Capitolul 22: Amanta din literatură: de la Emma Bovary la zilele noastre

Dacă literatura ar fi un tribunal, amanta ar fi unul dintre cei mai judecați inculpați din istoria lui. A fost condamnată la moarte în zeci de romane, iertată în câteva, idealizată în altele și transformată, de cele mai multe ori, într-o lecție de morală pentru cititoarele cuminți. Criticul englez Tony Tanner a observat că romanul european modern s-a născut, în bună parte, din fascinația pentru adulter. Fără femeia care iese din căsnicie, literatura secolului al XIX-lea ar fi fost mult mai subțire. Capitolul de față nu face critică literară, ci psihologie: ce ne spun marile personaje despre femeile reale care trăiesc, azi, povești asemănătoare?

Emma Bovary: femeia care a citit prea mult

În 1857, Gustave Flaubert publica „Doamna Bovary”, roman pentru care a fost dat în judecată pentru ofensă adusă moralei publice. Emma, fiica unui fermier, educată la mănăstire și hrănită cu romane sentimentale, se mărită cu un medic de provincie cumsecade și plictisitor, Charles Bovary. Căsnicia nu seamănă deloc cu romanele. Emma își caută pasiunea în două relații, mai întâi cu Rodolphe, un seducător cinic, apoi cu Léon, un tânăr funcționar. Ambii o dezamăgesc. Datoriile o îngroapă. Romanul se încheie cu sinuciderea ei.

Ce ne interesează, psihologic, nu e drama, ci mecanismul. Filosoful francez Jules de Gaultier a inventat chiar un termen pornind de la ea: bovarismul, adică tendința de a te concepe altfel decât ești, de a trăi după un model imaginar. Emma nu iubește bărbați, iubește o poveste despre iubire, învățată din cărți. Rodolphe intuiește perfect asta și îi oferă exact replicile pe care le aștepta. Este, în limbajul capitolelor anterioare, proiecție în stare pură, exploatată de un seducător care știe să citească proiecțiile.

Bovarismul nu a dispărut. S-a mutat doar de la romanele sentimentale la filme, seriale și rețele sociale. Multe femei care ajung în relații cu bărbați căsătoriți trăiesc o formă modernă de bovarism: o viață reală care nu se potrivește cu povestea imaginată și un bărbat care pare, măcar câteva ore pe săptămână, să se potrivească.

Anna Karenina: iubirea care nu are unde să locuiască

Douăzeci de ani mai târziu, Lev Tolstoi scria „Anna Karenina”, probabil cel mai mare roman despre adulter din literatura universală. Anna, căsătorită cu un funcționar rece și respectabil, se îndrăgostește de contele Vronski. Spre deosebire de Emma, Anna iubește cu adevărat și e iubită cu adevărat. Își părăsește soțul, își pierde fiul și pleacă să trăiască cu Vronski. Și totuși, povestea lor se destramă.

Lecția psihologică a romanului e profundă. Anna și Vronski reușesc să scape de triunghi, dar nu reușesc să scape de consecințele lui. Societatea o exclude pe ea, nu pe el. Vronski își păstrează cariera și prietenii, Anna își pierde tot. Izolarea ei produce gelozie, gelozia produce conflict, conflictul produce disperare. Tolstoi arată, cu o luciditate dureroasă, că o iubire născută în afara regulilor are nevoie de un spațiu în care să trăiască. Fără un asemenea spațiu, se sufocă. Iar spațiul e, de cele mai multe ori, inegal distribuit între femeie și bărbat.

Doamna de Merteuil: amanta ca strateg

Cu un secol înainte, Choderlos de Laclos publicase „Legăturile periculoase”, un roman epistolar în care seducția devine un joc de putere. Marchiza de Merteuil și vicontele de Valmont manipulează, seduc și distrug pentru plăcerea jocului. Merteuil e una dintre cele mai inteligente femei din literatura secolului al XVIII-lea: a învățat să-și controleze emoțiile și să folosească regulile societății împotriva ei.

Psihologic, Merteuil reprezintă o strategie de supraviețuire: într-o lume în care femeile nu au putere reală, ea își construiește putere prin seducție și manipulare. Merită observat că romanul o pedepsește la final, cu boală, desfigurare și dezonoare. Literatura epocii nu suporta o femeie care câștigă jocul.

Hester Prynne: rușinea purtată în public

În „Litera stacojie”, publicată de Nathaniel Hawthorne în 1850, Hester Prynne, o femeie din coloniile puritane ale Americii, naște un copil în afara căsătoriei și e obligată să poarte pe piept litera A, de la „adulteră”. Refuză să-l numească pe tatăl copilului, un pastor respectat. Rușinea o poartă singură.

Romanul e o lecție despre ce sociologii numesc dublul standard: aceeași faptă e judecată diferit la bărbat și la femeie. Pastorul suferă în secret, Hester suferă în public. Dar tocmai ea, care nu mai are unde să se ascundă, ajunge treptat la o formă de demnitate și de libertate interioară. Cel care se ascunde se macină. Cea care a fost expusă se reconstruiește.

Ce ne spun toate aceste femei

Dacă punem portretele unul lângă altul, apar câteva teme constante.

Prima temă: pedeapsa inegală. În aproape toate marile romane, femeia plătește mai mult decât bărbatul. Emma moare, Anna moare, Merteuil e distrusă, Hester e umilită. Rodolphe, Vronski, Valmont, pastorul Dimmesdale suferă și ei, dar de obicei mai puțin public sau mai puțin definitiv. Literatura a reflectat o realitate socială: costul adulterului a fost, istoric, împărțit inegal.

A doua temă: iubirea ca evadare. Majoritatea eroinelor nu caută un bărbat anume, ci o ieșire dintr-o viață care le sufocă. Amantul e ușa, nu destinația.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

A treia temă: izolarea. Femeia care iubește în afara regulilor ajunge, aproape mereu, singură. Prietenele se retrag, familia o judecă, iar bărbatul devine singura ei legătură cu lumea.

A patra temă: autoînșelarea. Fiecare dintre eroine, cu excepția lui Merteuil, crede o vreme într-o poveste pe care cititorul o vede deja fisurată.

Și literatura română

Nici literatura noastră nu a ocolit tema. În „Ion”, Liviu Rebreanu construiește un triunghi brutal între Ion, Ana, soția luată pentru pământ, și Florica, femeia iubită. Ana plătește cu viața, Ion plătește cu viața, iar Florica rămâne cu o rană pe care romanul nu o mai urmărește. În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu disecă gelozia unui soț care nu mai știe dacă soția îl înșală sau dacă își imaginează totul. Ambele romane arată, fiecare în felul lui, că triunghiul amoros nu e doar o poveste despre dorință, ci și despre bani, statut, orgoliu și incapacitatea de a vedea limpede omul de lângă tine.

Amanta în literatura de azi

Literatura și filmul contemporan au schimbat parțial perspectiva. Amanta nu mai e automat pedepsită și nici automat condamnată. Romanele de azi o arată adesea ca pe o femeie complexă, cu motivații proprii, uneori chiar ca pe protagonista simpatică. Cinemaul a oscilat între extreme: de la femeia obsesivă și periculoasă a thrillerelor anilor ’80 la amanta melancolică și lucidă a filmelor de autor.

Schimbarea reflectă o transformare socială reală: femeile au autonomie economică, divorțul nu mai e un scandal, iar morala sexuală s-a relaxat. Dar unele teme vechi persistă încăpățânat. Izolarea, inegalitatea puterii și autoînșelarea apar în poveștile pe care le aud în cabinet la fel de clar ca în romanele de acum un secol și jumătate.

Un caz din cabinet

Ana Maria, 37 de ani, profesoară de franceză, mi-a spus, la a treia ședință, aproape în glumă: „Știți că predau «Doamna Bovary» de cincisprezece ani?” Era într-o relație de patru ani cu un bărbat căsătorit și, în timp ce le explica elevilor bovarismul, își construia propria poveste după același model. Am folosit romanul ca instrument terapeutic. Am citit împreună scenele în care Emma își imaginează viitorul cu Rodolphe și am comparat imaginile ei cu propriile imagini despre viitorul cu amantul ei. A fost un exercițiu dureros și, în același timp, eliberator. „Emma nu avea pe cine să întrebe”, mi-a spus la final. „Eu am.”

Ce învățăm de la eroinele care nu au avut terapeut

Citește-ți povestea din afară. Dacă ar fi un roman, cum ar arăta capitolul următor? Ce ar vedea cititorul și tu nu vezi?

Atenție la inegalitate. Cine riscă mai mult în relația ta? Cine pierde mai mult dacă se află?

Nu te izola. Toate marile eroine tragice au avut aceeași problemă: nimeni cu care să vorbească sincer.

Scrie-ți singură finalul. Literatura le-a pedepsit pe amante pentru că scriitorii decideau finalul. În viața reală, pixul e la tine. Iar un final bun nu înseamnă neapărat o nuntă sau o despărțire spectaculoasă. Înseamnă doar o viață în care nu mai aștepți ca altcineva să decidă ce se întâmplă în următorul capitol.