Generația tăcută: foștii ofițeri est-europeni care nu au vorbit niciodată despre ce au trăit și prețul plătit de familiile lor

Psiholog Radu Leca îți propune următorul articol: Generația tăcută: foștii ofițeri est-europeni care nu au vorbit niciodată despre ce au trăit și prețul plătit de familiile lor.

Transmiterea transgenerațională a tăcerii este tema cu care se încheie seria noastră despre psihologia angajatului din structurile de informații est-europene. O întreagă generație de foști ofițeri, formați în Războiul Rece și trecuți prin schimbările de după 1989, a purtat povești de nespus: secrete de serviciu, decizii grele, rușini, pierderi, frici. Mulți nu au vorbit niciodată, nici măcar în familie. Dar tăcerea nu e niciodată goală. Ea se transmite, sub alte forme, copiilor și nepoților. Articolul explică ce spune psihologia despre moștenirea tăcerii și cum poate fi rupt, cu blândețe, lanțul ei.

Tăcerea ca moștenire

Yael Danieli, psiholog clinician din New York, a coordonat în 1998 un manual internațional despre moștenirile multigeneraționale ale traumei. Volumul reunește cercetări despre familiile supraviețuitorilor Holocaustului, ale veteranilor de război, ale victimelor represiunii politice, ale refugiaților. Una dintre ideile centrale ale lui Danieli e „conspirația tăcerii”: situația în care nici cei care au trăit experiențele grele, nici cei din jur nu vorbesc despre ele, fiecare din motive proprii, iar tăcerea devine o atmosferă în care cresc copiii. Generația tăcută a foștilor ofițeri a crescut, fără să vrea, copii care au trăit în atmosfera asta.

Familiile foștilor ofițeri de informații din Europa de Est nu sunt neapărat familii traumatizate. Dar trăiesc adesea într-o formă specifică de conspirație a tăcerii: părintele nu poate vorbi, din obligație legală; nu vrea să vorbească, din rușine sau din obișnuință; iar copiii nu întreabă, fiindcă au învățat că subiectul e interzis.

Ce moștenesc copiii din tăcere

Dan Bar-On, psiholog israelian, a făcut un lucru curajos: a intervievat nu doar descendenți ai supraviețuitorilor Holocaustului, ci și copii ai unor germani implicați în crimele naziste. În „Fear and Hope”, el a urmărit trei generații de familii de supraviețuitori și a descris cum se transmit, prin tăcere, frici, roluri și întrebări nerezolvate. Ce nu e spus nu dispare; se transformă în atmosferă, în reguli nescrise, în neliniști fără nume.

Fără a compara experiențele, lecția psihologică se aplică și familiilor foștilor ofițeri. Copiii pot moșteni neîncrederea față de străini, fără să știe de unde vine. Pot moșteni sentimentul că anumite subiecte sunt periculoase. Pot moșteni o rușine vagă legată de numele familiei sau, invers, o idealizare a unui părinte-erou despre care nu știu nimic concret. Și pot moșteni întrebările: ce a făcut tata, de fapt? cine a fost bunicul?

Fantoma din familie

Psihanaliștii Nicolas Abraham și Maria Torok au propus conceptul de „fantomă” transgenerațională: un secret de familie, nespus și neprocesat de o generație, care continuă să acționeze în generațiile următoare. Copilul sau nepotul poartă, fără să știe, urmele unei povești care nu îi aparține: frici inexplicabile, comportamente repetitive, o tristețe fără obiect. Conceptul e teoretic și greu de testat empiric, dar terapeuții de familie îl găsesc adesea util ca metaforă clinică.

În familiile foștilor ofițeri, fantoma poate lua forme diferite. Un fiu care nu suportă să fie întrebat ce face. O fiică obsedată de transparență. Un nepot pasionat, inexplicabil, de istoria Securității. Uneori, abia în terapie, adulții descoperă că poartă întrebările părinților sau bunicilor.

Vinietă ilustrativă, compusă din elemente tipice. Ioana, 34 de ani, vine în cabinet pentru o anxietate difuză și o dificultate de a avea încredere în parteneri. În timpul ședințelor, apare treptat povestea tatălui ei, fost ofițer, mort cu cinci ani în urmă. „Nu am știut niciodată ce făcea. Mama spunea să nu întreb. Acasă era mereu încordat, verifica de două ori ușa.” Ioana își dă seama că a crescut într-o casă în care pericolul era prezent, dar nenumit. Anxietatea ei avea, cumva, rădăcini într-o poveste pe care n-a auzit-o niciodată.

Ce întrebări ai purtat despre părinții sau bunicii tăi, fără să le pui vreodată? Mai există cineva care le-ar putea răspunde?

De ce au tăcut

A înțelege motivele tăcerii ajută la ruperea ei fără judecată. Foștii ofițeri au tăcut din obligație legală, reală și serioasă. Au tăcut din obișnuință profesională, după decenii în care discreția a fost reflex. Au tăcut din rușine, uneori pentru fapte proprii, alteori pentru instituția căreia i-au aparținut. Au tăcut din dorința de a-și proteja copiii, de pericole sau de povești grele. Și au tăcut pentru că nimeni nu i-a întrebat cu adevărat.

Fiecare dintre motive e omenesc. Niciunul nu face tăcerea inofensivă.

Cum se poate rupe lanțul tăcerii

Pentru foștii ofițeri

Nu tot trebuie spus, iar obligațiile de confidențialitate trebuie respectate. Dar se poate vorbi despre trăiri, valori, alegeri, regrete, fără detalii operative. „Am lucrat într-un domeniu în care am văzut lucruri grele. Am făcut unele lucruri de care sunt mândru și unele pe care le regret. Nu pot da detalii, dar vreau să știi cine am fost.” O asemenea frază poate schimba relația cu un copil adult.

Pentru copii și nepoți

Întrebările pot fi puse cu blândețe, fără ton de anchetă. „Ce a fost cel mai greu pentru tine?” e o întrebare mai deschisă decât „ce ai făcut în anii ’80?”. Iar uneori răspunsul nu vine în cuvinte, ci în disponibilitatea de a sta împreună cu tăcerea.

Pentru familie, împreună

Terapia de familie poate oferi un spațiu sigur în care generațiile vorbesc cu sprijin. Scrisul, scrisorile pentru nepoți, albumele de familie comentate, vizitele în locurile din trecut pot deschide uși.

Partenerii de viață, păstrătorii tăcerii

În multe familii de foști ofițeri, partenerul de viață a jucat rolul discret de gardian al tăcerii. Soția sau soțul știa mai mult decât copiii, dar nu tot. A învățat să nu întrebe, să acopere absențele, să explice copiilor de ce „tata e obosit” sau de ce „mama lipsește de Crăciun”. A purtat propria neliniște fără să o poată împărtăși cu prietenii. În timp, mulți parteneri au devenit ei înșiși tăcuți, protejând o poveste pe care nici nu o cunoșteau complet.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

După pensionarea sau moartea fostului ofițer, partenerul rămâne adesea singurul martor viu. Pentru copiii adulți, el e cheia unei părți a poveștii. Dar și el are nevoie să fie întrebat cu blândețe, fiindcă a trăit ani de zile cu reflexul de a proteja. O conversație între generații, în care partenerul e invitat să povestească nu despre secretele de serviciu, ci despre cum a fost viața de familie în umbra lor, poate dezlega multe noduri.

Arhivele și adevărul

În România, deschiderea arhivelor fostei Securități prin CNSAS a permis multor familii să afle lucruri despre trecutul rudelor, uneori dureroase. Unii descendenți au descoperit că părinții sau bunicii fuseseră victime ale supravegherii; alții, că fuseseră implicați în ea. Asemenea descoperiri pot zgudui o familie. Dar experiența clinică arată că adevărul, chiar dureros, e de obicei mai ușor de purtat decât fantoma. Cu sprijin, familiile pot integra și poveștile grele.

O încheiere de serie

Am parcurs, în această serie, viața psihologică a ofițerului de informații est-european: stresul, secretul, rănile morale, moștenirea istoriei, războiul, ieșirea din sistem. Ultimul cuvânt aparține, firesc, familiilor. Ele au plătit, în tăcere, o parte din prețul acestei profesii. Și tot ele pot transforma, prin curajul de a vorbi și de a asculta, o moștenire a tăcerii într-o moștenire a înțelegerii.

Ce poveste din familia ta merită spusă înainte să fie prea târziu? Și cine ar trebui să o audă primul? Generația tăcută poate lăsa în urmă nu doar secrete, ci și o lecție despre curajul de a vorbi la timp.

Întrebări frecvente despre generația tăcută

Ce este conspirația tăcerii?

Conceptul Yaelei Danieli pentru situația în care nici cei care au trăit experiențe grele, nici cei din jur nu vorbesc despre ele, iar tăcerea devine atmosfera în care cresc copiii.

Ce pot moșteni copiii foștilor ofițeri din tăcere?

Neîncredere, sentimentul că unele subiecte sunt periculoase, rușine vagă sau idealizare, anxietăți fără nume și întrebări nerezolvate despre trecutul familiei.

Ce este „fantoma” transgenerațională?

Un concept al lui Abraham și Torok: un secret nespus și neprocesat dintr-o generație care continuă să influențeze generațiile următoare.

Cum se poate rupe lanțul tăcerii fără a încălca secretul?

Vorbind despre trăiri, valori și alegeri, nu despre detalii operative, punând întrebări cu blândețe și folosind spații sigure precum terapia de familie sau scrisul.

Dacă te regăsești în acest articol, poți cere sprijin confidențial la Cabinetul Psihologic București. Citește și: Sindromul „oamenilor importanți”: adaptarea la o lume în care nimeni nu te mai salută cu respectul de altădată, toate articolele seriei Intelligence.

Surse verificate

1. Danieli, Y. (Ed.). (1998). International Handbook of Multigenerational Legacies of Trauma. New York: Plenum Press.
2. Bar-On, D. (1995). Fear and Hope: Three Generations of the Holocaust. Cambridge, MA: Harvard University Press.
3. Abraham, N., & Torok, M. (1994). The Shell and the Kernel: Renewals of Psychoanalysis (Vol. 1). Chicago: University of Chicago Press.

Psiholog Radu Leca · 0754.999.444 · articolele din categoria Intelligence