Capitolul 21: Cine este amanta perfectă? Mit, arhetip, om

Dacă întrebi zece bărbați cum arată amanta perfectă, primești zece portrete diferite și o singură constantă: nu există. Dacă întrebi zece femei care au fost amante, primești zece povești diferite și o altă constantă: niciuna nu s-a simțit perfectă. Între fantezia masculină și experiența feminină se întinde un teritoriu pe care partea a doua a ghidului îl explorează pe îndelete. Începem cu întrebarea care dă titlul volumului: cine este amanta perfectă? Răspunsul are trei straturi, pe care le iau pe rând: mitul, arhetipul și omul. Primele două se vând bine. Al treilea e singurul care suferă.

Primul strat: mitul

Mitul amantei perfecte e o construcție culturală veche și foarte stabilă. Ea e frumoasă, dar fără efort vizibil. E disponibilă, dar nu disperată. E pasională, dar discretă. E inteligentă, dar nu competitivă. E independentă, dar mereu liberă când el are o oră. Nu cere, nu face scene, nu sună acasă, nu plânge la telefon, nu are nevoi care să complice programul. Iar când relația se termină, dispare elegant, fără urme, ca un parfum.

Citiți încă o dată descrierea. Nu e portretul unei femei, ci lista de specificații a unui serviciu emoțional fără costuri. Mitul amantei perfecte e, în fond, mitul unei femei care oferă tot ce oferă o relație, fără nimic din ce cere o relație. Și, ca orice produs prea bun ca să fie adevărat, nu există pe piață.

Esther Perel a observat, în cercetările ei despre infidelitate, că multe aventuri sunt trăite ca spații „fără consecințe”, separate de realitate, ca o paranteză în viața obișnuită. Amanta perfectă e locuitoarea ideală a acestei paranteze. Problema e că oamenii reali nu încap în paranteze. Au trecut, viitor și, mai ales, sentimente care nu respectă programul.

Al doilea strat: arhetipul

Sub mit se află un strat mai vechi și mai profund. Carl Gustav Jung a numit arhetipuri acele tipare universale ale psihicului care apar în mituri, basme și vise din toate culturile. Iar figura „celeilalte femei” are o istorie arhetipală impresionantă.

În tradiția ebraică medievală apare Lilith, prima soție a lui Adam, care refuză să i se supună și pleacă din Paradis. Devine, în imaginarul colectiv, femeia liberă, sexuală și periculoasă, opusă Evei, soția ascultătoare. În mitologia greacă, Afrodita are relații cu muritori și zei, deși e căsătorită cu Hefaistos, iar soțiile zeilor, precum Hera, sunt adesea portretizate ca geloase și răzbunătoare. Erich Neumann, elev al lui Jung, a descris în „Marea Mamă” polaritatea arhetipală a femininului: o față hrănitoare și una seducătoare, o față care păstrează și una care tulbură.

Arhetipul amantei se hrănește din polaritatea asta. Soția ajunge să poarte, în imaginarul bărbatului, chipul Evei și al mamei: casa, ordinea, hrana, datoria. Amanta poartă chipul lui Lilith și al Afroditei: libertatea, plăcerea, misterul. Niciuna nu e un om întreg în ochii lui. Fiecare e jumătate de arhetip. Iar bărbatul care nu reușește să integreze cele două fețe ale femininului în aceeași femeie le caută în două femei diferite.

Al treilea strat: omul

Sub mit și arhetip se află femeia reală. Sociologa americană Laurel Richardson a intervievat, la începutul anilor ’80, zeci de femei necăsătorite aflate în relații de lungă durată cu bărbați căsătoriți. Cartea ei, „The New Other Woman”, a rămas una dintre cele mai serioase cercetări despre subiect. Ce a găsit Richardson nu semăna nici cu mitul, nici cu arhetipul.

Multe dintre femei erau profesioniste educate, independente financiar, concentrate pe carieră. Nu căutaseră o relație cu un bărbat căsătorit. Relația începuse adesea gradual, dintr-o prietenie sau o colaborare. La început, relația părea să le ofere un echilibru convenabil: intimitate fără să le invadeze autonomia, timp pentru muncă, libertate. Richardson a observat însă un proces pe care l-a descris cu mare finețe: în timp, puterea din relație se muta treptat spre bărbat. El controla timpul, secretul, informația și decizia finală. Femeile care intraseră în relație din poziția libertății ajungeau să-și organizeze viața în jurul disponibilității lui.

Richardson a mai observat izolarea. Secretul impunea tăcere față de prieteni și familie. Femeile pierdeau, încet, rețeaua de sprijin. Iar relația, care trebuia să fie un spațiu de libertate, devenea un spațiu închis, în care singurul martor era chiar bărbatul de care depindeau emoțional.

De ce mitul și omul nu se întâlnesc niciodată

Aici e drama centrală a acestui volum. Bărbatul se îndrăgostește de mit și de arhetip. Femeia îl iubește ca om. Ea speră, mai devreme sau mai târziu, să fie văzută ca om. El, adesea, nu are nevoie de omul ei, ci de rolul ei. Fiecare pas al femeii spre a fi om întreg, cu nevoi, tristeți, dorințe de viitor, o îndepărtează de mitul care l-a atras pe el.

De aceea „amanta perfectă” e o capcană dublă. Pentru bărbat, e o fantezie care îl ține departe de munca reală a intimității. Pentru femeie, e un rol care o obligă să-și ascundă umanitatea ca să fie iubită. Cu cât joacă mai bine rolul, cu atât se pierde mai mult pe sine.

Soția și umbra perfecțiunii

Mitul are o victimă colaterală: soția. Comparată, chiar și tacit, cu o femeie mitică, ea pierde din start. Nu pentru că e mai puțin valoroasă, ci pentru că e reală. Soția are zile proaste, corp care s-a schimbat, nervi întinși de copii, de muncă și de lipsa de ajutor. Multe soții trădate îmi spun că suferința cea mai mare nu e infidelitatea, ci comparația imaginară: „Ce are ea și eu nu am?” Răspunsul sincer e aproape mereu același. Are distanța, nu calitatea. Are rolul, nu superioritatea. Iar dacă rolurile s-ar inversa, comparația s-ar inversa și ea.

Patru portrete reale

Din experiența mea clinică, amantele reale se încadrează, foarte aproximativ, în câteva profiluri, pe care le vom detalia în capitolele următoare. Există femeia care a crezut: a intrat convinsă că el va pleca de acasă și a construit o viață întreagă pe promisiune. Există femeia care a ales autonomia: nu vrea căsnicie, iar relația i se potrivește, cel puțin pentru o vreme. Există femeia rănită: repetă, fără să știe, un tipar din copilărie. Și există femeia singură: a acceptat o relație parțială pentru că i s-a părut mai bună decât nimic. Niciuna nu seamănă cu mitul. Toate sunt oameni.

Un caz din cabinet

Corina, 39 de ani, avocată, a fost timp de șapte ani amanta unui partener din firma în care lucra. Îmi spunea, în primele ședințe, că a fost „amanta perfectă”: discretă, independentă, fără pretenții. A urmat o pauză lungă. „Și știți ce am obținut? Un bărbat care mi-a spus, la despărțire, că am fost cea mai ușoară relație din viața lui.” A râs amar. „Ușoară. Șapte ani din viața mea au fost ușori pentru el.” Am lucrat împreună pe întrebarea care a urmat firesc: ce a costat-o pe ea ușurința lui? Lista a fost lungă: nunți ale prietenelor la care a mers singură, o sarcină pe care nu a păstrat-o, sărbători, ani. Perfecțiunea ei avusese un preț, plătit integral de ea.

Cel mai greu moment al terapiei a fost când Corina a recunoscut că, în toți acei ani, se mândrise cu discreția ei. Se simțea superioară femeilor „care fac scene”. Abia mai târziu a înțeles că discreția fusese, de fapt, o formă de autoștergere. Nu ceruse nimic pentru că, în adâncul ei, nu credea că are dreptul să ceară. Când a început să-și recunoască dreptul ăsta, viața ei a început să se schimbe: mai întâi în relațiile cu prietenele, apoi la muncă, apoi în felul în care privea viitorul.

Ce înseamnă să fii om, nu mit

Să ai nevoi și să le spui. O relație în care nevoile tale sunt percepute ca „probleme” nu e o relație între egali.

Să ai martori. Izolarea e semnul cel mai sigur că relația te consumă. Oamenii care te iubesc trebuie să știe cum trăiești.

Să ai viitor. Nu neapărat cu el. Dar viața ta trebuie să aibă direcție proprie, nu doar ritmul programului lui.

Să refuzi rolul. Cea mai sănătoasă amantă e, paradoxal, cea care încetează să mai fie perfectă.

Amanta perfectă e un personaj frumos de citit și imposibil de trăit. Partea a doua a ghidului nu caută să-l reabiliteze și nici să-l condamne. Caută femeia reală de sub costum.