Capitolul 10: Îndrăgostirea: drogul legal al relațiilor

Dacă un laborator farmaceutic ar inventa o substanță care produce euforie, energie, insomnie fără oboseală, pierderea poftei de mâncare, focalizare obsesivă pe un singur obiect și o toleranță crescută la risc, ar fi interzisă în aceeași săptămână. Natura a inventat-o cu mult înaintea laboratoarelor, o distribuie gratuit și nu cere rețetă. Se numește îndrăgostire. Capitolul de față tratează serios o comparație pe care poeții au făcut-o în glumă de secole: îndrăgostirea seamănă izbitor cu o dependență. Iar în relațiile clandestine, asemănarea devine uneori identitate.

Limerența: numele științific al nebuniei frumoase

În 1979, psihologa americană Dorothy Tennov a publicat rezultatele a peste zece ani de interviuri cu sute de oameni îndrăgostiți. A observat o stare atât de specifică încât a simțit nevoia să inventeze un cuvânt nou: limerență. Limerența e îndrăgostirea în forma ei acută: gânduri intruzive despre persoana iubită, dorința intensă de reciprocitate, dependența stării de spirit de gesturile celuilalt, frica paralizantă de respingere, timiditatea în prezența lui și o capacitate impresionantă de a reinterpreta orice semnal neutru ca dovadă de iubire.

Tennov a mai observat ceva: limerența se intensifică în condiții de incertitudine și obstacol. Când reciprocitatea e sigură și liniștită, limerența se transformă treptat în altceva, mai calm. Când reciprocitatea e nesigură, când celălalt dă semnale contradictorii, limerența durează ani. Durata medie raportată de participanții ei era între optsprezece luni și trei ani, dar existau cazuri care se întindeau pe decenii, aproape întotdeauna legate de o iubire neîmpărtășită sau imposibilă.

Citit în cheia ghidului nostru, detaliul e esențial. Relația cu un bărbat căsătorit reunește aproape toate condițiile optime pentru o limerență cronică: incertitudine permanentă, obstacole reale, întâlniri rare, reciprocitate parțială. E ca și cum ai construi intenționat incubatorul perfect pentru o obsesie.

Ce arată creierul îndrăgostit și creierul dependent

Echipa lui Helen Fisher, Arthur Aron și Lucy Brown a scanat, în mai multe studii, creierele unor oameni intens îndrăgostiți. Regiunile activate erau, în mare măsură, aceleași care se activează în dependențele de substanțe: aria tegmentală ventrală, nucleul accumbens, nucleul caudat, adică nucleul sistemului de recompensă dopaminergic. Fisher a mers mai departe și a scanat oameni recent respinși de partener, dar încă îndrăgostiți. Creierul lor arăta activare în regiuni asociate cu dorința intensă și cu sevrajul, inclusiv zone implicate în calcularea câștigurilor și pierderilor și în reglarea emoțiilor dureroase.

Concluzia lui Fisher a fost categorică: iubirea romantică e o dependență naturală. Una pozitivă, când e împărtășită, și una cu efecte devastatoare, când e respinsă, nesigură sau imposibilă. Nu a fost singura care a ajuns aici. Filosofii Brian Earp, Julian Savulescu și colegii lor de la Oxford au propus, în 2017, o analiză amplă intitulată, fără ocolișuri, „Addicted to love”. Argumentul lor: fie definim dependența într-un sens restrâns, care se aplică doar formelor patologice ale iubirii, fie într-un sens larg, care cuprinde toate formele de iubire romantică. În ambele variante, asemănările sunt prea mari pentru a fi ignorate.

Cele șase semne ale dependenței, aplicate iubirii

Psihologii folosesc, de obicei, câteva criterii pentru a descrie o dependență comportamentală. Să le aplicăm, unul câte unul, îndrăgostirii intense.

Proeminența. Obiectul dependenței domină gândurile și comportamentul. Îndrăgostitul se gândește la persoana iubită o mare parte din timpul în care e treaz. Tennov a raportat participanți care estimau că se gândeau la obiectul limerenței peste 85% din zi.

Modificarea dispoziției. Contactul produce euforie, lipsa produce neliniște. Un mesaj primit transformă ziua. Un mesaj absent o distruge.

Toleranța. E nevoie de tot mai mult pentru același efect. Întâlnirile de o oră nu mai ajung, apare nevoia de nopți întregi, de weekenduri, de promisiuni.

Sevrajul. Despărțirea, chiar temporară, produce simptome fizice: insomnie, tulburări digestive, anxietate, plâns, senzația de gol.

Conflictul. Comportamentul intră în conflict cu alte obligații și valori: muncă, familie, prieteni, chiar propria morală.

Recăderea. După despărțire, omul revine. Și revine. Și revine.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Orice femeie care a trăit o relație lungă cu un bărbat căsătorit va recunoaște, probabil, majoritatea punctelor. Nu e o acuză, e o descriere. Iar descrierea corectă e prima condiție a oricărei vindecări.

Drogul legal și distribuitorul lui

Aici apare o întrebare incomodă. Dacă îndrăgostirea seamănă cu un drog, cine controlează doza? În relațiile obișnuite, doza se reglează reciproc și se stabilizează în timp. În relațiile clandestine, doza o controlează aproape întotdeauna persoana cu mai puțină disponibilitate. Bărbatul căsătorit decide când sună, când vine, când pleacă, când dispare. Fără să intenționeze neapărat, devine distribuitorul unei substanțe de care cealaltă persoană depinde.

Psihologii Stanton Peele și Archie Brodsky au scris încă din 1975, în „Love and Addiction”, că dependența nu stă în substanță, ci în relația cu ea. O relație devine dependență atunci când nu mai îmbogățește viața omului, ci o îngustează, când e folosită pentru a anestezia golul, nu pentru a construi ceva. Criteriul lor e simplu și dureros de clar: după întâlnire, ești mai întreg sau mai gol?

Și bărbatul e dependent

Ar fi o greșeală să credem că doar amanta trăiește dependența. Bărbatul căsătorit e, adesea, la fel de prins, doar că dependența lui are altă formă. El nu suferă de lipsa contactului, pentru că el controlează contactul. Suferă de altceva: de nevoia de a avea ambele lumi. Fiecare dată când decide să încheie aventura și revine după câteva săptămâni, trăiește aceeași recădere ca orice dependent. Mulți bărbați descriu relația cu amanta ca pe „singurul loc în care respir”, iar fraza seamănă suspect de mult cu felul în care fumătorii își descriu prima țigară a dimineții. Soția, la rândul ei, intră uneori în propriul ciclu: descoperire, scandal, promisiuni, împăcare, suspiciune, din nou descoperire. Triunghiul amoros devine astfel un sistem de trei dependențe care se hrănesc reciproc. Ieșirea din el cere, aproape întotdeauna, ca măcar unul dintre cei trei să refuze să mai joace. De obicei, cel care refuză primul e și cel care se vindecă primul.

Un caz din cabinet

Laura, 33 de ani, arhitectă, mi-a spus în prima ședință că a încercat să se despartă de Victor de unsprezece ori în patru ani. A ținut evidența într-un caiet. Fiecare despărțire dura între trei zile și două luni. Fiecare revenire începea cu un mesaj al lui, scurt, aparent banal: „Mi-e dor.” „Știu că nu e logic”, spunea ea, „dar corpul meu răspunde înainte să gândesc.” Am lucrat cu Laura exact ca la un program de recuperare: identificarea declanșatorilor, blocarea canalelor de contact, construirea unei rețele de sprijin, înlocuirea ritualurilor. Nu am tratat-o ca pe o femeie slabă de înger, ci ca pe un om cu un sistem de recompensă deturnat. Diferența de abordare a contat enorm. Rușinea a scăzut, iar luciditatea a crescut.

Când îndrăgostirea e sănătoasă

Ar fi absurd să patologizăm orice îndrăgostire. Euforia începutului e una dintre cele mai frumoase experiențe umane și are o funcție clară: îi leagă pe doi oameni suficient de puternic încât să treacă împreună de primele obstacole. Dependența sănătoasă, dacă vrem să o numim așa, are trei caracteristici: e reciprocă, evoluează spre stabilitate și nu cere sacrificarea restului vieții. Îndrăgostitul sănătos continuă să muncească, să-și vadă prietenii, să doarmă, după primele săptămâni de exaltare.

Dependența nesănătoasă are caracteristicile opuse: e asimetrică, rămâne blocată în incertitudine și consumă tot mai multe resurse ale persoanei. Nu iubirea în sine e problema, ci contextul în care e trăită.

Cum ieși din sevraj

Numește corect starea. „Sunt în sevraj”, nu „nu mai trăiesc fără el”. Prima frază descrie un proces care trece. A doua descrie un destin fals.

Taie contactul cât mai complet. Fiecare mesaj e o doză. Fiecare verificare a profilului lui e o mică recădere.

Înlocuiește recompensa. Sport, prieteni, proiecte, noutate. Creierul are nevoie de alte surse de dopamină, nu doar de abstinență.

Acceptă timpul. Studiile despre despărțiri arată că intensitatea suferinței scade semnificativ în câteva luni, chiar dacă pare de neconceput în primele săptămâni.

Îndrăgostirea e un drog legal. Nu o interzicem nimănui. Doar recomandăm, ca la orice substanță puternică, să citești prospectul înainte de administrare. Iar la rubrica „reacții adverse” să cauți, cu atenție, cuvinte precum „așteptare”, „secret” și „promisiuni amânate”. Când le găsești pe toate trei, doza e deja prea mare, iar tratamentul trebuie început imediat, fără amânări.