Capitolul 23: Arhetipul femeii fatale: teama și fascinația bărbaților

Ea intră în cameră și conversația se oprește. Nu e neapărat cea mai frumoasă femeie din încăpere, dar e cea pe care o privesc toți. Are ceva de neatins, ceva care promite și amenință în același timp. Bărbații o doresc și se tem de ea. Femeile o invidiază și o suspectează. Cultura i-a dat un nume francez, pentru că pare mai elegant decât orice traducere: femme fatale, femeia fatală. Arhetipul ei bântuie de milenii mitologia, literatura și cinematografia. Și bântuie, mai discret, și mintea multor bărbați care își fac o amantă, convinși că au întâlnit-o, în sfârșit, în carne și oase.

O genealogie a femeii fatale

Arhetipul are rădăcini adânci. În Biblie apar Dalila, care îl trădează pe Samson tăindu-i părul, și Salomeea, al cărei dans aduce capul lui Ioan Botezătorul pe o tavă. În mitologia greacă apar sirenele, care atrag marinarii spre stânci cu un cântec irezistibil, și Circe, care îi transformă pe bărbați în animale. În tradiția ebraică apare Lilith, femeia care refuză supunerea și devine demon al nopții. Toate au trăsături comune: frumusețe, inteligență, sexualitate și o putere care îl distruge pe bărbatul care le cedează.

Criticul italian Mario Praz a arătat, în studiul său clasic despre romantism, cum femeia fatală devine o obsesie a literaturii europene din secolul al XIX-lea. Bram Dijkstra a documentat, în „Idols of Perversity”, cum pictura de la sfârșitul aceluiași secol a umplut muzeele cu femei-vampir, femei-șarpe, femei-sfinx. Tocmai în epoca în care femeile începeau să ceară drepturi, educație și autonomie, arta masculină le-a transformat în monștri seducători. Coincidența nu e întâmplătoare.

Teama bărbatului de femeie

Psihanalista Karen Horney a scris, în 1932, un eseu provocator intitulat „Teama de femeie”. Horney observa că, deși bărbații vorbesc rar despre asta, o teamă profundă de femei străbate mituri, ritualuri și comportamente masculine din toate culturile. Bărbatul se teme de puterea femeii de a-l respinge, de a-l face să depindă de ea, de a-l judeca, de a-l copleși. Pentru a gestiona teama, cultura masculină a produs două strategii: idealizarea, care transformă femeia în sfântă, și devalorizarea, care o transformă în ființă periculoasă sau inferioară.

Femeia fatală e produsul ambelor strategii simultan. E idealizată ca obiect al dorinței supreme și devalorizată ca sursă a pierzaniei. Bărbatul o dorește pentru că îl face să se simtă viu și o urăște pentru că îi arată cât de vulnerabil e. Fascinația și teama nu sunt două sentimente diferite. Sunt aceeași energie, privită din două unghiuri.

Ce vede bărbatul în femeia fatală

Din perspectivă psihologică, femeia fatală e un ecran pe care bărbatul proiectează câteva lucruri precise. Primul e propria dorință, scăpată de sub control. Mulți bărbați nu suportă să-și asume intensitatea propriei dorințe, așa că o atribuie femeii: „Ea m-a sedus”, „Nu am avut de ales”. Femeia fatală devine vinovată de pofta lui.

Al doilea e libertatea interzisă. Femeia fatală trăiește după regulile ei, nu ale lui. Pentru bărbatul prins în roluri rigide de soț, tată, angajat, ea întruchipează o libertate pe care și-o dorește și de care se teme.

Al treilea e pericolul ca stimulent. Am discutat în capitolele anterioare despre podul care tremură: adrenalina se confundă cu atracția. O femeie care pare periculoasă produce exact excitarea fiziologică pe care creierul o etichetează drept pasiune.

Amanta ca femeie fatală: mitul din spatele aventurii

În povestea pe care bărbatul căsătorit și-o spune despre aventura lui, amanta e adesea distribuită în rolul femeii fatale. Ea l-a atras, ea l-a sedus, ea a fost irezistibilă. Povestea are două avantaje majore pentru el. Îi amplifică experiența, transformând o aventură banală într-o pasiune mitică. Și îl absolvă parțial de responsabilitate: cine ar fi rezistat?

Atunci când aventura iese la iveală, povestea e adesea preluată și de soție, din motive diferite. E mai suportabil să crezi că soțul a fost sedus de o femeie fatală decât să accepți că a ales, liber, să trădeze. Mulți terapeuți de cuplu observă că furia soției se îndreaptă, la început, mai mult spre amantă decât spre soț. Arhetipul femeii fatale oferă un vinovat comod.

Iar amanta reală? Ea e, de cele mai multe ori, foarte departe de arhetip. E o femeie obișnuită, cu nesiguranțe, cu speranțe, cu o viață care nu are nimic demonic. Multe femei sunt surprinse să afle, după despărțire, cum au fost descrise în poveștile bărbatului: „Eu, femeie fatală? Eu, care așteptam câte trei zile un mesaj?”

Femeia fatală pe ecran

Cinematograful secolului XX a dus arhetipul la apogeu. Filmele noir din anii ’40 au creat un personaj aproape obligatoriu: femeia elegantă, cu țigara în mână, care îl convinge pe protagonist să comită o crimă și apoi îl abandonează. Criticii de film au observat că personajul a apărut într-o perioadă în care femeile americane intraseră masiv pe piața muncii, în timpul războiului, iar bărbații întorși de pe front se temeau că și-au pierdut locul. Femeia fatală era, din nou, o expresie a anxietății masculine în fața autonomiei feminine. Mai târziu, thrillerele erotice ale anilor ’80 și ’90 au mutat arhetipul în sufrageria familiei de clasă mijlocie: amanta obsedată care amenință căsnicia, copiii și chiar viața soției. Filmele au avut un succes uriaș și au fixat în imaginarul colectiv o idee falsă: amanta ca pericol care vine din afară, nu ca rezultat al unei alegeri făcute înăuntru. Psihologic, e o poveste reconfortantă pentru bărbatul infidel și pentru soția rănită. Doar că nu are aproape nicio legătură cu realitatea pe care o văd în cabinet.

Femeia fatală reală: există?

Ar fi naiv să negăm că există femei care folosesc conștient seducția ca instrument de putere. Peter Jonason și colegii lui au arătat că trăsăturile triadei întunecate, narcisismul, machiavelismul și psihopatia, apar și la femei și se asociază cu strategii de seducție manipulative și cu interesul pentru partenerii altora. Dar aceste femei sunt o minoritate, la fel ca bărbații cu aceleași trăsături. Majoritatea femeilor care ajung în relații cu bărbați căsătoriți nu au intrat acolo ca prădători, ci ca oameni prinși într-o poveste.

Mai mult, unele femei aleg conștient să joace rolul femeii fatale, nu din cruzime, ci din protecție. Rolul le oferă o armură: dacă sunt percepute ca puternice, misterioase și periculoase, nimeni nu le vede vulnerabilitatea. Femeia fatală e, uneori, o femeie foarte rănită care a decis să nu mai fie victima nimănui.

Soția și umbra femeii fatale

Arhetipul are un efect și asupra soției. Multe soții trădate încep, după descoperire, o competiție cu imaginea femeii fatale: schimbă garderoba, merg la sală, încearcă să fie mai seducătoare. Uneori, efortul aduce o redescoperire reală a propriei feminități. Alteori, devine o cursă epuizantă contra unei fantome. Ce ajută cu adevărat nu e imitarea arhetipului, ci integrarea lui: fiecare femeie are în ea o parte de mister, de putere și de libertate pe care viața de familie a îngropat-o. A o redescoperi pentru sine, nu pentru a-l recâștiga pe el, e o formă de vindecare.

Un caz din cabinet

Valentin, 51 de ani, a venit la terapie după ce relația cu amanta lui, Roxana, s-a încheiat dramatic. O descria ca pe o femeie „diabolică”, „manipulatoare”, „care m-a distrus”. Am ascultat ședințe întregi despre puterea ei asupra lui. Abia după câteva luni a apărut, aproape întâmplător, un detaliu: Roxana îi ceruse, după cinci ani, să aleagă. Atât. Nu amenințase, nu șantajase, nu sunase soția. Doar ceruse o alegere. Pentru Valentin, cererea fusese momentul în care femeia fatală își arătase „adevărata față”. Am lucrat mult pe întrebarea: de ce o femeie care cere o decizie devine, în ochii lui, periculoasă? Răspunsul l-a dus la propria teamă de a alege și la o mamă care îi controlase fiecare decizie din adolescență.

Cum privești dincolo de arhetip

Pentru bărbați: dacă descrii o femeie ca pe o forță irezistibilă, întreabă-te ce parte din tine nu vrei să-ți asumi.

Pentru amante: dacă te descoperi distribuită în rolul femeii fatale, întreabă-te dacă rolul te protejează sau te închide.

Pentru soții: nu concura cu un mit. Concurează, dacă vrei, doar cu propria ta versiune adormită.

Pentru toți: în spatele oricărui arhetip se află un om. Iar oamenii nu sunt fatali. Sunt doar complicați.