret împărțit de doi creează o alianță. Bărbatul căsătorit și amanta lui nu sunt doar iubiți, ci și complici: ascund împreună, mint împreună, se protejează reciproc. Complicitatea aceasta are ceva excitant, apropie, dă senzația unei lumi private în care doar ei doi au acces. Dar odată cu ea vine, aproape inevitabil, și vinovăția. Iar când complicitatea și vinovăția se amestecă, rezultatul e o combinație greu de digerat, care leagă și otrăvește în același timp. Capitolul de față analizează acest amestec și felul în care el modelează relația, identitatea și sănătatea emoțională a celor implicați.

Complicitatea: lipiciul secretului

Doi oameni care împart un secret dezvoltă o intimitate specială. Cercetările din psihologia socială arată că secretele comune pot crește atracția și apropierea, mai ales la începutul unei relații. Daniel Wegner și colaboratorii săi au realizat chiar un experiment în care perechi de necunoscuți erau rugate să-și atingă picioarele pe sub masă, fie în secret, fie la vedere. Cei care o făcuseră în secret raportau, după aceea, o atracție mai mare unul față de celălalt.

În relația extraconjugală, complicitatea funcționează ca un lipici. Codurile comune, numele de împrumut din telefon, locurile de întâlnire, alibiurile pregătite împreună devin un limbaj privat. Cei doi se simt ca o echipă împotriva lumii. Această senzație de „noi doi contra tuturor” e una dintre cele mai puternice surse de pasiune în relațiile clandestine și unul dintre motivele pentru care sunt atât de greu de încheiat.

Vinovăția: emoția relațională

Psihologii June Tangney și Ronda Dearing au făcut o distincție importantă între vinovăție și rușine. Vinovăția se concentrează pe comportament: „am făcut ceva rău”. Rușinea se concentrează pe persoană: „sunt rău”. Vinovăția, spun ele, e o emoție mai adaptativă, pentru că motivează repararea. Rușinea, în schimb, produce ascundere, retragere și, uneori, furie.

Roy Baumeister și colaboratorii săi au descris vinovăția ca pe o emoție profund interpersonală. Ne simțim vinovați mai ales față de oamenii cu care avem o relație și atunci când credem că i-am rănit. Interesant e că, în relația extraconjugală, vinovăția se îndreaptă în direcții multiple. Bărbatul se simte vinovat față de soție și copii. Amanta se poate simți vinovată față de soție, față de copiii lui, față de propria familie, uneori chiar față de ea însăși.

Cum se gestionează vinovăția

Nimeni nu poate trăi mult timp cu o vinovăție acută. Psihicul caută soluții. Psihologul Albert Bandura a descris mecanismele dezangajării morale, prin care oamenii reușesc să facă lucruri contrare propriilor valori fără să se simtă vinovați. Câteva dintre ele apar constant în relațiile clandestine.

Justificarea morală. „Iubirea nu poate fi greșită.” „Sentimentele nu se aleg.”

Etichetarea eufemistică. Relația nu e „infidelitate”, ci „o poveste specială”, „o prietenie profundă”, „ceva ce nu se poate explica”.

Comparația avantajoasă. „Alții fac lucruri mult mai grave.” „Cel puțin noi nu facem rău nimănui direct.”

Transferul responsabilității. „E problema lui, nu a mea. Eu nu am jurat nimic nimănui.”

Blamarea victimei. „Soția nu-l merită.” „Dacă ar fi avut grijă de el, nu ar fi venit la mine.”

Sociologii Gresham Sykes și David Matza descriseseră deja, în anii ’50, tehnici asemănătoare, pe care le-au numit tehnici de neutralizare. Ele nu elimină vinovăția, ci o adorm. Iar vinovăția adormită nu dispare, ci se acumulează în straturi.

Amestecul otrăvit

Ce se întâmplă când complicitatea și vinovăția coexistă? Apare o dinamică paradoxală. Vinovăția ar trebui să-i îndepărteze pe cei doi, pentru că relația e sursa ei. Dar complicitatea îi apropie, pentru că doar celălalt înțelege povara. Cei doi devin, astfel, singurii care pot consola vinovăția pe care și-o provoacă reciproc. Se agață unul de altul tocmai pentru a suporta ceea ce relația le face.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Această dinamică explică de ce multe relații clandestine devin mai strânse după momente de criză. Un pericol de descoperire, o ceartă cu soția, o boală în familia lui produc vinovăție, iar vinovăția îi împinge din nou unul spre altul. Amestecul seamănă cu un drog care provoacă durerea pe care tot el o calmează.

Vinovăția care se întoarce împotriva relației

În timp, vinovăția nerezolvată se transformă adesea în resentiment. Bărbatul începe să o învinovățească pe amantă pentru situația lui: „Dacă nu ai fi fost tu, aș fi avut o căsnicie liniștită.” Amanta începe să-l învinovățească pe el: „Mi-ai promis, m-ai ținut în așteptare, mi-ai furat anii.” Complicitatea se transformă în acuzare reciprocă. Echipa contra lumii devine un cuplu în conflict, care se ceartă cu aceleași cuvinte ca orice căsnicie obosită, doar fără drepturile și protecțiile unei căsnicii.

Când vinovăția devine utilă

Nu toată vinovăția e otrăvitoare. Tangney a arătat că vinovăția sănătoasă motivează repararea și schimbarea. O femeie care își permite să simtă vinovăția, fără să o îngroape sub justificări și fără să o transforme în rușine paralizantă, poate folosi această emoție ca pe o busolă. Vinovăția îi spune că ceva din viața ei nu se potrivește cu valorile ei. Întrebarea nu e cum să scape de ea, ci ce vrea să-i spună.

Uneori, mesajul e că relația trebuie încheiată. Alteori, că trebuie schimbată, scoasă din ascundere, asumată. Alteori, că valorile ei s-au schimbat și trebuie reexaminate onest. În toate cazurile, vinovăția ascultată e mai puțin toxică decât vinovăția reprimată.

Un caz din cabinet

Diana, 33 de ani, farmacistă, a venit la terapie cu insomnie și cu o iritabilitate pe care nu și-o explica. Avea o relație de trei ani cu Lucian, un bărbat căsătorit, cu doi copii mici. În primele ședințe a insistat că nu se simte vinovată: „Căsnicia lui era terminată înainte de mine.” Într-o zi a venit foarte tulburată. Îl văzuse pe Lucian într-un parc, cu copiii lui. Fetița mai mică avea aceeași vârstă cu nepoata ei. „Am simțit că mi se strânge stomacul. Și am fost furioasă pe el, nu știu de ce.” Am vorbit despre vinovăția pe care o îngropase sub justificări și despre faptul că furia ei pe Lucian era, în parte, furia pe propria complicitate. Diana nu a încheiat relația imediat, dar a încetat să mai pretindă că nu simte nimic. A fost primul pas spre o decizie luată cu ochii deschiși.

Cum separi vinovăția de rușine

Numește faptul, nu persoana: „am făcut o alegere care rănește pe cineva” e diferit de „sunt o femeie rea”. Prima propoziție deschide calea schimbării, a doua o blochează.

Observă justificările: notează frazele pe care ți le spui ca să te liniștești. Întreabă-te dacă le-ai accepta de la altcineva.

Ascultă mesajul vinovăției: ce valoare a ta e încălcată? Ce ar însemna să trăiești din nou în acord cu ea?

Nu te lăsa atrasă în acuzare: responsabilitatea e împărțită. Fiecare răspunde pentru propriile alegeri, nu pentru ale celuilalt.