Capitolul 18: Jocul și flirtul: geamănii pasiunii

Adulții serioși au o relație ciudată cu jocul. Îl lasă copiilor, îl permit în concedii, îl tolerează la petreceri după al treilea pahar. În rest, viața adultă e organizată ca o ședință de consiliu: ordine de zi, sarcini, termene. Și totuși, în aproape toate poveștile de dragoste pe care le-am ascultat, momentul în care totul a început nu a fost unul serios. A fost o glumă, o tachinare, o privire complice, un joc de cuvinte. Flirtul și jocul sunt geamănii pasiunii: se nasc împreună, cresc împreună și, de cele mai multe ori, mor împreună. Iar unde dispar din cuplu, își găsesc foarte repede o altă adresă.

Omul care se joacă

În 1938, istoricul olandez Johan Huizinga a publicat „Homo Ludens”, o carte în care susținea că jocul e mai vechi decât cultura. Animalele se joacă, copiii se joacă, iar instituțiile umane, de la ritualuri la sport și artă, au rădăcini în joc. Huizinga definea jocul ca pe o activitate liberă, separată de viața obișnuită, cu reguli proprii, desfășurată într-un spațiu și un timp delimitate, fără scop material. Citiți definiția încă o dată și gândiți-vă la o relație clandestină: liberă, separată de viața obișnuită, cu reguli proprii, într-un spațiu și timp delimitate. Seamănă suspect de mult.

Psihologii moderni au confirmat importanța jocului la adulți. René Proyer, de la Universitatea din Halle, a arătat că adulții jucăuși raportează mai multă satisfacție de viață și sunt percepuți ca parteneri mai atrăgători. Kelly Aune și Norman Wong au găsit, în 2002, că jocul în cuplu, adică glumele interne, tachinările afectuoase, jocurile private, se asociază cu o mai mare satisfacție relațională. Jocul nu e un moft, e un liant.

Ce este, de fapt, flirtul

Flirtul pare o activitate frivolă, dar cercetătorii l-au luat foarte în serios. David Henningsen a studiat, în 2004, motivațiile flirtului și a găsit șase: motivația sexuală, motivația relațională, adică dorința de a dezvolta o relație, explorarea, adică testarea interesului celuilalt, distracția, motivația instrumentală, adică obținerea unui avantaj, și creșterea stimei de sine. Doar o parte din flirturi au, așadar, o intenție romantică sau sexuală. Multe sunt pur și simplu joc sau nevoie de confirmare.

Jeffrey Hall și colegii lui au descris, în 2010, cinci stiluri de flirt: tradițional, fizic, sincer, jucăuș și politicos. Stilul jucăuș e interesant pentru tema noastră: e cel mai puțin legat de intenția de a construi o relație serioasă și cel mai legat de plăcerea jocului în sine. Oamenii cu stil jucăuș flirtează des, cu mulți, fără să-și propună neapărat ceva. Iar flirtul fără intenție e uneori începutul cel mai sigur al unei relații cu intenții foarte mari.

Coregrafia nevăzută

Antropologul David Givens și psihologa Monica Moore au observat flirtul în baruri, cafenele și petreceri, notând comportamentele nonverbale. Moore a descris, în 1985, peste cincizeci de semnale nonverbale prin care femeile își arată interesul: priviri scurte și repetate, zâmbete, atingerea părului, înclinarea capului, apropierea corpului. A observat că femeile care trimiteau mai multe semnale erau abordate mai des, indiferent de cât de atrăgătoare erau evaluate de observatori. Cu alte cuvinte, flirtul e mai puțin despre frumusețe și mai mult despre invitație.

Givens a descris o coregrafie în cinci faze: atenția, recunoașterea, conversația, atingerea și sincronizarea corpurilor. Fiecare fază e un mic test. Dacă celălalt răspunde, se trece la următoarea. Dacă nu, jocul se oprește fără ca nimeni să fi pierdut fața. Aici stă geniul flirtului: permite apropierea fără angajament și retragerea fără umilire.

De ce dispare jocul din cuplurile vechi

Copiii, creditele, munca și oboseala sunt dușmanii cei mai cunoscuți ai jocului. Dar mai există unul, mai subtil: seriozitatea rolurilor. Când doi oameni devin părinți, colegi de administrare a casei și parteneri financiari, încep să se trateze cu o seriozitate funcțională. Tachinările dispar de teamă să nu rănească. Glumele dispar pentru că nu e timp. Flirtul dispare pentru că pare ridicol între doi oameni care și-au văzut reciproc toate zilele proaste.

Perel observă că erotismul cuplului are nevoie de un spațiu în care să fii „altcineva decât părinte, angajat sau administrator”. Jocul creează exact spațiul ăsta. Fără el, cuplul rămâne prins în realitate, iar realitatea, oricât de bine organizată, nu produce dorință.

Flirtul în afara cuplului: zona gri

Una dintre cele mai frecvente certuri pe care le aud în terapie începe cu fraza „dar a fost doar un flirt”. Unde se termină flirtul nevinovat și unde începe infidelitatea? Cercetările arată că oamenii au păreri foarte diferite. Unii consideră orice flirt o trădare, alții îl consideră un comportament social normal. Shirley Glass, una dintre cele mai respectate cercetătoare ale infidelității, a propus un criteriu util: privește zidurile și ferestrele. Într-o căsnicie sănătoasă, între parteneri sunt ferestre, iar față de lumea exterioară există un zid protector. Infidelitatea începe când se inversează: apare un zid față de partener, prin secrete, și o fereastră spre altcineva, prin confidențe.

Flirtul devine periculos în trei situații: când e ascuns, când e repetat cu aceeași persoană și când începe să conțină confidențe despre propriul cuplu. Atunci încetează să fie un joc social și devine începutul unei alte relații.

Amanta ca partener de joacă

Multe aventuri încep exact aici: în spațiul jocului pierdut acasă. Bărbatul căsătorit redescoperă, lângă o colegă sau o prietenă, plăcerea de a tachina și de a fi tachinat, de a spune o glumă și de a vedea un râs sincer, de a juca un rol. Amanta devine partenera lui de joacă. Relația lor are reguli proprii, nume de cod, glume interne, ritualuri secrete. E, în sensul lui Huizinga, un joc perfect.

Pentru amantă, jocul are farmecul lui, dar și o capcană. Jocul are nevoie de un spațiu separat de viața obișnuită. Când amanta începe să ceară viață obișnuită, adică timp, sărbători, prezență, jocul se strică. Mulți bărbați reacționează exact ca un copil căruia i se spune că s-a terminat pauza: se retrag, se îmbufnează, caută alt loc de joacă. Femeia care a intrat în relație ca partener de joacă descoperă, după ani, că e tratată tot ca partener de joacă, nu ca partener de viață.

Soția și jocul pierdut

Pentru soție, descoperirea unei relații bazate pe joc e uneori mai dureroasă decât descoperirea unei relații sexuale. „Cu ea râdea”, mi-a spus o femeie, plângând. „Cu mine nu mai râdea de ani buni.” Durerea vine din sentimentul că a fost exclusă din partea cea mai vie a omului pe care îl iubește. Dar ascunde și o întrebare utilă: când a dispărut jocul din casa lor și cine a încetat primul să se joace?

Un caz din cabinet

Paul și Simona, căsătoriți de unsprezece ani, au venit în terapie după ce ea a descoperit mesajele dintre el și o colegă. Nu era nimic sexual explicit. Erau glume, porecle, meme-uri, un fel de limbaj secret. Simona era devastată tocmai de inocența lor aparentă. Am întrebat-o cum se jucau ei doi la începutul relației. A zâmbit fără să vrea: aveau și ei porecle, jocuri de cuvinte, mici farse. Când dispăruseră? După al doilea copil, a spus ea. Paul a recunoscut că se simțea „doar tată și furnizor”. Terapia lor a inclus o temă neobișnuită: o seară pe săptămână în care aveau voie să vorbească despre orice, mai puțin despre copii, bani și casă. Primele seri au fost stânjenitoare, cu tăceri lungi și subiecte forțate. Apoi, încet, au început să râdă din nou, exact ca la început.

Cum aduci jocul înapoi

Creați un spațiu separat. Timp fără copii, fără telefoane, fără subiecte administrative.

Reinventați limbajul privat. Porecle, glume interne, mici ritualuri care aparțin doar cuplului.

Flirtați cu partenerul. Un mesaj neașteptat, o privire peste masă, un compliment ușor provocator.

Acceptați ridicolul. Jocul cere disponibilitatea de a părea caraghios. Cine se teme de ridicol nu se mai joacă, iar cine nu se mai joacă îmbătrânește în doi mult prea repede.

Jocul și flirtul nu sunt luxuri ale începutului. Sunt oxigenul pasiunii. Cuplul care respiră acasă nu are nevoie să caute aer în altă parte. Iar cel care a uitat să respire în doi are, din fericire, o veste bună: jocul se reînvață mult mai repede decât se uită, pentru că nu dispare niciodată complet din noi, doar adoarme sub greutatea seriozității.