Capitolul 11: De la pasiune la iubire: drumul care nu apare pe nicio hartă

Toată lumea știe cum începe o poveste de dragoste. Filmele, cântecele și romanele ne-au învățat pe de rost primul capitol: privirea, emoția, primul sărut, nopțile albe. Aproape nimeni nu știe însă cum arată capitolul al doilea, cel în care pasiunea se liniștește și trebuie să devină altceva. Cultura populară sare peste el cu o grabă suspectă, direct la „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Între cele două fraze se află un drum lung, fără indicatoare, pe care fiecare cuplu îl descoperă singur. Unii ajung la destinație. Alții se rătăcesc. Iar câțiva ies de pe drum și o iau pe scurtătura unei alte pasiuni, convinși că au găsit, în sfârșit, drumul cel bun.

Două iubiri, nu una

Psihologele Elaine Hatfield și Ellen Berscheid au propus, încă din anii ’70, o distincție care a devenit fundamentală: iubirea pasională și iubirea de companie. Iubirea pasională e starea de dor intens de unire cu celălalt, cu euforie când dorul e satisfăcut și disperare când nu e. Iubirea de companie e afecțiunea calmă și profundă pe care o simțim față de cei cu care ne-am împletit viețile. Prima e foc, a doua e vatră.

Hatfield a construit chiar o scală, Passionate Love Scale, folosită în sute de studii. Rezultatele arată un tipar previzibil: iubirea pasională scade în majoritatea relațiilor după primii ani, iar iubirea de companie crește sau rămâne stabilă. Nu e o tragedie. E o transformare. Doar că transformarea nu e automată. Dacă focul se stinge înainte ca vatra să fie construită, cuplul rămâne în frig.

Ellen Berscheid a observat, mai târziu, că iubirea are o „a patra dimensiune”: timpul. Aceeași relație trece prin forme diferite de iubire, iar cuplurile care supraviețuiesc sunt cele care acceptă schimbarea formei fără să o interpreteze ca dispariție a iubirii.

Ce arată studiile pe termen lung

Ted Huston, de la Universitatea din Texas, a urmărit 168 de cupluri timp de peste treisprezece ani, începând din primele luni de căsnicie. Proiectul său, numit PAIR, a produs o descoperire contraintuitivă. Cuplurile care au divorțat mai târziu nu fuseseră neapărat mai puțin îndrăgostite la început. Unele fuseseră chiar mai pasionale decât media. Diferența era alta: declinul rapid al afecțiunii în primii doi ani și creșterea ambivalenței. Cuplurile care au rămas fericite au păstrat un nivel stabil de afecțiune, chiar dacă nu spectaculos.

Huston a mai observat ceva: căsniciile care începuseră cu o romanță de tip „vârtej”, cu pasiune extremă, au avut uneori un parcurs mai fragil. Așteptările create de intensitatea începutului erau imposibil de menținut, iar scăderea firească a pasiunii era trăită ca o dezamăgire uriașă. Cu cât urci mai sus, cu atât cazi de mai departe.

Bianca Acevedo și Arthur Aron au adus, totuși, o veste bună. Analizând date din mai multe studii, au găsit că o parte semnificativă din cuplurile căsătorite de mult timp raportează iubire romantică intensă, dar fără componenta obsesivă de la început. Pasiune fără anxietate, dorință fără teama de pierdere. Când au scanat creierele unor astfel de cupluri, căsătorite în medie de peste douăzeci de ani, au găsit activare în regiunile recompensei, ca la proaspeții îndrăgostiți, dar și în regiuni asociate cu atașamentul și calmul.

Ce se întâmplă pe drum: trei etape

Prima etapă: dezvrăjirea. După câteva luni sau câțiva ani, partenerul începe să fie văzut realist. Defectele trecute cu vederea devin vizibile. Proiecțiile cad. E momentul în care mulți oameni spun: „nu mai e omul de care m-am îndrăgostit”. De fapt, e exact același om. Doar privirea s-a schimbat.

A doua etapă: negocierea. Partenerii încep să se lovească de diferențe reale: bani, familie, sex, timp, valori. Gottman a arătat că majoritatea conflictelor din cuplu, aproximativ 69%, sunt perpetue, adică nu se rezolvă niciodată, ci doar se gestionează. Cuplurile care reușesc nu sunt cele fără conflicte, ci cele care învață să trăiască elegant cu ele.

A treia etapă: alegerea. La un moment dat, fiecare partener trebuie să decidă, conștient sau nu, dacă rămâne pentru omul real sau pleacă după fantoma celui imaginat la început. Erich Fromm scria, în „Arta de a iubi”, că iubirea nu e un sentiment în care cazi, ci o activitate pe care o practici: grijă, responsabilitate, respect și cunoaștere. Pasiunea te prinde. Iubirea o alegi.

Unde apare amanta pe hartă

Dacă ne uităm atent, amanta apare foarte des exact în etapa a doua sau la începutul celei de-a treia. Bărbatul a trecut de dezvrăjire, se confruntă cu negocierile grele ale căsniciei și simte că a pierdut ceva fără să știe exact ce. În acel moment, întâlnirea cu o altă femeie îi oferă o scurtătură spectaculoasă: întoarcerea la începutul hărții, la etapa vrăjii. Totul e din nou nou, intens, ușor.

Problema e că scurtătura nu duce nicăieri nou. Ea duce înapoi la punctul de plecare. Dacă relația cu amanta durează, va trece prin aceleași etape: dezvrăjire, negociere, alegere. Doar că, de data asta, cu un bagaj suplimentar: vinovăție, secret, eventual un divorț dureros, copii răniți. Mulți bărbați descoperă, la a doua căsnicie, că drumul de la pasiune la iubire nu se ocolește. Se parcurge sau se repetă.

Soția, la rândul ei, trăiește momentul ăsta ca pe o pedeapsă nedreaptă. Ea a rămas pe drum, a negociat, a cedat, a construit. Tocmai când credea că a trecut de partea grea, descoperă că partenerul a sărit peste etapă și s-a întors, cu altcineva, la început. Mulți terapeuți de cuplu observă că furia soției trădate nu vine doar din infidelitatea propriu-zisă, ci și din sentimentul că a muncit singură la o construcție comună. Iar reconstrucția, când are loc, începe exact cu recunoașterea acestui dezechilibru: el trebuie să revină nu doar acasă, ci și pe drum, în etapa pe care a abandonat-o.

Și amanta are drumul ei

Pentru amantă, drumul are o particularitate dramatică: e blocat structural în prima etapă. Relația nu ajunge la negocieri reale, pentru că nu există viață comună. Nu se discută despre bani, despre vacanțele cu socrii sau despre cine duce copilul la grădiniță. Pare un avantaj, iar la început chiar este. Dar o relație care nu ajunge niciodată la etapa negocierii nu ajunge niciodată nici la etapa alegerii reciproce. Ea rămâne o pasiune suspendată, care fie se stinge, fie se transformă în dependență. Multe femei își dau seama, după ani, că au trăit un început foarte lung, fără nicio continuare. Un prolog de cinci sau zece ani, frumos scris, dar fără capitole. Iar o carte fără capitole nu se termină. Doar se abandonează, de obicei de cel care are o altă carte acasă, pe noptieră.

Un caz din cabinet

George și Ana, căsătoriți de nouă ani, au venit la terapie în etapa pe care el a numit-o „colegi de apartament”. George avusese o scurtă aventură, încheiată, iar Ana o descoperise. În primele ședințe, George repeta: „Nu mai simt ce simțeam.” I-am propus un exercițiu simplu: să descrie concret ce simțea la început. A descris neliniște, nesomn, gelozie, nevoia de a o vedea constant. Apoi l-am întrebat dacă și-ar dori să trăiască așa din nou, zilnic, la 45 de ani. A râs. Momentul acela a schimbat direcția terapiei. Nu căutau să revină la început, ci să construiască o formă de iubire potrivită etapei în care se aflau. Au lucrat la conversații, la timp în doi, la sexualitate, la respect. Nu au regăsit vârtejul. Au găsit ceva ce George a numit, la final, „o liniște care încă mă surprinde”.

Indicatoare pentru un drum fără hartă

Așteaptă schimbarea. Scăderea pasiunii nu e un semn că iubirea a murit, ci că trece în altă fază.

Construiește vatra cât încă arde focul. Prietenia, respectul și ritualurile comune se construiesc cel mai ușor în primii ani.

Hrănește ambele iubiri. Noutatea pentru pasiune, grija pentru companie.

Nu compara capitolul doi al tău cu capitolul unu al altora. Orice relație nouă pare mai vie decât una veche. E o iluzie de perspectivă, nu o dovadă.

Drumul de la pasiune la iubire nu apare pe nicio hartă, pentru că fiecare cuplu îl desenează mergând. Cine se oprește la jumătate și se întoarce la start va descoperi, mai devreme sau mai târziu, că drumul îl așteaptă exact acolo unde l-a lăsat.