PIESĂ DE TEATRU RADIOFONIC
“Colecționarul de tinere cu Lenin”
Scenariu original
PERSONAJE:
MARIA PAHOPOL – pensionară, 68 de ani, curioasă, cu o memorie fotografică pentru detalii neesențiale
VLADIMIR VLADIMIROVICI POSTOV – 71 de ani, colecționar de artă sovietică, fost funcționar la Ministerul Culturii, om al detaliilor
IRINA POSTOVA – 45 de ani, fiica lui Postov, alcoolică funcțională, pianistă ratată, cu mâini care tremură
COMISARUL GHEORGHE BĂLAN – 52 de ani, veterinar de meserie devenit polițist, pragmatic, cu un umor involuntar
AGENTA MINODORA SANDU – 35 de ani, entuziastă, obsedată de proceduri
DR. PETRE CONSTANTINESCU – medic legist, 60 de ani, vorbește încet, ca și cum fiecare cuvânt ar costa
VECINA DE LA PARter – doamnă anonimă, voce de contralt
RADIO – voce de știri
[SEMNAL DE RADIO – zgomot de dial vechi, apoi muzică de chitară sovietică, apoi pauză]
ACTUL I
De asemenea, [Zgomot de valiză târâtă pe asfalt. Ploaie măruntă. Tren care trece în depărtare.]
MARIA PAHOPOL: (respirând greu, trăgând valiza)
Așa… încă puțin… În plus, Doamne, cât de grea e valiza asta. Mai mult, Parcă am umplut-o cu pietre în loc de conserve. Totuși, Maria capul sus ai de urcat Șapte etaje, Maria, șapte etaje fără lift. Meriți o medalie. Sau măcar un lift funcțional.
[Zgomot de pasarelă metalică. Pași ecou.]
MARIA PAHOPOL: (continuă, mai departe de microfon)
Cu toate acestea, Pasarela asta… construită în ’82, când încă credeam în viitor. Prin urmare, Acum scârțâie ca o ușă de dulap bătrân. Și mirosul… var și rugina. Așadar, Var și rugina, exact ca în blocul meu. În consecință, Eu vedeam oamenii cum mergeau liniștiți pe păsarelă….alături de mine
[Pauză. Ploaia se intensifică.]
MARIA PAHOPOL: (oprește brusc)
Curioasă din fire priveam in blocul de vis a vis….Stai… ce e acolo?
[Zgomot de ploaie. Vânt.]
MARIA PAHOPOL: (voce mai jos, concentrată)
Blocul de vis-a-vis
Blocul de vis-a-vis. Etajul doi. Fereastra de la sufragerie. Perdeaua… perdeaua aia portocalie pe care o urăsc de când s-au mutat. Întotdeauna lasă o fantă. Întotdeauna. Vedeam ce fac oamenii dincolo de perdea
[Pauză lungă.]
MARIA PAHOPOL: (respirație întretăiată)
Vladimir Vladimirovici… stă la masă. Ca în fiecare marți. Astfel, Colecția lui… tablourile cu tinerele… tinerele cu Lenin… le aranjează. De exemplu, Întotdeauna le aranjează marți după-amiaza. Întotdeauna. Se mângâia și aranjat tablourile.
În special, [Zgomot de geam deschis în depărtare. Voce feminină, indistinctă, apoi strigăt.]
MARIA PAHOPOL: (șocată)
Doamne sfinte! Ce-a fost asta?!
[Zgomot de ceva care cade. Lovitură surdă. Apoi liniște. Doar ploaia.]
MARIA PAHOPOL: (șoptit, tremurând)
S-a… s-a prăbușit. În primul rând, S-a prăbușit pe masa cu… pe masa cu tinerele. În concluzie, Stătea în picioare și acum… acum e culcat. Culcat pe tablouri. Pe tinerele cu Lenin. De fapt, Și lângă el… lângă el cineva stătea. O umbră. O femeie. Părul… părul desfăcut. Se mișca repede. Repede, repede…
[Pauză. Respirație grea.]
MARIA PAHOPOL: (încercând să-și amintească, mecanic)
Ora. Trebuie să notez ora. Practic, Ceasul de la gară… 17:35. Fix. Bineînțeles, Trenul de la București trece la 17:35. Întotdeauna. L-am auzit. 17:35. Marți. 14 iulie. De altfel, Blocul de pe Strada Biruinței, numărul 7. Etajul 2. Apartament 8. Postov Vladimir Vladimirovici. Colecționar.
[Zgomot de valiză abandonată. Pași repezi pe pasarelă.]
MARIA PAHOPOL: (departe, strigând)
Ajutor! Poliția! Cineva! Cineva a murit! Cineva a…fost ucis!
[Zgomot de ușă trântită. Ploaie. Cu alte cuvinte, Muzică de chitară sovietică, foarte încet.]
[SEMNAL DE RADIO – muzică de suspans, anii ’50]
ACTUL II
În același timp, [Zgomot de mașină poliție, sirene în depărtare. Ploaie.]
COMISARUL BĂLAN: (coborând din mașină, vorbind cu cineva)
Sandu, lasă sirena
Sandu, lasă sirena. E mort deja, nu se grăbește nicăieri. Și ia umbrela din portbagaj, ploaia asta îmi intră în gât.
AGENTA SANDU: (entuziastă, aproape de microfon)
Comisare, am verificat! Victima este Vladimir Vladimirovici Postov, 71 de ani, pensionar, fost șef de secție la Ministerul Culturii în perioada ’78-’89. Ulterior, Apartamentul este la etajul doi, intrarea B. De asemenea, Vecinii spun că…avea o colecție cu femei
COMISARUL BĂLAN: (întrerupând-o)
Sandu. Sandu, respiră. În plus, Suntem la o crimă, nu la concurs de dicție. Mai mult, Hai să urcăm înainte să facem o baie involuntară în fața blocului.
[Pași pe scări. Ușă deschisă. Zgomot de apartament.]
COMISARUL BĂLAN: (intrând)
Doamne… mirosul ăsta. Totuși, Vara, ploaie, și acum… ce e? Whisky? Vodca?
AGENTA SANDU: (verificând)
Comisare, în sufragerie. Cu toate acestea, Victima este… este pe jos, lângă masă. Masă mare, lemn masiv. Prin urmare, Vă rog tovarășe comisar să priviți pereți… comisare, trebuie să vedeți pereții.
COMISARUL BĂLAN: (pași)
Așadar, -Sandule să mor eu… câte sunt? Douăzeci? Treizeci? Mai multe? Apucă-te să faci poze
AGENTA SANDU: (numărând)
În consecință, Treizeci și șapte de portrete, comisare. Toate înramate identic. Toate… toate reprezintă tinere. Astfel, Tinere în costume de pioneri, de UTC-iste, de muncitoare. De exemplu, Și toate… toate țin în mână sau au lângă ele un… un Lenin. Statuie, carte, steag. Lenin peste tot.
COMISARUL BĂLAN: (circulând)
Postov, Postov… îmi sună cunoscut. Aha! Îl știu. Colecționarul de “tinere cu Lenin”. În special, Artă sovietică de duzină, dar el le aduna ca pe timbre. În primul rând, Zicea că fiecare față e o poveste. O poveste a proletariatului. Prostii. În concluzie, Erau poze de fabrică, făcute la comandă. De fapt, Dar el… el plătea bani grei.
[Pași. Practic, Zgomot de ceva călcat în picioare.]
COMISARUL BĂLAN: (jos)
Stai… ce e sub masă? O sticlă?
AGENTA SANDU: (verificând)
Vodcă
Vodcă. Sticlă de jumătate de litru, aproape goală. Etichetă… etichetă în chirilică. Import. Și… și două pahare. Două pahare, comisare. Unul plin, aproape plin, cu urme de buze. Roz. Ruj roz. Să nu fie o înscenare ca in cazul Toplov de acum 2 săptămâni din cartierul Arbat. Când victima a fost ucisă de fiu și acesta a murdărit un bol de supă cu ruj ca să credem….
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
-Liniste. Lasă tâmpenile. Bineînțeles, Iti aduci aminte de cacaturi câmd ești singură acasă. Acum gâmdim. Deci nu a fost singur. A băut cu cineva. De altfel, Și acel cineva… acel cineva purta ruj roz.
[Zgomot de ușă. Pași grăbiți.]
DR. CONSTANTINESCU: (intrând, voce obosită)
Bună seara, comisare. Îmi pare rău că vă stric seara, dar se pare că domnul Postov a stricat-o mai rău pe a mea. Cu alte cuvinte, Eram la un pescuit cu două tovarășe de la noi de la spital
COMISARUL BĂLAN: (amuzat)
La pescuit, doctor? În ploaia asta? În același timp, Și doamnele pescuiau sau se uitau cum pescuiai dumneata. Tovarășe dr numai lucruri bune auzeam înainte de mustrare despre dvs, acum aud că vă ocupați de tinere….la fel ca victima.
DR. CONSTANTINESCU: (cu gravitate)
Ulterior, Peștii nu se uită la meteo, comisare. Ei se uită la momeală. Ca și oamenii, de altfel. Acum… unde este victima?
[Pași. Zgomot de haine mișcate.]
DR. CONSTANTINESCU: (examinând, voce profesională, lentă)
Corpul… poziție laterală. Brațul drept… sub cap. Stângul… întins. De asemenea, Ca și cum ar fi încercat să prindă ceva. Sau pe cineva. Pe față… expresie de surprindere. Nu de frică. Surpriză. A cunoscut pe cineva. A văzut ceva neașteptat.
[Zgomot de instrumente.]
DR. CONSTANTINESCU: (continuă)
Cauza preliminară
Cauza preliminară… lovitură la tâmplă. Obiect contondent. Rotund, probabil. Nu sângerează mult, deci a fost rapid. Foarte rapid. Sau victima era deja… deja adormită. Sau beată.
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
Beată. Vodca. Două pahare.
DR. CONSTANTINESCU: (ridicându-se)
Vă dau raportul complet mâine. În plus, Acum, dacă-mi permiteți, am un pește blond care mă așteaptă. Sau poate nu mă așteaptă. Mai mult, Dar eu îl aștept pe el de douăzeci de ani. Răbdarea e o virtute, comisare. Totuși, Chiar și în pescuit, chiar și în poliție.
[Pași. Ușă.]
COMISARUL BĂLAN: (singur, apoi către Sandu)
Sandu. Caută în acte. Cine mai locuia aici? Cine mai avea cheie? Cu toate acestea, Cine mai intra pe ușa asta?
AGENTA SANDU: (răsfoind)
Prin urmare, Comisare… apartamentul este pe numele lui Postov, dar… dar există o fiică. Irina Postova. 45 de ani. Pianistă. Așadar, Locuiește… locuiește în camera de la capătul holului. Are permis de conducere suspendat. În consecință, Două condamnări cu suspendare pentru… pentru tulburarea ordinii publice. Alcool. Astfel, Și… și o internare la Psihiatrie Nr. 9, acum trei ani. Depresie. Alcoolism.
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
Irina Postova. Camera de la capătul holului. Să mergem.
[Pași pe hol. Ușă deschisă.]
De exemplu, [Zgomot de pian, foarte încet, o singură notă, repetată. Apoi pauză.]
IRINA POSTOVA: (voce răgușită, de parcă abia s-a trezit)
A intrat cineva? Tata? Tata, ai venit cu pâine? Am zis să aduci pâine…
COMISARUL BĂLAN: (intrând, voce blândă)
Doamnă Postova? Irina Postova? Sunt comisarul Bălan. Poliția.
IRINA POSTOVA: (confuză)
Poliția
Poliția? De ce… tata a făcut ceva? A cumpărat tablouri furate din nou? I-am zis… i-am zis de o sută de ori să nu mai cumpere de la țigani. Dar el… el zice că țiganii au cele mai bune tinere cu Lenin. Că au contacte în Rusia. Prostii. Toate sunt reproduceri. Reproduceri de reproduceri.
[Zgomot de pași. Comisarul se apropie.]
COMISARUL BĂLAN: (așezându-se)
În special, Doamnă Postova, vă rog să vă așezați. Nu despre tablouri e vorba. Tatăl dumneavoastră… În primul rând, Vladimir Vladimirovici… a avut un accident.
IRINA POSTOVA: (tăcere, apoi râs scurt, amar)
Accident. Tata nu face accidente. Tata calculează totul. În concluzie, Cât costă o tânără cu Lenin. Cât costă transportul. De fapt, Cât costă să o pui în ramă. Practic, Tata e contabil cu suflet de artist. Bineînțeles, Sau artist cu suflet de contabil. Niciodată nu am știut care.
COMISARUL BĂLAN: (direct)
Doamnă Postova, tatăl dumneavoastră este mort.
[Tăcere lungă. Doar ploaia.]
IRINA POSTOVA: (voce schimbată, mai mică)
Mort. Cum… cum mort? A căzut? A căzut de pe scaun? De altfel, Era mereu pe scaun, la masă, cu tinerele lui. Le privea. Le privea ore în șir. “Uită-te la ochii ăștia, Irina”, zicea. “Ochii ăștia au văzut viitorul. Noi am văzut doar trecutul.”
COMISARUL BĂLAN: (observând)
Doamnă Postova, ați băut azi?
IRINA POSTOVA: (defensivă)
Am băut. Am băut ce-am avut. Ce-a lăsat tata. El ținea vodca în sufragerie, în dulapul cu tinerele. “Vodca și arta, Irina”, zicea. “Vodca deschide ochii, arta îi închide.” Tata era poet când era beat. Prost când era treaz.
AGENTA SANDU: (de pe hol, strigând)
Comisare! Comisare, trebuie să vedeți asta!
COMISARUL BĂLAN: (ridicându-se)
Stai aici, doamnă Postova. Nu plecați. Sandu, ce e?
[Pași repezi.]
[Zgomot de dulap deschis. Hârtii.]
AGENTA SANDU: (excitată)
În dulap, comisare
În dulap, comisare! Lângă sticlele de vodcă! Dosare! Dosare cu fete! Fotografii! Și… și scrisori! Zeci de scrisori! “Dragă Vladimir Vladimirovici”, “Domnule Postov”, “Tati”… comisare, sunt scrisori de la fete tinere. Foarte tinere. Unele… unele au poze. Poze în costume de pioneri. De UTC-iste. Cu Lenin. Toate cu Lenin.
COMISARUL BĂLAN: (răsfoind)
Cu alte cuvinte, Așa ceva… “Mulțumesc pentru tablou, domnule Postov. În același timp, O să-l pun deasupra patului. Ulterior, Mama zice că e ciudat, dar eu zic că e frumos. De asemenea, Lenin privește ca bunicul.” Semnat… semnat “Măriuca, 14 ani”. 18 ani, Sandu. 18 ani.
AGENTA SANDU: (indignată)
Comisare, el le trimitea tablouri? Le cumpăra? Le… le aduna? Ca pe…
COMISARUL BĂLAN: (întrerupând-o)
Nu sări la concluzii. Încă. Dar… dar da. Ceva e putred aici. Ceva e putred de mult. În plus, Acum… du-te la mașină și adu kit-ul de amprente. Verifică paharele. Verifică sticla. Mai mult, Și… și verifică hainele doamnei Postova.
AGENTA SANDU: (plecând)
Da, comisare!
[Pași. Ușă.]
COMISARUL BĂLAN: (singur, gânditor)
Tinere cu Lenin. Tinere fără Lenin. Totuși, Tinere care nu știu ce vor. Cu toate acestea, Și un bătrân care știa prea bine ce vrea.
[Pauză. Prin urmare, Muzică de pian, o notă, din camera de la capătul holului.]
[SEMNAL DE RADIO – muzică de suspans]
ACTUL III
[Zgomot de birou. Telefon. Hârtii.]
COMISARUL BĂLAN: (la telefon)
Da. Da, am înțeles. Raportul legistului. Așadar, Lovitură cu un obiect contondent, rotund, diametru aproximativ 8 centimetri. Probabil statuetă. În consecință, Probabil… da, Sandu, probabil una din statuetele alea de Lenin de pe șemineu. Câte erau? Șapte? Opt?
[Zgomot de hârtie.]
AGENTA SANDU: (citind)
Opt statuete de bronz, comisare
Opt statuete de bronz, comisare. Fiecare cu baza rotundă. Fiecare… fiecare cu greutatea de aproximativ două kilograme. Arme perfecte. Și… și comisare, amprentele. Pe paharul cu vodcă, pe sticlă, pe clanța ușii de la sufragerie… amprentele doamnei Postova. Peste tot. Doar ale ei. Și pe statueta de pe jos… pe statueta de lângă cadavru… amprente parțiale. Ale aceleiași persoane.
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
Deci a băut cu el. A stat la masă. A vorbit. Astfel, Și apoi… apoi l-a lovit. Cu Lenin. Cu profetul revoluției. Ironie fină, Sandu. Ironie fină.
AGENTA SANDU: (nesigură)
Comisare… dar de ce? De exemplu, De ce și-ar ucide propriul tată?
COMISARUL BĂLAN: (ridicându-se)
Hai să o întrebăm. În special, Dar mai întâi… mai întâi hai să aflăm cine e doamna Pahopol. Vecina de pe pasarelă. Martora noastră. Femeia cu valiza.
[Zgomot de mașină. Ploaie.]
[Zgomot de interfon. Ușă deschisă.]
MARIA PAHOPOL: (deschizând ușa, voce fermă)
Da? Aha. Poliția. Mă așteptam. Intrați, nu stați în ploaie. Am făcut ceai. În primul rând, Ceai de tei, de la bunica mea. În concluzie, Ea a adus planta de la Soroca, în ’56. Încă crește. Încă înflorește. Unele lucruri persistă, domnilor polițiști. Altele nu.
[Pași. Zgomot de ceainic. Căni.]
COMISARUL BĂLAN: (așezându-se)
Doamnă Pahopol, sunteți martor principal. Ați văzut crima. Sau… sau parte din ea.
MARIA PAHOPOL: (turnând ceai)
Am văzut suficient. De fapt, Am văzut cât să nu mai dorm trei nopți. Practic, Și eu care credeam că la 68 de ani am văzut tot. Război, foamete, cutremur din ’77. Bineînțeles, Dar nu… nu văzusem un om murind. Nu de aproape. De altfel, Nu în timp ce trăgeam valiza cu conserve.
AGENTA SANDU: (deschizând caietul)
Cu alte cuvinte, Doamnă Pahopol, vă rog, povestiți-ne exact ce-ați văzut. De la început.
MARIA PAHOPOL: (sorbind ceaiul, voce calmă, aproape robotică)
Era marți
Era marți. 14 iulie. Mă întorceam de la fiica mea, din Militari. Ea mi-a dat conserve. Roșii, castraveți, zacuscă. Șapte borcane. Plus haine vechi. Plus o pătură. Valiza era grea. Foarte grea.
[Zgomot de ceainic.]
MARIA PAHOPOL: (continuând)
Am urcat pe pasarelă. Pasarela dintre blocul meu, Strada Biruinței nr. 5, și… și blocul de vis-a-vis, nr. 7. E unghi perfect. Unghi de observație. În același timp, De acolo vezi etajul 2, apartamentele 7 și 8. Postov era la 8. Întotdeauna perdeaua lăsată o fantă. Întotdeauna.
COMISARUL BĂLAN: (interesat)
Întotdeauna? Îl observați des?
MARIA PAHOPOL: (defensivă)
Nu sunt curioasă, comisare. Sunt atentă. Sunt pensionară. Am timp. Și el… el era interesant. Ulterior, Un bătrân care vorbea cu tablourile. Care le aranja. De asemenea, Care le ștergea de praf cu o perie de păr. O perie veche, de cal. Îmi amintesc detalii. În plus, Detaliile sunt tot ce mai am.
AGENTA SANDU: (notând)
Și marți, la 17:35…
MARIA PAHOPOL: (întrerupând)
La 17:35 fix. Trenul de București. Îl aud întotdeauna. Mai mult, Și atunci… atunci l-am văzut pe Postov. Stătea la masă. Nu era singur. Totuși, Lângă el, în picioare, o femeie. Păr desfăcut. Haine… haine negre, cred. Sau închise la culoare. Se mișca nervos. Vorbea repede. Nu auzeam, dar vedeam. Vedeam gura mișcându-se rapid. Ca un metronom. Ca un metronom nebun.
COMISARUL BĂLAN: (aproape)
Și apoi?
MARIA PAHOPOL: (voce schimbată, mai mică)
Și apoi
Și apoi… Postov s-a ridicat. A ridicat mâna. Nu știu dacă să lovească sau să se apere. Sau să îmbrățișeze. Și femeia… femeia a luat ceva de pe masă. Sau de pe șemineu. Ceva mic, dar greu. L-a ridicat deasupra capului. Și… și a lăsat să cadă. Nu a lovit. A lăsat să cadă. Asta e diferența, comisare. Nu a lovit. A abandonat. A abandonat greutatea.
[Tăcere. Ploaie.]
MARIA PAHOPOL: (continuând)
Postov a căzut. Pe masă. Pe tablouri. Pe tinerele lui cu Lenin. Cu toate acestea, Și femeia… femeia a stat nemișcată. O secundă. Două. Trei. Apoi s-a aplecat. L-a atins. Pe față. Sau pe gât. Nu am văzut bine. Apoi a ieșit din cadru. Prin urmare, A ieșit din fereastra mea de vedere. Și eu… eu am strigat. Și am fugit. Am lăsat valiza pe pasarelă. Șapte borcane de conserve. Roșii, castraveți, zacuscă. Am lăsat tot.
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
Doamnă Pahopol, ați recunoaște femeia? Așadar, Dacă ați vedo-o din nou?
MARIA PAHOPOL: (fără ezitare)
O recunosc. Am văzut-o înainte. De multe ori. Intrând în bloc. Ieșind din bloc. Uneori beată, uneori trează. Uneori cântând la pian, noaptea. Notele acelea… aceleași note, repetate. În consecință, Ca și cum ar încerca să prindă ceva. O melodie. Sau o amintire. Astfel, Sau un motiv să nu se omoare.
COMISARUL BĂLAN: (direct)
Irina Postova.
MARIA PAHOPOL: (confirmând)
Fiica. Alcoolica. Pianista ratată. De exemplu, Fata care a crescut între tinerele cu Lenin ale tatălui ei. În special, Care a învățat să cânte pentru a-i atrage atenția. În primul rând, Și care a descoperit că tablourile nu aplaudă. Nu aplaudă niciodată.
[Tăcere lungă.]
COMISARUL BĂLAN: (ridicându-se)
Mulțumim, doamnă Pahopol. Veți fi contactată. Și… și conservele dumneavoastră? Valiza?
MARIA PAHOPOL: (râzând amar)
Vecina de la parter le-a luat
Vecina de la parter le-a luat. Ea ia tot ce nu e prins cu lanț. Dar nu contează. Am văzut o crimă, comisare. Am văzut cum moare un om care a trăit printre morți. Printre tinerele lui de hârtie. Acum e și el hârtie. Hârtie pentru dosarul dumneavoastră.
[Pași. Ușă. Ploaie.]
[SEMNAL DE RADIO – muzică de suspans, mai întunecată]
ACTUL IV
[Zgomot de celulă. Ușă de fier. Pași.]
COMISARUL BĂLAN: (intrând)
Doamnă Postova. Irina. Puteți să vă ridicați?
[Zgomot de scaun. Pași nesiguri.]
IRINA POSTOVA: (voce răgușită, dar calmă)
Comisare. În concluzie, Ați venit să-mi spuneți că mă arestați? Sau să-mi aduceți vodcă? De fapt, A doua variantă ar fi mai utilă.
COMISARUL BĂLAN: (așezându-se)
Nu aduc vodcă la serviciu. Regulă personală. Dar aduc întrebări. Și aștept răspunsuri adevărate. Practic, Nu mai aveți motive să mințiți. Tatăl dumneavoastră e mort. Bineînțeles, Tablourile lui sunt confiscate. “Tinerele cu Lenin” vor ajunge la muzeul de istorie. Sau la gunoi. Depinde cât de autentice sunt.
IRINA POSTOVA: (râzând scurt)
Autentice. Toate sunt autentice. Autentic false. Autentic triste. Autentic… autentic pornografice, pentru un bătrân care le cumpăra pe bani puțini de la oameni disperați.
[Tăcere.]
IRINA POSTOVA: (continuând, voce schimbată)
Știți, comisare, când eram mică, tata mă ducea la Conservator. “O să fii mare pianistă, Irina”, zicea. “O să cânți în Moscova. În Leningrad. De altfel, O să vezi tinere cu Lenin în carne și oase.” Și eu credeam. Cântam opt ore pe zi. Degetele îmi sângerau. Cu alte cuvinte, Și el… el venea acasă cu tablouri. Cu tinere. Cu fete care zâmbeau. Care aveau viitor. Care nu aveau degete sângerânde.
COMISARUL BĂLAN: (blând)
Și ați renunțat la pian?
IRINA POSTOVA: (amărâtă)
Nu am renunțat
Nu am renunțat. Renunță ei la mine. Juriul de la Conservator. “Prea emoțională, domnișoară Postova. Prea dramatică. Prea… prea sovietică.” Sovietică. În România, în ’89. Sovietică era insultă. Sau compliment. Nu mai știu.
[Zgomot de apă turnată.]
IRINA POSTOVA: (continuând)
În același timp, Și apoi… apoi am descoperit vodca. Și vodca descoperită mine. Ulterior, Am băut împreună ani de zile. Tata nu se supăra. De asemenea, Tata îmi dădea bani. “Bea, Irina”, zicea. “Bea și uită. În plus, Uită că n-ai fost destul de bună. Mai mult, Uită că n-ai fost destul de tânără. Destul de proaspătă. Destul de… de colecționabilă.”
COMISARUL BĂLAN: (observând)
Marți. 17:35. Ați băut împreună?
IRINA POSTOVA: (tăcere, apoi)
Da. Ca în fiecare marți. Ritualul nostru. El aranja tinerele. Eu beam. Uneori cântam. Uneori plângeam. Marți… marți am plâns. Am plâns pentru că am găsit scrisoarea.
COMISARUL BĂLAN: (interesat)
Ce scrisoare?
IRINA POSTOVA: (voce tremurând)
Scrisoarea de sub perna lui. De la o fată. O fată de 16 ani. Din Vaslui. “Dragă domnule Postov”, scria. “Vă mulțumesc pentru tablou și pentru cei 200 de lei. Mama nu știe. Să nu-i spuneți. Totuși, O să vă scriu când împlinesc 17 ani. Cu toate acestea, Atunci putem să… să ne întâlnim. Să vă arăt tabloul. Prin urmare, Unde l-am pus.” Și semnată. Semnată cu nume. Cu adresă. Așadar, Cu vârstă. 16 ani, comisare. 16 ani.
[Tăcere. Respirație grea.]
IRINA POSTOVA: (continuând, plângând acum)
În consecință, Și eu… eu i-am arătat scrisoarea. “Tata, ce e asta? Ce faci? Le cumperi? Le plătești? Astfel, Le… le aduni ca pe tablouri?” Și el… el a râs. De exemplu, A râs și a zis: “Irina, Irina, ești prea sovietică. Prea dramatică. Sunt doar scrisori. Doar cuvinte. Cuvintele nu păcălesc pe nimeni. Numai oamenii păcălesc.”
COMISARUL BĂLAN: (gânditor)
Și dumneavoastră…
IRINA POSTOVA: (întrerupând)
Și eu am luat Lenin
Și eu am luat Lenin. Statueta de pe șemineu. Mica statuetă de bronz, de jumătate de kilogram. Pe care o adusese din Moscova, în ’82. “De la Kremlin, Irina”, zicea atunci. “De la Kremlin, pentru fata mea care o să cânte în Kremlin.” Și am ridicat-o. Și am lăsat-o să cadă. Nu am lovit. Am abandonat. Am abandonat greutatea. Ca și cum aș fi abandonat tot ce a mai rămas din mine.
[Tăcere lungă. Doar respirația ei.]
IRINA POSTOVA: (șoptit)
A căzut pe tâmplă. În special, A căzut și el a căzut. Pe masă. Pe tinerele lui. În primul rând, Pe ultima fată pe care o cumpărase. În concluzie, Pe ochii ei care văzuseră viitorul. De fapt, Și eu… eu l-am atins. Pe față. Era cald încă. Cald și surprins. Practic, Surprins că fiica lui, alcoolica, pianistă ratată, a avut curajul să abandoneze ceva.
COMISARUL BĂLAN: (tăcere, apoi)
Doamnă Postova, aveți dreptul la un avocat.
IRINA POSTOVA: (râzând, amar)
Avocat? Bineînțeles, Comisare, am cântat la pian în fața a sute de oameni. Am băut vodcă cu ambasadori. De altfel, Am dormit în spitalul de psihiatrie. Nu am nevoie de avocat. Am nevoie de un public. De cineva care să asculte. Și dumneavoastră… dumneavoastră ascultați. E suficient. E mai mult decât merit.
[Zgomot de ușă. Pași.]
COMISARUL BĂLAN: (departe, vorbind cu Sandu)
Sandu. Proceduri. Reținere. Dosar. Și… și sună la muzeu. Cu alte cuvinte, Spune-le să verifice proveniența tablourilor. Toate. Fiecare tânără. Fiecare Lenin. Poate găsim familii. Poate găsim… poate găsim explicații. Sau poate doar mai multe crime ascunse în ramă.
AGENTA SANDU: (departe)
Da, comisare. În același timp, Și… și comisare, doamna Postova va fi…
COMISARUL BĂLAN: (obosit)
Va fi judecată
Va fi judecată. Va face închisoare. Sau va face tratament. Sau va face amândouă. Nu eu decid. Eu doar adun. Ca Postov. Adun fapte. Adun amprente. Adun mărturii. Și la final… la final am un dosar. Un dosar greu. Ca valiza doamnei Pahopol. Cu conserve. Cu roșii. Cu castraveți. Cu zacuscă. Cu viață.
[Pași. Ușă de fier. Zgomot de cheie.]
[SEMNAL DE RADIO – muzică de chitară sovietică, foarte încet, apoi pauză]
ACTUL V – EPILOG
[Zgomot de pasarelă. Ploaie. Valiză târâtă.]
MARIA PAHOPOL: (respirând, trăgând valiza)
Iar… iar valiza asta. De data asta cu haine. Haine de la fiica mea. Plus borcanele recuperate. Ulterior, Vecina de la parter le-a lăsat în fața ușii. Cu bilet. “Scuze, doamnă Pahopol. Credeam că sunt abandonate.” Abandonate. De asemenea, Totul e abandonat în blocul ăsta. Timpul. Speranța. Oameni. Tinere cu Lenin.
[Pași. Pasarelă. Ploaie.]
MARIA PAHOPOL: (oprește, privind)
Apartamentul 8. Etajul 2. Perdeaua portocalie… e trasă acum. Complet. Nu mai e fantă. În plus, Nu mai e nimic de văzut. Doar perdea. Doar portocaliu. Doar uitare.
Mai mult, [Zgomot de fereastră deschisă, în depărtare. Pian. O notă. Aceeași notă.]
MARIA PAHOPOL: (ascultând)
Aha. Cântă. Încă cântă. Aceeași notă. La diez. Sau la bemol. Nu știu. Nu știu muzică. Știu doar că persistă. Ca teiul bunicii. Totuși, Ca trenul de la 17:35. Ca ploaia. Ca crimele pe care le vezi de pe pasarelă, între blocuri, între vieți, între trecut și viitor.
[Pauză. Pianul continuă, foarte încet.]
MARIA PAHOPOL: (continuând, mai departe)
Vladimir Vladimirovici Postov
Vladimir Vladimirovici Postov. Colecționarul de tinere cu Lenin. Mort în sufragerie, marți, 14 iulie, ora 17:35. Văzut de Maria Pahopol, pensionară, 68 de ani, de pe pasarela dintre blocul 5 și blocul 7, de pe Strada Biruinței. Martoră. Martoră la sfârșitul unei epoci. La sfârșitul unei colecții. La sfârșitul unui bătrân care a crezut că tinerele cu Lenin nu îmbătrânesc. Că nu mor. Că nu se prăbușesc pe masa din sufragerie, sub greutatea unei statuete aduse din Kremlin, pentru o fată care n-a cântat niciodată în Kremlin.
[Valiza se oprește. Ploaia se intensifică.]
MARIA PAHOPOL: (ultimele cuvinte, departe)
Și eu… eu continui. Cu valiza. Cu borcanele. Cu teiul. Cu ochii. Cu ochii care văd. Pentru că cineva trebuie să vadă. Cineva trebuie să fie acolo, pe pasarelă, la 17:35, când trenul trece și crimele se întâmplă. Cineva trebuie să noteze. Să amintească. Să povestească.
[Pauză. Doar ploaia.]
MARIA PAHOPOL: (șoptit, aproape inaudibil)
Chiar și când nu vrea
Chiar și când nu vrea. Chiar și când ar prefera să nu vadă. Chiar și când… chiar și când tânăra cu Lenin din tablou privește înapoi, din ramă, și zâmbește. Zâmbește pentru că nu știe. Nu știe că a fost cumpărată. Că a fost colecționată. Că a fost martoră. Martoră la o lume care a crezut în viitor, și care a murit în sufrageria unui bătrân beat, marți, la 17:35, pe Strada Biruinței, numărul 7, etajul 2, sub privirea unei femei cu valiză. Care se întorcea de la muncă, sau de la fiică, sau de la viață, înapoi spre casă, spre bloc, spre pasarelă, spre eternitatea de beton și var și rugina dintre blocurile unde oamenii trăiesc, mor, și uneori, foarte rar, foarte trist, se mai și uită unul la altul, prin fereastră, prin perdea, prin timp, prin ploaie.
[Pauză foarte lungă.]
MARIA PAHOPOL: (ultimul cuvânt, abia auzit)
Sfârșit.
Cu toate acestea, [Zgomot de valiză târâtă, depărtându-se. Ploaie. Pian. O notă. Tăcere.]
[SEMNAL DE RADIO – muzică de chitară sovietică, încet, încet, până la tăcere]
FIN
REGIE MUZICALĂ: Muzică de chitară sovietică (Vysotsky sau similar), intercalată cu ploaie, tren, pași pe pasarelă metalică, note de pian izolate (La diez, repetat).
EFECTE SONORE: Ploaie constantă ca fundal emoțional, valiză târâtă, sirene distante, uși, ceainic, pahare de vodcă, zgomot de dial radio vechi.
ATMOSFERĂ: București de blocuri, vară ploioasă, anii ’80-’90 persistenți în obiecte și mentalități, melancolie sovietică, realism magic al detaliilor mărunte.
Previous Post
