Capitolul 30: Psihologia femeii care iubește un bărbat luat
Psihologia femeii care iubește un bărbat luat
✦ ✦ ✦
„Nu l-am căutat. Pur și simplu s-a întâmplat.” Aproape toate femeile care iubesc un bărbat căsătorit încep povestea cu această frază. Și au, într-o anumită măsură, dreptate: îndrăgostirea nu se programează. Dar atunci când povestea se repetă, când al doilea și al treilea bărbat iubit sunt, la rândul lor, „luați”, întâmplarea începe să semene cu un tipar. Capitolul de față nu caută vinovate. Caută să înțeleagă psihologia femeii care iubește un bărbat luat: ce o atrage, ce o ține, ce o protejează această alegere și ce o costă. Pentru că înțelegerea e primul pas spre libertate.
Atracția față de cel deja ales
Cercetătorii au observat de multă vreme că oamenii deja implicați într-o relație par, uneori, mai atrăgători. Psihologii David Schmitt și David Buss au studiat ceea ce au numit „braconajul amoros”, adică încercarea de a atrage o persoană aflată deja într-un cuplu. Au constatat că fenomenul e larg răspândit în multe culturi. Un experiment realizat de Melissa Burkley și Jessica Parker a arătat că femeile necăsătorite manifestau un interes mai mare pentru un bărbat atunci când li se spunea că acesta are deja o parteneră.
O explicație posibilă ține de ceea ce biologii numesc copierea alegerii partenerului: dacă o altă femeie l-a ales, înseamnă că bărbatul a trecut deja un test. E stabil, e capabil de angajament, e „verificat”. Filosoful francez René Girard a descris un mecanism similar în termenii dorinței mimetice: dorim ceea ce doresc alții, iar valoarea unui obiect crește în ochii noștri tocmai pentru că altcineva îl posedă.
Indisponibilitatea ca siguranță
Pentru unele femei, faptul că bărbatul nu e disponibil nu e un obstacol, ci o condiție. Un bărbat liber ar putea cere totul: conviețuire, copii, renunțări, apropiere zilnică. Un bărbat căsătorit cere doar câteva ore. Femeile cu un atașament evitant, care se tem de intimitatea totală, găsesc în această relație un echilibru convenabil: au iubire, dar nu au riscul fuziunii. Pot rămâne independente, își pot păstra spațiul, pot controla distanța.
Paradoxal, același tip de relație atrage și femeile cu atașament anxios, dar din motive opuse. Pentru ele, bărbatul indisponibil reproduce o dinamică familiară: iubirea care trebuie câștigată, așteptată, meritată. Încordarea așteptării se confundă cu intensitatea iubirii. Fiecare mesaj primit e o mică victorie, fiecare tăcere e o mică moarte. Ele nu aleg indisponibilitatea pentru că e sigură, ci pentru că e cunoscută.
Femeile care iubesc prea mult
Terapeuta americană Robin Norwood a publicat în 1985 o carte care a devenit fenomen: „Femeile care iubesc prea mult”. Norwood descria femei care se îndrăgostesc repetat de bărbați indisponibili, distanți sau problematici și care confundă suferința cu iubirea. Multe dintre ele crescuseră în familii în care afecțiunea fusese instabilă, iar ca adulte încercau, inconștient, să repare trecutul câștigând iubirea unui bărbat care seamănă cu părintele absent.
Deși nu toate femeile care iubesc un bărbat căsătorit se încadrează în acest portret, el se potrivește surprinzător de des cu poveștile din cabinet. Tatăl care pleca și se întorcea, care avea o altă familie, care promitea și nu venea. Bărbatul căsătorit oferă, la maturitate, o reeditare a acelei relații. Iar femeia speră, de data aceasta, să obțină finalul pe care copilul nu l-a obținut: să fie, în sfârșit, aleasă.
Povestea pe care și-o spune
Pentru a putea trăi în această poziție, femeia are nevoie de o poveste. Poveștile sunt variate, dar au structuri comune. „El nu mai iubește soția, stau împreună pentru copii.” „Căsnicia lor e doar pe hârtie.” „Noi suntem sufletele-pereche care s-au întâlnit prea târziu.” „Când copiii vor fi mari, vom fi împreună.” Fiecare poveste conține un sâmbure de adevăr și o doză de autoînșelare. Funcția ei nu e să descrie realitatea, ci să o facă suportabilă.
Problema nu e că poveștile sunt false. Problema e că nu pot fi verificate. Femeia nu are acces la căsnicia lui decât prin relatările lui, iar relatările unui bărbat care vrea să-și păstreze amanta sunt, inevitabil, selective.
Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-teVinovăția și justificarea
Puține femei trăiesc această relație fără vinovăție. Chiar și cele care declară că „nu e treaba lor ce face el cu soția” simt, în momentele de liniște, o neliniște morală. Unele se gândesc la soție, la copii. Altele se întreabă ce ar spune propria mamă. Vinovăția nu dispare, ci e gestionată prin justificări: soția îl neglijează, eu nu am promis nimic nimănui, iubirea nu poate fi greșită.
Psihologii numesc acest proces reducerea disonanței cognitive. Când comportamentul nostru intră în conflict cu valorile noastre, fie schimbăm comportamentul, fie ne schimbăm convingerile. A doua cale e mai ușoară. De aceea, multe femei ajung, după câțiva ani, să aibă o atitudine mult mai relaxată față de infidelitate decât aveau înainte de relație. Nu pentru că au descoperit un adevăr nou, ci pentru că au avut nevoie să se împace cu propria situație.
Ce câștigă femeia, de fapt
Ar fi incomplet să vorbim doar despre răni. Relația cu un bărbat căsătorit oferă și beneficii reale. Libertate, timp pentru sine, o iubire concentrată în momente intense, absența rutinei domestice, uneori sprijin material sau profesional. Pentru o femeie la începutul carierei sau după un divorț, acestea pot fi resurse valoroase. Întrebarea nu e dacă există beneficii, ci dacă ele sunt ceea ce femeia își dorește cu adevărat sau doar ceea ce a învățat să accepte.
Un caz din cabinet
Raluca, 34 de ani, medic rezident, a venit la terapie după a treia relație cu un bărbat căsătorit. „Nu înțeleg”, mi-a spus. „Cunosc bărbați liberi, dar nu simt nimic pentru ei. Sunt drăguți, plictisitori.” Am vorbit mult despre tatăl ei, un ofițer care lipsea luni întregi și care, când venea acasă, umplea casa de cadouri și de veselie, apoi pleca din nou. Raluca își petrecuse copilăria așteptându-l la fereastră. „Bărbații liberi nu mă fac să aștept”, a spus ea într-o zi, surprinsă de propriile cuvinte. „Și eu nu știu să iubesc fără să aștept.” A fost începutul unei munci lungi, dar și al unei relații, după doi ani, cu un bărbat care nu o lăsa să aștepte. La început i s-a părut ciudat. Apoi, liniștitor.
Întrebări pentru femeia care iubește un bărbat luat
Despre tipar: este prima dată sau s-a mai întâmplat? Dacă s-a repetat, ce au avut în comun bărbații?
Despre trecut: pe cine așteptai în copilărie? Seamănă emoția de acum cu acea așteptare?
Despre frică: ce te sperie la gândul unui bărbat complet disponibil? Ce ar trebui să dai, ce ai putea pierde?
Despre viitor: dacă el ar deveni liber mâine, ai fi fericită sau ai simți și o urmă de panică? Răspunsul sincer îți spune mult despre ce cauți, de fapt.
Nu cred în etichetele simple pe care societatea le pune femeilor care iubesc bărbați căsătoriți. Nu sunt nici prădătoare, nici victime, ci oameni care încearcă, adesea cu instrumente vechi, să rezolve o problemă veche. În cabinet am întâlnit femei inteligente, frumoase, independente care nu puteau iubi decât un bărbat care nu era al lor. Și am văzut, de multe ori, cum în spatele acestei alegeri se ascundea o fetiță care aștepta la fereastră. Le spun cu blândețe că a iubi un bărbat luat nu e o vină, dar a continua să iubești doar astfel de bărbați e un semnal. Un semnal că iubirea s-a legat, cândva, de așteptare și de nesiguranță. Vestea bună e că legătura aceasta se poate desface. O femeie poate învăța să iubească fără să aștepte, să fie aleasă fără să concureze și să stea lângă un bărbat fără să-l împartă.
Surse informaționale
- Schmitt, D. P., și Buss, D. M. (2001). Human mate poaching: Tactics and temptations for infiltrating existing mateships. Journal of Personality and Social Psychology, 80(6), 894–917.
- Parker, J., și Burkley, M. (2009). Who’s chasing whom? The impact of gender and relationship status on mate poaching. Journal of Experimental Social Psychology, 45(4), 1016–1019.
- Norwood, R. (1985). Women Who Love Too Much. Los Angeles: Jeremy P. Tarcher.
- Girard, R. (1961). Mensonge romantique et vérité romanesque. Paris: Grasset.
- Festinger, L. (1957). A Theory of Cognitive Dissonance. Stanford, CA: Stanford University Press.
- Hazan, C., și Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511–524.
- Radu Leca, Ghidul Amantei, Cartea a IX-a, Biblioteca Ultrapsihologie.


