Capitolul 20: Iubirea ca alegere, nu ca destin

Capitolul anterior a demontat mitul sufletului pereche. Întrebarea firească este: și atunci, ce rămâne? Dacă iubirea nu e destin, e doar întâmplare, chimie, noroc? Nu. Între destin și întâmplare există o a treia variantă, mai puțin romantică în filme și mult mai puternică în viață: alegerea. Prima parte a Ghidului Amantei se încheie cu ideea pe care se sprijină tot ce urmează. Iubirea e, desigur, un sentiment care ne cade în brațe. Dar, pe termen lung, e mai ales o decizie pe care o luăm, o pierdem, o reluăm, o apărăm. Iar triunghiul amoros e, înainte de orice, un loc în care cineva refuză să aleagă.

Fromm: iubirea ca artă, nu ca noroc

În 1956, Erich Fromm a publicat „Arta de a iubi”, o carte care a rămas actuală tocmai pentru că a mers împotriva curentului. Fromm observa că majoritatea oamenilor tratează iubirea ca pe o problemă de obiect: important e să găsești persoana potrivită. Puțini o tratează ca pe o problemă de capacitate: important e să știi să iubești. Fromm susținea că iubirea e o artă, ca medicina sau muzica, și că necesită disciplină, concentrare, răbdare și preocupare supremă.

Fromm mai spunea ceva provocator: a iubi pe cineva nu e doar un sentiment puternic, ci o decizie, o judecată, o promisiune. Dacă iubirea ar fi doar un sentiment, nu ar exista niciun temei pentru promisiunea de a iubi pe cineva pentru totdeauna. Sentimentele vin și pleacă. O promisiune făcută doar pe baza lor seamănă cu o casă construită pe nisip.

Modelul investiției: de ce rămânem

Caryl Rusbult a dezvoltat, începând din 1980, unul dintre cele mai solide modele ale psihologiei cuplului: modelul investiției. Ea a arătat că angajamentul într-o relație depinde de trei factori. Primul este satisfacția: cât de bine mă simt în relație. Al doilea este calitatea alternativelor: cât de bine aș fi în altă parte. Al treilea este mărimea investițiilor: cât am pus deja în relație, timp, emoție, bani, prieteni comuni, copii, identitate.

Modelul are o putere predictivă impresionantă, confirmată de o meta-analiză amplă realizată de Benjamin Le și Christopher Agnew. Dar are și o consecință pe care o vedem zilnic în triunghiul amoros. Bărbatul căsătorit care are o amantă trăiește exact conflictul descris de Rusbult: satisfacția acasă scăzută, o alternativă foarte atrăgătoare și investiții uriașe în căsnicie. Rezultatul e o paralizie. Nu pleacă, pentru că investițiile îl țin. Nu renunță, pentru că alternativa îl atrage. Rămâne, ani la rând, într-o non-alegere.

Amanta, simetric, are și ea investițiile ei. Fiecare an petrecut în relație crește investiția și face plecarea mai grea. Fenomenul seamănă cu ceea ce economiștii numesc eroarea costurilor nerecuperabile: continuăm un proiect prost pentru că am investit deja prea mult în el. „Nu vreau să arunc zece ani” e o frază pe care o aud des. Dar cei zece ani sunt deja cheltuiți. Întrebarea reală e ce faci cu următorii zece.

Dedicare și constrângere: două feluri de a rămâne

Scott Stanley și Howard Markman au propus o distincție care clarifică mult. Există două forțe care țin oamenii într-o relație. Dedicarea e dorința de a rămâne: vreau să construiesc un viitor cu tine, prioritatea mea ești tu, mă identific cu „noi”. Constrângerea e presiunea de a rămâne: costurile despărțirii, presiunea socială, banii, copiii, lipsa de alternative. Ambele țin cuplul împreună, dar într-un fel complet diferit.

O relație ținută doar de constrângere e o închisoare confortabilă. O relație ținută doar de dedicare e fragilă la primele furtuni. Cuplurile sănătoase au multă dedicare și o constrângere rezonabilă care îi ajută să treacă de perioadele grele. Multe căsnicii în care apare o amantă au alunecat, fără ca partenerii să observe, de la dedicare la constrângere. El nu mai rămâne pentru că vrea, ci pentru că plecarea ar costa prea mult. Iar relația cu amanta devine locul în care încearcă să simtă din nou dedicarea, fără să plătească prețul alegerii.

Ce arată căsătoriile aranjate

Un argument surprinzător pentru iubirea ca alegere vine din studiul căsătoriilor aranjate. Robert Epstein și colegii lui au intervievat persoane din căsătorii aranjate care raportau iubire puternică pentru partener și au constatat că, în multe cazuri, iubirea crescuse în timp, prin factori precum angajamentul, comunicarea, vulnerabilitatea împărtășită și depășirea împreună a dificultăților. Nu e un argument pentru căsătoriile aranjate. E un argument că iubirea se construiește, nu doar se găsește. Oamenii care au ales să iubească au ajuns, adesea, să iubească.

Paradoxul alegerii

Barry Schwartz a descris, în „The Paradox of Choice”, un fenomen care afectează și iubirea modernă. Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât suntem mai puțin mulțumiți de alegerea făcută și cu atât ne e mai greu să alegem. Aplicațiile de întâlniri, rețelele sociale și mobilitatea modernă au creat iluzia unei piețe infinite de parteneri. Rezultatul paradoxal e că mulți oameni nu mai aleg niciodată complet. Păstrează mereu o ușă deschisă.

Triunghiul amoros e, într-un fel, forma extremă a acestui paradox. Bărbatul refuză să piardă ceva din ce are, așa că le păstrează pe amândouă. Amanta refuză să piardă speranța, așa că păstrează relația deschisă la nesfârșit. Soția, uneori, refuză să piardă familia, așa că păstrează căsnicia chiar și după ce a aflat. Toți trei trăiesc într-o zonă de neangajare, în care fiecare plătește prețul tocmai pentru că nimeni nu alege.

Alegerea ca act de libertate

Viktor Frankl, psihiatru supraviețuitor al lagărelor naziste, scria că omului i se ia, uneori, totul, mai puțin ultima dintre libertăți: libertatea de a-și alege atitudinea în orice împrejurare. Aplicată iubirii, ideea lui Frankl e eliberatoare. Nu putem controla de cine ne îndrăgostim. Putem controla ce facem cu îndrăgostirea. Nu putem controla dacă celălalt ne alege. Putem controla dacă rămânem acolo unde nu suntem aleși.

Søren Kierkegaard a scris, în „Faptele iubirii”, că iubirea care e doar înclinație e vulnerabilă la schimbare, pe când iubirea care a devenit datorie asumată e „asigurată pentru veșnicie”. Sună sever. Dar ideea din spate e frumoasă: iubirea ajunge la maturitate abia când nu mai depinde doar de dispoziția de moment.

Un caz din cabinet

Tudor, 47 de ani, a trăit patru ani între soție și amantă. A venit la terapie cu o singură cerere: „Spuneți-mi pe care o iubesc mai mult.” I-am explicat că nu ăsta e lucrul pe care îl aflu eu în locul lui și că, oricât de surprinzător ar suna, nici nu e întrebarea cea mai importantă. Întrebarea era alta: pe care alege să o iubească, cu tot ce înseamnă alegerea, inclusiv pierderea celeilalte? Tudor a avut nevoie de luni ca să accepte că nicio stare interioară nu va lua decizia în locul lui. Când, în sfârșit, a ales, a spus ceva memorabil: „Mă așteptam să simt certitudine și apoi să aleg. A fost invers. Am ales și abia apoi a venit liniștea.”

Povestea lui Tudor nu a avut un final de film. Alegerea a însemnat durere pentru toți trei, conversații grele, lacrimi și luni de adaptare. Dar a însemnat și ceva ce lipsise patru ani: claritate. Femeia pe care nu a ales-o a putut, în sfârșit, să-și reconstruiască viața. Femeia pe care a ales-o a primit un partener prezent, nu jumătate de om. Iar el a încetat să mai trăiască dublu, cu toată oboseala ascunsă pe care o presupune o viață împărțită. Am văzut de multe ori că suferința unei alegeri e mai scurtă și mai curată decât suferința unei amânări.

Ce înseamnă să alegi, concret

Pentru amantă: să-ți pui întrebarea „ce aleg eu?”, nu doar „ce va alege el?”. Așteptarea nu e o alegere, e o amânare cu termen nedefinit.

Pentru bărbat: să accepți că a nu alege e tot o alegere, de obicei cea mai costisitoare pentru toți ceilalți.

Pentru soție: să alegi conștient dacă rămâi și în ce condiții, nu să rămâi doar pentru că plecarea sperie.

Pentru orice cuplu: să reînnoiești alegerea. Iubirea durabilă nu e o decizie luată o singură dată la altar, ci una reconfirmată în mii de dimineți obișnuite, la cafea, în trafic, în zilele bune și, mai ales, în cele proaste.