Capitolul 12: Matricea afectivă: copilăria ca școală a iubirii

Nimeni nu intră într-o relație cu mâinile goale. Fiecare dintre noi vine cu un manual nescris despre iubire, redactat în primii ani de viață, într-o limbă pe care nici nu o știam încă. În manualul ăsta scrie dacă oamenii care ne iubesc rămân sau pleacă, dacă e voie să plângi, dacă trebuie să meriți afecțiunea sau o primești gratuit, dacă apropierea e sigură sau periculoasă. Psihologii îl numesc model intern de lucru. Eu îi spun, în cabinet, matricea afectivă. Iar o mare parte din ce numim „chimie” cu un om nou este, de fapt, recunoașterea instantanee a unui capitol din manualul vechi.

Maimuțele lui Harlow și laptele care nu ajunge

În anii ’50, psihologul american Harry Harlow a făcut un experiment care azi ar fi greu de aprobat de o comisie de etică, dar care a schimbat definitiv felul în care înțelegem iubirea. A separat pui de maimuță rhesus de mame și le-a oferit două „mame” artificiale: una din sârmă, care avea un biberon cu lapte, și una acoperită cu pânză moale, fără lapte. Teoria dominantă a vremii spunea că puii se atașează de sursa de hrană. Puii lui Harlow au mers la mama de sârmă doar cât să mănânce, apoi au petrecut cea mai mare parte a timpului agățați de mama de pânză. Când erau speriați, fugeau tot la ea.

Concluzia lui Harlow, publicată sub titlul memorabil „The Nature of Love”, a fost că atașamentul nu ține de hrană, ci de confort și siguranță. Puii crescuți fără contact cald au avut ulterior dificultăți grave în relațiile sociale și sexuale. Iubirea, pentru o primată, se învață în brațe.

Bowlby și baza sigură

Psihiatrul britanic John Bowlby a construit pe asemenea observații o teorie completă: teoria atașamentului. Copilul, spune Bowlby, are un sistem biologic de atașament care îl împinge să caute apropierea unei figuri protectoare când e speriat, obosit sau bolnav. Când figura de atașament e disponibilă și receptivă, copilul o folosește ca pe o bază sigură de la care pleacă să exploreze lumea și la care se întoarce când are nevoie.

Din mii de interacțiuni repetate, copilul își construiește două convingeri fundamentale. Prima: „Sunt eu demn de iubire?” A doua: „Sunt ceilalți de încredere?” Răspunsurile la aceste întrebări devin modelul intern de lucru, o hartă mentală pe care o vom folosi, mai mult sau mai puțin conștient, în toate relațiile apropiate de mai târziu.

Situația Străină: ce face copilul când mama pleacă

Mary Ainsworth, colaboratoarea lui Bowlby, a creat un experiment de laborator devenit clasic: Situația Străină. Un copil de aproximativ un an e adus de mamă într-o cameră cu jucării. Intră o persoană străină. Mama pleacă câteva minute, apoi revine. Momentul-cheie nu e plecarea, ci revenirea. Ainsworth a observat trei tipare principale.

Copiii cu atașament sigur protestau la plecare, se bucurau la revenire, căutau contactul, se linișteau repede și reveneau la joacă. Copiii cu atașament anxios-ambivalent erau foarte tulburați la plecare, iar la revenire se agățau de mamă, dar o și respingeau furioși; nu se liniștiau ușor. Copiii cu atașament evitant păreau indiferenți la plecare și o ignorau pe mamă la revenire, deși măsurătorile fiziologice arătau că erau la fel de stresați. Mai târziu, Mary Main a adăugat o a patra categorie, atașamentul dezorganizat, specifică adesea copiilor care se temeau de propria figură de atașament.

Tiparele nu erau simple capricii de temperament. Ainsworth a corelat tiparele cu felul în care mamele răspundeau, acasă, nevoilor copilului. Mamele copiilor siguri erau sensibile și consecvente. Mamele copiilor anxioși erau imprevizibile: uneori calde, alteori absente. Mamele copiilor evitanți respingeau constant nevoia de apropiere.

De la leagăn la patul conjugal

Întrebarea firească este dacă tiparele astea rezistă în timp. Răspunsul e: parțial, dar semnificativ. R. Chris Fraley a analizat, într-o meta-analiză din 2002, stabilitatea atașamentului din copilărie până la vârsta adultă și a găsit o continuitate moderată. Nu un destin, dar nici o coincidență. Jeffry Simpson și colegii lui de la Universitatea din Minnesota au urmărit oameni din copilărie până la maturitate și au arătat că atașamentul la un an prezicea, prin intermediul relațiilor cu colegii din copilărie și adolescență, felul în care acești oameni își trăiau emoțiile în relațiile romantice de la 20 și ceva de ani.

Studiul ACE, realizat de Vincent Felitti și Robert Anda pe peste 17.000 de adulți, a adăugat o dimensiune dureroasă: experiențele adverse din copilărie, precum neglijarea, divorțul conflictual sau părinții dependenți, se asociază cu riscuri crescute pentru sănătatea fizică și psihică a adultului, inclusiv cu dificultăți relaționale. Copilăria nu ne condamnă, dar ne lasă o moștenire pe care, cu sau fără voie, o administrăm.

Ce caută copilul din noi în relația interzisă

Aici matricea afectivă devine o cheie de lectură esențială pentru Ghidul Amantei. Gândiți-vă la ingredientele unei relații cu un bărbat căsătorit: el e uneori foarte cald și prezent, alteori complet indisponibil; vine și pleacă după un program pe care ea nu îl controlează; afecțiunea lui depinde de factori din afara relației. Pentru o femeie care a crescut cu o figură de atașament imprevizibilă, scenariul nu e străin. E acasă.

Copilul anxios din ea cunoaște perfect dansul: așteptarea, bucuria revenirii, panica plecării, efortul de a fi suficient de bună cât să fie păstrată. Iar ce e familiar e trăit, adesea, ca iubire. Psihanaliștii vorbesc despre compulsia la repetiție: tendința de a recrea situații vechi, dureroase, cu speranța inconștientă că de data asta finalul va fi diferit. De data asta, el va rămâne. De data asta, eu voi fi aleasă.

Bărbatul căsătorit are și el matricea lui. Mulți dintre cei care întrețin relații paralele de durată au un stil evitant: au nevoie de apropiere, dar o tolerează doar în doze controlate. Două femei în două case diferite le oferă exact asta: niciuna nu are acces complet. Evitantul și anxioasa formează o pereche clasică, descrisă de mulți cercetători ai atașamentului: ea urmărește, el se retrage, ea urmărește mai tare, el se retrage mai departe.

Și soția vine cu matricea ei

Nici soția nu e un personaj fără istorie. Felul în care reacționează la descoperirea trădării, cu furie, cu negare, cu panică, cu o liniște înghețată, poartă și el amprenta copilăriei. Unele soții cu atașament anxios caută cu disperare să-și „recâștige” soțul, chiar cu prețul demnității. Altele, cu atașament evitant, se închid și nu mai lasă pe nimeni să se apropie. Înțelegerea propriei matrice o ajută și pe ea să aleagă, nu doar să reacționeze.

Un caz din cabinet

Irina, 36 de ani, medic, a venit la mine după a treia relație consecutivă cu un bărbat căsătorit. „Am un radar”, mi-a spus, cu umor amar. „Într-o sală cu o sută de bărbați, îl găsesc exact pe cel care nu e liber.” Am vorbit mult despre tatăl ei, un om fermecător și absent, care apărea în weekenduri cu cadouri și dispărea luni dimineața. Irina îl adorase și îl așteptase toată copilăria. Când a făcut legătura între bărbații ei de acum și tatăl de atunci, a plâns mult. Apoi a spus ceva ce n-am uitat: „Deci nu caut un bărbat. Caut duminica seara în care tata rămânea.” Matricea fusese numită. De acolo a început, încet, rescrierea ei, cu recăderi, cu îndoieli și cu primele luni de liniște adevărată.

Matricea se rescrie

Vestea cea mai importantă a teoriei atașamentului e că modelele interne nu sunt sculptate în piatră. Cercetătorii vorbesc despre siguranța câștigată: adulți care au avut copilării dificile, dar care, prin relații reparatorii, terapie sau reflecție profundă, au ajuns să funcționeze cu un atașament sigur. Relațiile stabile cu parteneri siguri, prieteniile de lungă durată și terapia sunt principalele căi.

Primul pas e conștientizarea: recunoaște tiparul, fără să te judeci pentru el. Al doilea e curiozitatea: de unde vine? Al treilea e experimentul: alege, măcar o dată, un om disponibil, chiar dacă la început pare „plictisitor”. Pentru cineva crescut în imprevizibil, siguranța se simte inițial ca lipsă de chimie. Abia cu timpul devine ce e de fapt: odihnă. Iar odihna, după o viață de așteptare, e probabil cel mai erotic lucru pe care îl descoperă o femeie care a iubit mereu pe muchie.