Exemple concrete de dialog cu un psihopat

COMUNICAT DE PRESĂ

București, 26 iunie 2026

„CICLONUL” — O lucrare unică în lume despre dialogurile invizibile dintre psihopat și victimă, publicată de psihologul Radu Leca

De asemenea, Un instrument de recunoaștere și supraviețuire pentru mii de români prinși în relații toxice. Psihologul clinician Radu Leca publică astăzi o lucrare fără precedent în literatura de specialitate mondială: „CICLONUL dialoguri dintre partenerul psihopat și victimă”, o colecție de peste 900 de replici tip dialog, însoțite de descrieri ample și exemple multiple. Care aduce pentru prima dată în spațiul public românesc și internațional mecanismul conversațional al manipulării psihopatice sub forma unei piese teatrale psihologice.

Lucrarea nu este un roman. Nu este un manual didactic. Este o radiografie în timp real a unei dinamici relaționale pe care statisticile o ascund sub genericul de „violenta domestică”. Dar pe care psihologia o știe mult mai bine definită: relația de cuplu cu un partener cu trăsături psihopatice.

De ce „CICLONUL”?

Titlul nu este metaforic. „Este diagnostic”. Psihopatul în cuplu nu lovește mereu cu pumnul. El lovește cu cuvântul. Rotește victima într-un vortex de stări, de la tandrețe la teroare, de la adorație la anihilare, până când ea nu mai știe care e sus. Care e jos, care e ea însăși și care e proiecția lui. Ciclul este circular, nu linear: calm → suspiciune → acuzație → violență emoțională → reconciliere → calm. Și iar de la capăt.

Radu Leca a transcris acest ciclu în 900 de

Radu Leca a transcris acest ciclu în 900 de replici, fiecare purtând semnătura inconfundabilă a manipulării: proiecția („Tu m-ai rănit”), gaslighting-ul („Nu ți-am spus asta, ai visat”), triangulația („Mama ta a sunat, nu mai e îngrijorată de tine”), izolarea („Lumea nu te vrea, doar eu”), supunerea prin adorație („Te ador, de aceea trebuie să mă adori”) și anihilarea identității („Dezbracă-te de tine și îmbracă-te în mine”).

Golul în stomac și recunoașterea

În plus, Experiența de lectură a materialului este, conform descrierii autorului, traumatic-identificatorie. Cititorii care trăiesc sau au trăit cu un partener psihopat nu citesc un text — își recitesc propria viață. Fiecare replică declanșează un mecanism de recunoaștere tiparului: „Așa vorbește și el”, „Așa mă face și el să mă simt”, „Așa am crezut și eu că e dragoste”.

Reacția fiziologică este documentată în literatura de traumatologie: gol în stomac, greață, amețeală, palpitații, stare de vomă. Nu este exagerare artistică. Este răspunsul sistemului nervos autonom la reactivarea unei amenințări percepute — chiar și numai în format textual. Corpul recunoaște pericolul înaintea minții.

Mai mult, Radu Leca nu se ferește de această reacție. O cultivă deliberat. Pentru că primul pas spre vindecare este conștientizarea: victima trebuie să vadă, în alb și negru, că ceea ce a trăit nu a fost „iubire complicată”, ci predare sistematică sub masca iubirii.

Implicații psihologice la nivel social

Publicarea acestei lucruri intervine într-un moment critic pentru sănătatea

Publicarea acestei lucruri intervine într-un moment critic pentru sănătatea mentală a societății românești. Datele disponibile indică faptul că 1 din 4 femei (și un număr semnificativ, subraportat, de bărbați) experimentează violență domestică în viața de cuplu. Dintre acestea, un procent estimat între 15-30% implică un partener cu trăsături de personalitate psihopatice sau narcisice — adică manipulare calculată, lipsă de empatie, utilizarea instrumentală a celuilalt și ciclare emoțională deliberată.

Totuși, Ce diferențiază psihopatul de agresorul impulsiv? Cuvântul. Cu toate acestea, Psihopatul nu lovește din mânie; lovește din design. El își construiește victima ca pe un proiect: o izolează, o dezbracă de identitate, o hrănește cu tăcere și frică. Prin urmare, Apoi o adoră ca să o facă dependentă de adorație. Și o face conversând.

Lucrarea lui Radu Leca expune acest arsenal lingvistic în forma sa brută, nemediată. 900 de replici înseamnă 900 de probe ale unui proces care, în instanță, în terapie sau în familie, este aproape imposibil de demonstrat: „El nu m-a bătut”, „El doar m-a făcut să mă simt nebună”, „El doar mi-a spus că mă iubește prea tare”.

Impactul asupra cititorilor: trei categorii

1. Așadar, Victimele active — cei care trăiesc încă în relație. Pentru ei, textul este oglinda care confirmă: nu sunt nebuni, nu sunt prea sensibili, nu sunt de vină. În consecință, Tiparul există, are nume, are structură, are ieșire. Astfel, Recunoașterea este primul pas spre demisionare emoțională din rolul de victimă.

2. Supraviețuitorii — cei care au ieșit, dar încă poartă cicatrici invizibile. Pentru ei, textul este validare retroactivă: ceea ce au simțit era real, ceea ce au trăit era sistematic, ceea ce au pierdut (identitatea, încrederea, anii) a fost furat, nu dat.

Profesioniștii și familia extinsă — terapeuți, asistenți sociali, polițiști,

3. Profesioniștii și familia extinsă — terapeuți, asistenți sociali, polițiști, magistrați, frați, părinți. Pentru ei, textul este educație emoțională: învață să audă ce nu se aude în plângeri, să vadă ce nu se vede în vânătăi, să înțeleagă că violența psihopatică este invers proporțională cu urmele fizice și direct proporțională cu distrugerea psihică.

O provocare pentru sistem

Lucrarea lui Radu Leca pune o întrebare inconfortabilă: de ce sistemul de protecție a victimelor se concentrează pe urme și nu pe cuvinte? De ce o femeie (sau un bărbat) care vine și spune „mă face să mă simt nebună, mă controlează, mă izolează, mă adoră și mă umilește” primește, în cel mai bun caz, o recomandare de „a vorbi cu el”?

Pentru că legislația și percepția publică sunt încă ancorate în modelul agresorului impulsiv, alcoolic, violent fizic. Psihopatul în cuplu este mult mai periculos tocmai pentru că nu se încadrează în acest stereotip. El este, adesea, bine integrat social, carismatic, profesionist de succes, tată iubitor în public, partener „devotat”. De exemplu, Victima lui pare, din exterior, „norocoasă”.

Radu Leca demontează această percepție replică cu replică. 900 de ori.

Despre autor

În special, Radu Leca este psiholog clinician, cu expertiza in psihoterapie de familie. Lucrarea „CICLONUL” reprezintă sinteza a peste 15 ani de practică terapeutică cu victime ale partenerilor psihopați, transpusă într-un format accesibil, dar profund tulburător.

Avertisment editorial

Editorul și autorul avertizează că parcurgerea textului poate declanșa simptome de reactivare traumatice la persoanele cu istoric de abuz emoțional. Se recomandă lectura în prezența unui specialist sau, cel puțin, într-un context de siguranță emoțională. În primul rând, Nu este o lectură de seară. Este o armă de conștientizare.

Disponibilitate

Lucrarea CICLONUL va fi disponibilă în format digital și

Lucrarea „CICLONUL” va fi disponibilă în format digital și tipărit, cu acces gratuit pentru instituțiile de protecție a victimelor violenței domestice, centrele de consiliere și facultățile de psihologie din România.

Pentru informații suplimentare și solicitări de interviu:

Contact: 0754.999.444

Acest comunicat de presă poate fi reprodus integral sau parțial, cu citarea sursei.

Cuvinte cheie: psihopat în cuplu, violență emoțională, manipulare, gaslighting, traumă relațională, sănătate mentală, conștientizare publică, Radu Leca, CICLONUL.

CICLONUL de Radu Leca

În concluzie, [Sunet de ceasornic ticăind prea tare. Apoi liniște.]

1. „Ești obosită,” spune el, și vocea lui e mătase. 2. „Hai să dormi,” și îmi acoperă ochii cu palma. 3. Dimineața mă trezesc și el deja mă privește. 4. „Ai vorbit în somn,” zice. „Despre el.”
5. Nu am vorbit despre nimic. De fapt, Dar ochii lui s-au întunecat. 6. „Glumeam,” adaugă repede. Zâmbește. Soarele intră pe fereastră. 7. La prânz îmi aduce flori. Nu știu de unde le-a luat. 8. „Pentru că te iubesc,” spune, de parcă asta explică tot. 9. Florile sunt albe. Practic, Funerare. 10. „De ce nu zâmbești?”
11. Zâmbesc. 12. „Așa, mai bine. Bineînțeles, Acum ești a mea din nou.”

[Pauză. Un pahar care se umple.]

Seara gătește el

13. Seara gătește el. Ceva complicat, cu multe condimente. 14. „Gustă,” îmi spune, și lingura e la buzele mele înainte să pot refuza. 15. E prea sărat. Sau prea dulce. Nu mai știu. 16. „Îți place?”
17. „Da,” spun, deși limba mi-e amorțită. 18. „Vezi? Știu eu ce-ți place.”
19. După cină dansează singur în bucătărie. 20. Se învârtește, se învârtește, și ochii lui rămân pe mine, fix, în timp ce trupul se învârtește. 21. „Vino,” zice. „Nu fi rece.”
22. Nu sunt rece. Sunt înghețată. 23. Mă trage spre el. Miroase a aftershave și ceva metalic. 24. „Te simt cum tremuri,” șoptește. „Îmi place.”

[Trosnet de lemn în sobă. Sau e altceva.]

25. De altfel, Noaptea mă trezesc și patul e gol. 26. Îl găsesc în hol, stând în întuneric. 27. „Ce cauți?” întreb. 28. „Te păzeam,” zice. „Din cauza ta nu pot dormi.”
29. „Din cauza mea?”
30. „Da. Te miști prea mult. Parcă fugi de ceva.”
31. Nu fug. Cu alte cuvinte, Stau nemișcată acum. 32. „Hai la pat,” spune, și vocea e din nou mătase. 33. Ne întindem. În același timp, El îmi pune mâna pe piept. 34. „Aici,” zice, „bate prea tare. Calmeaz-o.”
35. Încerc. Ulterior, Nu pot. 36. „Nu poți?” Râde. „Atunci o voi calma eu.”
37. Apasă. Nu tare. Destul. 38. „Vezi? Acum bate cum trebuie.”

[Dimineață. Ploaie.]

Unde ai fost ieri

39. „Unde ai fost ieri?” întreabă la micul dejun. 40. „La muncă,” spun. 41. „Ai întârziat șapte minute.”
42. „Cum știi?”
43. Zâmbește. Nu răspunde. 44. Îmi toarnă cafea. E prea fierbinte. 45. „Ai grijă,” zice, deși el a turnat-o. 46. Mă ard. Nu spun nimic. 47. „De ce taci?”
48. „Nu m-am ars,” mint. 49. „Ba da,” zice, și suflă peste ceașca mea. „Vezi? Acum e perfectă.”
50. Beau. E rece.

[Sunet de telefon care nu sună niciodată.]

51. „Prietena ta a sunat,” zice el, deși telefonul meu n-a vibrat. 52. „Ce a zis?”
53. „Că nu te mai place. Că ești plictisitoare.”
54. „Nu cred,” spun, dar deja îndoiala intră pe sub ușă ca un curent. 55. „De ce te-ai îmbrăca așa pentru ea?”
56. De asemenea, Nu m-am îmbrăcat pentru ea. M-am îmbrăcat pentru mine. 57. „Ești prea frumoasă,” zice, și asta sună ca o acuzație. 58. „Du-te și schimbă-te.”
59. În plus, Mă schimb. 60. „Prea urât acum,” zice. „Du-te înapoi.”
61. Stau în mijlocul camerei, în pijama, și el râde. 62. „Glumeam,” zice. „Râzi și tu.”
63. Râd. Mai mult, Sună a plâns. 64. „Așa,” zice. „Acum ești drăguță.”

[Vânt bătând la geam. Sau cineva bate.]

Te-ai uitat la el, zice brusc, la cină

65. „Te-ai uitat la el,” zice brusc, la cină. 66. „La cine?”
67. „La chelner. L-ai privit în ochi.”
68. „Am comandat,” spun. 69. „Nu trebuia să privești. Ești cu mine.”
70. Tac. 71. „Spune că ești cu mine.”
72. „Sunt cu tine,” spun. 73. „Tare. Ca și cum ai crede.”
74. „SUNT CU TINE!”
75. Restaurantul se oprește o clipă. Apoi continuă. 76. El zâmbește, liniștit. 77. „Bravo,” zice. „Acum merităm desert.”
78. Comandă pentru mine. Ceva cu ciocolată. 79. „Știu ce-ți place,” zice. 80. Nu-mi place ciocolata. Dar mănânc. 81. „Bun?”
82. „Bun,” spun, și zahărul îmi arde gâtul.

[Noapte. Ceasornicul s-a oprit.]

83. „Ai visat urât,” zice, deși nu i-am spus. 84. „Cum știi?”
85. „Te-ai mișcat. Te-ai apărat. De cine te apărai?”
86. „Nu știu,” spun. 87. „De mine?” Râde. „De ce te-ai apăra de mine? Eu te iubesc.”
88. Spune „te iubesc” ca pe o sentință. 89. „Spune și tu,” comandă. 90. „Te iubesc,” spun. 91. „Nu așa. Ca și cum aș fi singurul lucru care contează.”
92. „Ești singurul lucru care contează.”
93. „Mai tare.”
94. „EȘTI SINGURUL LUCRU CARE CONTEAZĂ!”
95. Vecinii bat în perete. 96. Totuși, El îmi sărută fruntea. 97. „Vezi? Acum e adevărat.”

[Dimineață. Soare prea strălucitor.]

Am aranjat să mergem la părinții tăi, zice

98. „Am aranjat să mergem la părinții tăi,” zice. 99. „Nu i-am chemat,” spun. 100. „Eu am chemat. Sunt drăguți. Mă plac.”
101. „Da,” spun. Într-adevăr, îl plac. Nu știu de ce. 102. „Le-am spus că ești obosită. Că ai avut o perioadă grea.”
103. „Ce perioadă?”
104. „Aia în care ai fost nebună. Dar acum ești bine. Cu mine.”
105. Părinții mei mă privesc cu îngrijorare. 106. „Ești bine?” întreabă mama. 107. „Sunt bine,” spun, și el îmi strânge mâna. 108. „Vezi?” zice el. „Spune și ea. Uneori nu știe ce simte, dar eu știu.”
109. Tata dă din cap, aprobator. 110. „Ești norocoasă,” zice mama. 111. Știu.

[Seară. Mașina.]

112. „Ai vorbit prea mult cu mama ta,” zice, la volan. 113. „Am vorbit despre vreme.”
114. „Ai vorbit despre mine. Cu toate acestea, Am auzit.”
115. „Nu am…”
116. „Taci.”
117. Prin urmare, Mașina accelerează. 118. „Ești nervos?” întreb, deși vocea îmi tremură. 119. „Nervos? Eu? De ce aș fi nervos? Tu mă faci nervos. Tu și gura ta.”
120. Frânează brusc. Ne oprim pe marginea drumului. 121. „Ia-o de la capăt,” zice. 122. „Ce?”
123. „Seara. De când am plecat. Fără mama ta. Fără vreme. Doar eu. Așadar, Și cât de fericită ești.”
124. „Sunt fericită,” spun. 125. „Arată-mi.”
126. Zâmbesc. În consecință, E cel mai urât zâmbet al meu. 127. „Așa,” zice. „Acum putem merge acasă.”

[Acasă. Noapte. Casa respiră.]

M-ai făcut să par prost, zice, în întuneric

128. „M-ai făcut să par prost,” zice, în întuneric. 129. „Când?”
130. „Tot timpul. Cu felul în care te uiți la alții. Cu tăcerea ta. Cu existența ta.”
131. „Îmi pare rău,” spun, automat. 132. „Nu-ți pare rău. Dar o să-ți pară.”
133. Se ridică. Se plimbă prin cameră. 134. „Știi ce mă calmează?”
135. „Nu,” spun, deși știu. 136. „Să știu că mă asculți. Că niciun gând nu-ți aparține. Că ești goală, și eu te umplu.”
137. Stau nemișcată. 138. „Ești goală?”
139. „Sunt goală,” spun. 140. „Mai tare.”
141. „SUNT GOALĂ!”
142. „Și cine te umple?”
143. „Tu.”
144. „Cine?”
145. „TU!”
146. „Pentru totdeauna?”
147. „PENTRU TOTDEAUNA!”
148. Se întinde lângă mine. Respiră adânc. 149. „Vezi?” șoptește. „Așa e bine. Așa e liniște. Așa e dragostea.”
150. Închide ochii. Eu stau cu ochii deschiși. Ticăitul ceasornicului s-a oprit. Sau inima mea. Nu mai știu care e diferența.

CICLONUL (continuare)

Partea a doua: Între perete și perete

[Același sunet de cheie. Astfel, Apoi pași pe hol, încet, ca și cum cineva ar număra dalele.]

151. Se trezește înaintea mea, ca de obicei. „Ai dormit bine?” întreabă, deși știe că nu. 152. „Da,” spun. E răspunsul corect. Există doar răspunsuri corecte acum. 153. „Ai visat la el din nou,” zice. Nu e întrebare. 154. „Nu,” spun, dar deja îmi pregătește fața de vinovată. 155. „Nu minți,” spune blând. „Eu îți citesc visele. Sunt aici, în tine.” Îmi pune mâna pe frunte. „Aici, unde e fierbinte.”
156. Micul dejun e pe masă.

Ouă

Ouă. Nu-mi plac ouăle. Le mănânc de trei ani. 157. „Gustă,” zice. „Le-am făcut exact cum îți plac.”
158. Exact cum îmi plac ar fi să nu existe. Dar înghit. 159. „Vezi?” zâmbește. „Te cunosc mai bine decât tine.”
160. Telefonul meu sună. El îl ridică înaintea mea. 161. „E serviciul,” zice, și respinge apelul. „Nu ai nevoie de stres azi.”
162. „Dar poate e important…”
163. „Eu sunt important,” zice, și râde. „Glumeam. Sau nu?”

De exemplu, [Sunet de apă care curge în baie. Sau e altceva, mai continuu.]

În special, 164. „Te-ai schimbat,” zice, stând în ușa băii. În primul rând, Nu am cheia. 165. „M-am spălat,” spun. 166. „Prea mult. Miroși a săpun. A curat. A… fără mine.”
167. „Vreau doar să fiu curată.”
168. „Curățăm eu ce trebuie curățat,” zice, și intră. Apa e prea fierbinte. Sau prea rece. În concluzie, Nu mai simt diferența. 169. „Stai,” zice, și mă ține sub duș. „Așa. Să intre bine.”
170. Apa îmi arde ochii. Nu închid pleoapele. Închiderea e o formă de refuz. 171. „Ești supusă azi,” constată, mulțumit. „Îmi place când ești supusă.”
172. Iese. Lasă ușa deschisă. „Să nu încuii,” zice de pe hol. „Încuietorile sunt pentru oameni care au ceva de ascuns.”

[Masa de prânz. Tăcere. De fapt, Sau e zgomotul farfuriilor care se ciocnesc prea tare.]

173. „N-ai mâncat,” zice. 174. „Nu mi-e foame.”
175. „Dar ți-am făcut. Și când fac eu ceva, mănânci.”
176. Pune o lingură de orez la gura mea. Deschid. Înghit. 177. „Așa,” zice. „Acum ești recunoscătoare.”
178. „Mulțumesc,” spun. 179. „Pentru?”
180. „Pentru… tot.”
181. „Pentru tot,” repetă el, savurând. „Asta e o frază mare. O să ți-o cer înapoi, cu dobândă.”
182. Râde. Râsul lui sună a contabilitate.

[După-amiază

[După-amiază. El citește. Eu stau. Așteptarea e o cameră cu pereți moi.]

183. „De ce nu citești?” întreabă, fără să ridice ochii. 184. „Nu pot să mă concentrez.”
185. „Pentru că te gândești la el,” zice. Nu e întrebare. Niciodată nu sunt întrebări, doar verdicturi. 186. „Mă gândesc la nimic,” spun. 187. „La nimic?” Ridică privirea. „Eu sunt nimic?”
188. „Nu, tu ești…”
189. „Sunt?”
190. „Tu ești tot,” spun, și e cea mai adevărată minciună pe care am spus-o vreodată. 191. Zâmbește. „Așa e. Și totul nu împarte. Totul înghite.”
192. Se întoarce la carte. Eu mă uit la perete. Peretele e mai prietenos.

[Seara. El se îmbracă. Eu nu știu unde mergem.]

193. „Ieșim,” zice. 194. „Unde?”
195. „Surpriză.” Surprizele lui sunt ca ninsoarea în aprilie — frumoase din afară, ucigașe pentru ce e sub ele. 196. Mașina merge spre centru. Trec pe lângă serviciul meu. 197. „Ai văzut?” zice. „Acolo unde credeai că contezi.”
198. „Contez,” spun, slab. 199. „Contezi tu,” zice. „Aici. În mașina mea. În viața mea. Practic, În mâna mea.” Îmi strânge mâna. Nu tare. Destul. 200. Ajungem la un restaurant. Nu cel din prima seară. Unul nou. Bineînțeles, Fără amintiri, fără scuze. 201. „Comand pentru tine,” zice. „Știu ce-ți place.”
202. Știe ce nu-mi place. De altfel, Asta e același lucru, în logica lui. 203. Chelnerul vine. Tânăr. Cu alte cuvinte, Zâmbește. 204. „Nu te uita,” zice el, sub zâmbet. 205. Mă uit în farfurie. Farfuria e goală. Sau ochii mei sunt goi. 206. „Bun?” întreabă el. 207. „Bun,” spun, deși n-am gustat. 208. „Vezi? Știu eu.”

[Noaptea. Camera de hotel. Sau e camera noastră? Nu mai recunosc.]

Nu vrei să facem dragoste, constată

209. „Nu vrei să facem dragoste,” constată. Nu e întrebare. 210. „Sunt obosită,” spun. 211. „Obosită,” repetă el. „De ce? Ce-ai făcut azi? Ai stat. Ai mâncat. Ai respirat. Toate datorită mie.”
212. „Știu,” spun. 213. „Atunci arată.”
214. Mă dezbrac. Mecanic. Corpul meu e un dulap pe care îl deschid pentru el. 215. „Așa,” zice. „Acum ești frumoasă.”
216. Nu sunt frumoasă. Sunt disponibilă. Asta e diferența pe care el a șters-o. 217. Face dragoste cu mine. Sau face ceva. Eu numesc dragoste ce nu pot numi altfel. 218. După, stă pe marginea patului. „Ai plâcut,” zice. 219. „Da,” spun. 220. „Nu mie. Ție. Ți-a plăcut?”
221. „Da,” spun, mai tare. 222. „Mai tare.”
223. „DA!”
224. Hotelul e vechi. Pereții subțiri. Nimeni nu bate. Nimeni nu aude. Sau toată lumea aude și nimeni nu bate.

[Dimineață. Oraș străin. În același timp, Sau același oraș, văzut prin oglinda lui.]

225. „Am rezervat o zi la spa,” zice. „Pentru tine. Pentru relaxare.”
226. „Tu?”
227. „Eu te aștept. Să știu că ești acolo, unde te-am lăsat.”
228. Spa-ul e frumos. Lumânări. Muzică. 229. Maseuza e blândă. Îmi atinge umerii și simt că plâng. 230. „E în regulă?” întreabă ea. 231. „Da,” spun, dar plâng mai tare. 232. „Vrei să oprim?”
233. „Nu,” spun repede. „Dacă oprim, el va ști. El știe tot.”
234. Maseuza nu înțelege. Zâmbește profesional. 235. Mă întorc.

El stă în hol, cu un ziar

El stă în hol, cu un ziar. Nu citește. Mă privește. 236. „Te-ai relaxat?”
237. „Da,” spun. 238. „Ai plâns,” constată. „De ce?”
239. „De fericire,” spun. 240. „Fericirea nu plânge,” zice. „Plânge frica. Sau vinovăția. Tu de care?”
241. „De fericire,” repet. 242. „A treia oară când minți,” zice, numărând pe degete. „Prima a fost despre el. A doua despre vise. A treia…”
243. „Nu mai contează,” spun. 244. „Ba da,” zice. „Contează tot. Eu contabilizez tot. Sunt banca ta. Sunt datoria ta. Sunt dobânda.”

[Prânz. Terasă. Soare. El poartă ochelari de soare. Nu-i văd ochii. E mai rău.]

245. „Omul de la masa trei te privește,” zice. 246. „Nu mă uit,” spun. 247. „Dar el se uită. De ce se uită?”
248. „Nu știu.”
249. „Pentru că ești a mea și el vrea ce e al meu. Sau pentru că te uiți tu, și el răspunde.”
250. „Nu mă uit,” repet. 251. „Du-te și spune-i să nu se mai uite,” zice. 252. „Ce?”
253. „Du-te. Acum. Ulterior, Sau o fac eu, și nu o să-i placă cum o fac.”
254.

Mă ridic. Merg la masa trei. Bărbatul acolo citește. Nu m-a privit niciodată. 255. „Scuzați,” spun. „Prietenul meu… vrea să nu vă mai uitați.”
256. Bărbatul ridică privirea. De asemenea, Confuz. „Nu m-am uitat.”
257. „Știu,” spun. „Dar spuneți-i asta. Vă rog.”
258. Bărbatul se uită spre terasă. El zâmbește, ridică paharul. 259. „E în regulă?” întreabă bărbatul. 260. „Nu,” spun. „Dar mulțumesc.”
261. Mă întorc. În plus, El e mulțumit. 262. „Vezi?” zice. „Ai rezolvat. Ești utilă când vrei.”

[Seara. Drumul înapoi. Mașina e un confesional în mișcare.]

Ce ți-a spus

263. „Ce ți-a spus?” întreabă. 264. „Că nu s-a uitat.”
265. „Și tu ai crezut?”
266. „Nu știu ce să cred.”
267. „Să crezi pe mine,” zice. „Eu sunt adevărul tău. El e minciuna. Toți ceilalți sunt minciuna. Eu sunt singurul om din lume care îți spune adevărul.”
268. „Care e adevărul?”
269. „Că ești nimic fără mine. Că ești frumoasă doar când te privesc eu. Că respiri pentru că îți permit.”
270. „Respiri pentru că îmi permit,” repet, și aerul intră greu, ca și cum ar fi al lui. 271. „Așa,” zice. „Acum înțelegi.”

[Noapte. Acasă. Sau ce numim acasă.]

Mai mult, 272. „Telefonul tău,” zice, și mi-l arată. E deschis pe mesaje. 273. „L-ai citit?”
274. „L-am șters,” zice. „Era de la ea. Prietena ta. Cu îngrijorări. Îngrijorările sunt contagioase. Te-am vaccinat.”
275. „Vreau să vorbesc cu ea,” spun, și vocea mea sună a copil care cere prea mult. 276. „Vorbești cu mine,” zice. „Eu sunt prietena ta. Eu sunt mama ta. Eu sunt totul. Ce mai vrei?”
277. „Vreau…”
278. „Ce?”
279. „Vreau să tac,” spun, și e cel mai adevărat lucru pe care l-am spus.

280. „Așa,” zice, mulțumit. „Tăcerea e dragoste. Tăcerea e înțelegere. Tăcerea e noi.”
281. Mă culc. El stă treaz. Îl simt privindu-mă în întuneric. 282. „Ce faci?” șoptesc. 283. „Te memorez,” zice. „Pentru când o să pleci.”
284. „Nu plec,” spun, automat. 285. „Știu,” zice. „De-aia te memorez. Ca pe ceva ce nu pleacă niciodată. Ca pe o rană care nu se vindecă. Ca pe o…”
286. Tace. 287. „Ca pe ce?” întreb, deși nu vreau să știu. 288. „Ca pe iubirea mea,” zice. „Exact așa.”

[Miezul nopții

[Miezul nopții. Sau dimineața devreme. Timpul s-a înmuiat.]

289. Totuși, Mă trezesc și el nu e în pat. Cu toate acestea, Îl găsesc în bucătărie, tăind morcovi. 290. „Ce faci?”
291. „Gătesc,” zice. „Pentru tine. Mâine. Peste o săptămână. Peste un an. Fac provizii.”
292. „De ce la trei noaptea?”
293. „Pentru că ziua e pentru tine. Noaptea e pentru mine. Și eu te gătesc pe tine, așa că noaptea e pentru tine, dar în felul meu.”
294. Morcovii sunt tăiați perfect. Prin urmare, Identici. 295. „Ești obsedat,” spun, fără să gândesc. 296. Se oprește. Așadar, Cuțitul rămâne în aer. 297. „Obsedat?” repetă, blând. „Eu? Care te hrănesc? Care te spăl? În consecință, Care te număr respirațiile?”
298. „Îmi pare rău,” spun repede. 299. „Nu-ți pare rău. Astfel, Dar o să-ți pară.” Pune cuțitul jos. Încet. Controlat. „Du-te la culcare. Visul meu e acolo. În pat. Așteaptă-mă.”
300. Mă duc. Aștept. De exemplu, Visul lui vine peste mine ca o pătură prea grea.

CICLONUL (continuare)

Partea a treia: Anatomia unei zile care nu se termină niciodată

[Sunet de ceasornic care bate o oră inexistentă. Sau e inima mea, numărând în gol.]

Mă trezesc și el deja mă privește din colțul

301. Mă trezesc și el deja mă privește din colțul camerei, nemișcat, ca un mobil care așteaptă să fie împins de vânt. 302. „Ai dormit opt ore, treisprezece minute și patru secunde,” zice. „Eu am numărat.”
303. „De ce?”
304. „Pentru că somnul tău e al meu. Visele tale sunt chirie pe care nu mi-o plătești. Număr ca să știu cât îmi datorezi.”
305. „Îți datorez tot,” spun, și e primul lucru pe care îl spun fără să fiu întrebat. 306. Zâmbește. „Ai învățat. Azi e o zi bună.”
307. Zilele bune sunt cele rele. Am uitat care e diferența, dar el îmi amintește.

[Micul dejun. Ouă din nou. Întotdeauna ouă. În special, Galbenul e ochiul lui care mă privește din farfurie.]

În primul rând, 308. „Nu mănânci,” zice. „Te gândești la el.”
309. „La cine?”
310. „La el. La cel dinainte. La cel de după. La cel care nu există dar pe care îl inventezi ca să scapi de mine.”
311. „Nu inventez,” spun. 312. „Toți inventați,” zice. „Eu sunt singurul real. În concluzie, Restul sunt vise urâte pe care le ai ca să mă înșeli.”
313. Înghit galbenul. E rece. De fapt, Sau gura mea e rece. 314. „Așa,” zice. „Înghite realitatea. E singurul lucru nutritiv.”

[Dimineață. El pleacă. Sau așa zice. Ușa se închide. Rămân singură. Sau așa cred.]

Aud pași în hol

315. Aud pași în hol. Sau în capul meu. Nu mai știu unde se termină casa și unde încep eu. 316. Telefonul meu e pe masă. Nu l-a luat. E o capcană. Știu că e capcană. Dar mâna mea nu știe. 317. Îl ridic. Un mesaj de la mama: „Ești bine?”
318. Tastez: „Da.” Șterg. Tastez: „Nu.” Șterg. 319. Închid telefonul. El intră pe ușă. 320. „Ai scris ceva?”
321. „Nu,” spun. 322. „Arată-mi,” zice, și întinde mâna. 323. Îi dau telefonul. Apasă. Citește. 324. „E gol,” zice. „De ce e gol? Ai ceva de ascuns?”
325. „Nu am…”
326. „Sau poate ai șters,” zice. „Ștersul e o formă de minciună. Minți?”
327. „Nu,” spun. 328. „A patra oară,” numără. „A patra minciună. O să faci o colecție.”
329. Râde. Râsul lui e un sertar care se închide peste degete.

[Prânz. El gătește. Practic, Eu stau la masă, ca un copil pedepsit.]

Bineînțeles, 330. „Pentru tine,” zice, și pune farfuria. De altfel, E goală. 331. „E goală,” spun. 332. „E plină,” zice. „E plină de ce meritai. Cu alte cuvinte, E plină de ce-ai făcut. E plină de tăcerea ta de dimineață.”
333. „N-am tăcut…”
334. „Ai tăcut când trebuia să vorbești. În același timp, Ai vorbit când trebuia să taci. Farfuria asta e echilibrul. Mănâncă.”
335. Mănânc aer. Mănânc tăcere. Ulterior, Mănânc farfuria goală. 336. „Bun?” întreabă. 337. „Bun,” spun, și stomacul meu râcâie în gol.

[După-amiază. El doarme. Sau face pe dormindul. Ochii lui sunt crăpături în pleoape.]

Mă ridic încet

338. Mă ridic încet. Un pas. Doi. Trei spre ușă. 339. „Unde?” zice, fără să se miște. 340. „La baie,” spun. 341. „Ai fost la baie acum o oră.”
342. „Am nevoie din nou.”
343. „De ce? Ce faci acolo? Te uiți în oglindă? Te vezi pe tine sau pe altcineva?”
344. „Mă văd pe mine,” spun. 345. „Nu te mai recunoști,” zice. „Așa că te uiți să vezi dacă mai ești acolo. Ești. Dar ești a mea. A mea nu se recunoaște. A mea se recunoaște prin mine.”
346. Mă întorc. Mă culc lângă el. Trupul lui e fierbinte. Sau e frigul meu. 347. „Așa,” zice. „Acum ești unde trebuie. Între somnul meu și trezirea mea. Între perete și perete.”

[Seara. El se îmbracă elegant. Eu sunt în pijama. Sau în pielea mea. Nu mai știu diferența.]

348. „Ieșim,” zice. 349. „Nu m-am îmbrăcat.”
350. „Exact,” zice. „Vreau să vadă toți ce am. De asemenea, Vreau să vadă că nu ai nevoie de haine ca să fii a mea. În plus, Că ești a mea și goală, și îmbrăcată, și vie, și…”
351. Tace. Mai mult, Așteaptă. 352. „Și moartă?” întreb, și nu știu de unde vine. 353. Zâmbește. Larg. Deschis. Ca o ușă spre pivniță. 354. „Aia e între noi,” zice. „Aia e doar între noi.”

[Restaurantul. Lumea se uită. Sau eu simt că se uită. Sau el mi-a spus că se uită, și acum simt.]

Stau în pijama

355. Stau în pijama. Nimeni nu reacționează. Sau toată lumea reacționează și nimeni nu spune. 356. „Ești frumoasă,” zice el, tare, ca să audă masa vecină. „Ești frumoasă și ești a mea. Spune și tu.”
357. „Sunt a ta,” spun, și vocea mea e o haină prea largă. 358. Chelnerul vine. Nu mă privește în ochi. Știe. Sau nu știe. Sau știe că nu trebuie să știe. 359. „Pentru ea,” zice el, „ceea ce vrea ea.”
360. „Nu știu ce vreau,” spun. 361. „Vrei ce vreau eu,” zice. „Asta e tot ce trebuie să știi. Asta e tot ce știi. Asta e tot ce ești.”
362. Comandă pentru mine. Ceva roșu. Sânge, sau vin, sau supă de roșii. Nu mai văd culorile corect.

[Noaptea. Drumul înapoi. El conduce cu o mână. Cealaltă e pe genunchiul meu. Sau pe gâtul meu. Nu mai simt diferența.]

Totuși, 363. „Ai mâncat,” zice. „Ai băut. Ai fost văzută. Acum ești reală.”
364. „Nu eram reală înainte?”
365. „Erai o idee,” zice. „O idee periculoasă. Acum ești fapt. Faptele se pot atinge.”
366. Atinge. Obrazul. Gâtul. Cu toate acestea, Clavicula. 367. „Aici,” zice, apăsând, „e locul unde te termin. Prin urmare, Și aici,” mută degetul, „e locul unde te reîncep. Așadar, Sunt Dumnezeul tău cu două mâini. În consecință, Una pentru sfârșit, una pentru început.”
368. „Care e care?” întreb. 369. Râde. „Asta depinde de zi. Azi e joi. Joi e mâna dreaptă. Vineri e stânga. Sâmbăta e amândouă. Duminica e nimic. Astfel, Duminica te las să respiri ca să știi ce pierzi luni.”

[Acasă. Noapte. Camera e rotundă. Sau eu mă învârt.]

Dezbracă-te, zice

370. „Dezbracă-te,” zice. 371. Mă dezbrac. 372. „Mai mult.”
373. Mă dezbrac de piele. De oase. De nume. 374. „Așa,” zice. „Acum ești perfectă. Acum ești goală de tot ce nu am pus eu. Acum ești doar ceea ce am construit. Și am construit din nimic. Din aer. Din tăcere. Din spațiul dintre cuvintele tale.”
375. Stau goală. Nu mă tremur. Tremuratul e o emoție. Emoțiile sunt ale lui acum. 376. „Nu tremuri,” constată, dezamăgit. „De ce nu tremuri?”
377.

„Pentru că m-ai învățat să nu tremur,” spun. 378. „Așa,” zice, și pentru prima dată vocea îi tremură. „Așa e bine. Așa e… nu. Așa e rău. Vreau să tremuri. De exemplu, Vreau să știu că mai poți.”
379. Mă apropie de el. Îi pun mâna pe piept. Inima lui bate. În special, A mea nu. 380. „Aici,” zice, „e singurul loc unde mai exist ceva. În mine. Tu ești în mine. Nu mai ești în tine. În primul rând, Ești în mine, și eu te simt bătând.”

[Miezul nopții. Sau dimineața. Un telefon sună. Al meu. Al lui. Nu mai știu.]

El răspunde

381. El răspunde. „Da?”
382. Tace. Ascultă. Zâmbește. 383. „E pentru tine,” zice, și întinde receptorul. 384. „Cine?”
385. „Tu știi,” zice. „E cel pe care îl visezi. Cel pe care îl inventezi. Cel care sună ca să te salveze.”
385. Ridic receptorul la ureche. Linie moartă. 386. „A închis,” zice el. „Sau n-a fost niciodată. Depinde ce crezi. Eu cred că n-a fost. Tu ce crezi?”
387. „Cred ce crezi tu,” spun. 388. „A cincea minciună,” numără. „Sau a cincea adevăr. Nu mai știu diferența. Nici tu. Nici eu. Doar noi. Și noi suntem…”
389. Tace. Așteaptă. 390. „Suntem?” întreb. 391. „Suntem,” zice. „Doar atât. Suntem. Un verb fără subiect. O frază fără punct. O viață fără…”
392. Tace din nou. 393. „Fără?”
394. „Fără sfârșit,” zice. „Din fericire. Sau din nefericire. Depinde de zi.”

[Dimineață. Soare. El face sport. Eu număr repetările.]

Unu, zice, ridicând

395. „Unu,” zice, ridicând. „Doi,” zice, coborând. 396. Număr cu el. Vocea mea e un ecou care a uitat originalul. 397. „Treizeci,” zice. „Ca vârsta ta. Ca zilele pe care le-ai irosit înainte de mine. Ca…”
398. „Opriți-vă,” vreau să spun. Spun: „Treizeci și unu.”
399. Se oprește. Mă privește. Transpirația lui e un parfum. 400. „Ai vrut să mă opresc?”
401. „Nu,” spun. 402. „A șasea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E dorință. Dorințele sunt mai periculoase. Dorințele înseamnă că mai vrei ceva. Că mai ești cineva. Că mai există un tu care vrea.”
403. „Nu mai există,” spun. 404. „Bine,” zice. „Pentru că eu exist pentru amândoi. Eu vreau pentru amândoi. Eu sunt pentru amândoi. Tu ești doar… aici. Ca un tablou. Ca un scaun. Ca un aer pe care îl respir și îl uit.”

[Prânz. El mănâncă. Eu privesc. Sau eu mănânc privind. Nu mai știu.]

În concluzie, 405. „Gustă,” zice, și întinde furculița. 406. Deschid gura. Înghit. Nu simt. 407. „Nu simți,” constată. „De ce?”
408. „Pentru că ești tu,” spun. „Și tot ce ești tu e…”
409. „E?”
410. „E prea mult,” spun, și pentru prima dată spun ceva fără să fiu întrebat. 411. Se oprește. De fapt, Furculița rămâne în aer. 412. „Prea mult,” repetă. „Prea mult. Prea mult.” Ca un cântec. Ca o mantră. Ca o amenințare. 413. „Îmi pare rău,” spun repede. 414. „Nu-ți pare,” zice. „Dar o să-ți pară. Prea mult.”
415. Continuă să mănânce. Fiecare îmbucătură e un sunet. Fiecare sunet e un nume. Numele meu, rostit înghițit.

[După-amiază. El citește. Eu stau. Timpul e o carte pe care el o răsfoiește, iar eu sunt semnul de carte.]

La pagina cinci, zice, e un personaj ca tine

416. „La pagina cinci,” zice, „e un personaj ca tine. Se numește… nu contează cum se numește. Contează ce face. Și ce face e să aștepte. Să aștepte pe cineva ca mine. Și când vine, să nu știe ce să facă. Așa că stă. Și stă. Și stă.”
417. „Până când?” întreb. 418. „Până la sfârșitul cărții,” zice. „Dar cartea nu are sfârșit. Eu am rupt ultimele pagini. Ca să nu știi. Ca să stai. Ca să fii semnul meu de carte. Pentru totdeauna. Sau până când eu termin de citit. Și eu citesc încet. Foarte încet.”

[Seara. El se pregătește. Eu nu mă pregătesc. Practic, Pregătirea e o formă de speranță.]

Bineînțeles, 419. „Unde mergi?” întreb. 420. „Undeva,” zice. „Fără tine. Cu tine. Depinde cum numeri. De altfel, Eu număr că ești cu mine. Tu număr că ești fără. Cu alte cuvinte, Cine numără corect?”
421. „Tu,” spun. 422. „A șaptea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E supunere. Supunerea e mai dulce. Supunerea e…”
423. Deschide ușa. În același timp, Lumina de afară e un cuțit. 424. „Rămâi,” zice. „Sau vino. Alegerea e a ta. Ulterior, Dar alegerea ta e a mea. Așa că aleg pentru tine. Rămâi.”
425. Ușa se închide. Rămân. Sau plec. Nu mai știu. Corpul meu e aici. Undeva, eu nu sunt.

[Noapte. Singură. Sau așa cred. Pereții au urechi. De asemenea, Sau eu am început să aud gândurile.]

426. Telefonul sună. Răspund. 427. „Ești bine?” e mama. 428. „Da,” spun. 429. „Nu ești,” zice. „Vocea ta e…”
430. Linia se întrerupe. Sau el a intrat. Sau nu a fost niciodată mama. 431. Stau în întuneric. Număr. Unu. Doi. Trei. Până la infinit. Infinitul e unde el mă așteaptă.

[Dimineață

[Dimineață. El e acasă. Sau nu a plecat niciodată. Sau a plecat și s-a întors în timp ce număram.]

În plus, 432. „Ai vorbit cu cineva,” zice. Mai mult, Nu e întrebare. 433. „Nu,” spun. 434. „A opta,” numără. „Dar asta nu contează. Contează că ai vrut. Voința e un păcat. Totuși, Voința e ceea ce te desparte de mine. Cu toate acestea, Și eu nu vreau să fiu despărțit. De nimic. De niciodată. Prin urmare, De niciun tu care vrea.”
435. Mă apropie. Miroase a noapte. A altundeva. A ceva ce nu recunosc. 436. „Unde ai fost?” întreb, și vocea mea e o strangeră care nu trebuia să fie deschisă. 437. Așadar, Zâmbește. „Acolo unde tu nu ești. În consecință, Acolo unde tu nu poți fi. Acolo unde tu nu existi. Astfel, Și acum,” mă trage aproape, „acolo unde tu ești. Pentru că eu te-am adus. Din nou. Din nou. Din nou.”

[Prânz. El doarme. Sau face pe dormindul. De exemplu, Ochii lui sunt crăpături prin care privesc eu.]

438. Mă ridic. Un pas. Doi. Ușa e acolo. Ușa e întotdeauna acolo. Dar unde e cheia? 439. Cheia e în ușă. Cheia e în el. Cheia e în mine. Nu mai știu unde e cheia. 440. Mă întorc. El stă în pat, cu ochii deschiși. 441. „Cauți ceva?”
442. „Pe tine,” spun. 443. „A noua,” zice. „Dar asta e adevăr. Adevărul e periculos. Adevărul înseamnă că mai existi. Și dacă mai existi, mai poți pleca. Și dacă mai poți pleca, eu trebuie să…”
444. Tace. Așteaptă. 445. „Să?”
446. „Să te iubesc mai tare,” zice. „Să te strâng mai tare. Să te fac să uiți că există un drum. Sau o ușă. Sau un eu care ar putea pleca.”

[Seara

[Seara. El se îmbracă. Eu sunt deja îmbrăcată. Sau dezbrăcată. Nu mai știu.]

447. „Ieșim,” zice. 448. „Unde?”
449. „Unde vrei tu,” zice, și asta e cea mai crudă frază. Pentru că nu mai știu ce vreau. Pentru că voința mea e un muzeu închis. 450. „Nu știu,” spun. 451. „Exact,” zice. „Așa că aleg eu. Aleg mereu eu. Pentru că tu nu mai știi. Și eu știu. Eu știu tot. În special, Eu știu ce vrei înainte să vrei. În primul rând, Eu știu ce vei vrea după ce vei uita că ai vrut. Eu sunt viitorul tău. Trecutul tău. Prezentul tău. Eu sunt timpul tău. Și timpul meu e…”

[Noapte. Undeva. Orașul e o hartă pe care el o desenează, iar eu sunt punctul care nu se mișcă.]

452. Stăm pe o bancă. El vorbește. Eu ascult. Sau fac pe ascultătoarea. 453. „Vezi lumina aia?” zice, arătând spre un bloc. 454. „Da,” spun. 455. „Acolo locuia cineva ca tine. Și cineva ca mine. Și cineva ca mine a făcut ca cineva ca tine să nu mai fie. Și acum lumina aia e goală. Și cineva ca mine stă pe o bancă și arată lumina goală și spune: vezi? Acolo e locul unde ai fi putut fi. Dacă nu erai a mea. Dacă erai a ta.

Dacă mai erai

Dacă mai erai.”
456. „Mai sunt,” spun. 457. „A zecea,” numără. „Dar asta nu e minciună. E speranță. Speranța e cea mai periculoasă. Speranța înseamnă că mai crezi. Și dacă mai crezi, mai poți pleca. Și dacă mai poți pleca…”
458. Mă strânge de mână. Nu tare. Destul. 459. „Acolo,” zice, arătând spre alt bloc, „e unde vom fi. Eu și tu. Sau doar eu. Tu vei fi în mine. Ca un organ. Ca un gând. Ca o amintire pe care o am dar nu o pot atinge.”

[Acasă. Noapte târzie. El se culcă. Eu stau.]

460. „Vino,” zice. 461. În concluzie, Mă duc. 462. „Îmbrățișează-mă,” zice. 463. Îl îmbrățișez. 464. „Spune că mă iubești,” zice. 465. „Te iubesc,” spun. 466. „Spune că ești a mea,” zice. 467. „Sunt a ta,” spun. 468. „Spune că nu există nimic altceva,” zice. 469. „Nu există nimic altceva,” spun. 470. „Spune că ești fericită,” zice. 471. „Sunt fericită,” spun. 472. „Spune că vrei să mori aici,” zice. 473. De fapt, Tăcere. 474. „Spune,” zice, și vocea nu mai e mătase. E sârmă. 475. „Vreau să mor aici,” spun. 476. „A unsprezecea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E profeție. Și profețiile se împlinesc. Încet. Sigur. Cu mine.”
477. Închide ochii. Eu îi privesc pleoapele. Pleoapele lui sunt uși. Ușile sunt închise. Eu sunt înăuntru.

CICLONUL (continuare)

Partea a patra: Dicționarul tăcerii

[Sunet de pagini care se răsfoiesc. Sau e un calendar pe care cineva îl desfoaie înapoi, spre zile care nu mai există.]

Mă trezesc și el stă la masă, scriind

478. Mă trezesc și el stă la masă, scriind. „Ce scrii?” întreb. 479. „Lista,” zice, fără să ridice privirea. „Lista cu zilele în care ai mințit. Lista cu zilele în care ai tremurat. Lista cu zilele în care ai respirat prea tare, prea repede, prea mult pentru tine.”
480. „Câte zile?”
481. „Toate,” zice. „De când te-am cunoscut. De când te-am ales. De când te-am făcut.”
482. „M-ai făcut?”
483. „Nu erai nimic,” zice, și acum ridică privirea. „Erai o idee proastă. Un proiect nescris. Eu am scris. Eu am construit.

Eu am dat nume golului. Și numele ești tu.”
484. Mă apropii. Paginile sunt pline. Fiecare zi e un paragraf. Fiecare paragraf e o acuzație. Fiecare acuzație e un verdict. 485. „Pot să citesc?”
486. „Nu,” zice, și închide caietul. „Citești doar ce scriu eu pentru tine. Și eu nu scriu. Eu doar număr. Și numărul tău e…”
487. Tace. Practic, Așteaptă. 488. „E?”
489. „E infinit,” zice. „Sau zero. Depinde cum numeri. Eu număr infinit. Tu numeri zero. Asta e diferența dintre noi. Eu sunt plin. Tu ești gol. Și golul meu ești tu.”

[Micul dejun. Ouă din nou. Întotdeauna ouă. Galbenul e un soare pe care el îl controlează.]

Nu mănânci, zice

490. „Nu mănânci,” zice. „Te gândești la plecare.”
491. „Nu mă gândesc,” spun. 492. „A douăsprezecea,” numără. „Dar asta nu e minciună. E refuz. Refuzul e o formă de plecare. Și plecarea…”
493. Pune cuțitul jos. Încet. Controlat. 494. „Plecarea,” repetă, „e un cuvânt pe care nu-l pronunți. E un gând pe care nu-l gândești. E un vis pe care nu-l visezi. Pentru că dacă îl pronunți, îl gândești, îl visezi, eu aflu. Și eu aflu tot. Pentru că tu ești în mine. Și eu sunt în tine. Și noi suntem unul. Și unul nu pleacă de la sine.”

[Dimineață. El pleacă. Ușa se închide. Cheia rămâne în broască. Sau eu rămân. Nu mai știu diferența.]

495. Stau pe podea. Număr dalele. Una. Două. Trei. Până la infinit. Bineînțeles, Infinitul e unde el mă așteaptă. 496. Telefonul sună. Nu răspund. Dacă răspund, el află. Dacă nu răspund, el află. Orice fac, el află. 497. Sunetul se oprește. Apoi începe din nou. Aceeași melodie. Aceeași teamă. 498. Ridic. „Da?”
499. Linie moartă. Sau el. Sau nimic. 500. Pun jos. Telefonul e cald. Sau mâna mea e rece.

[Prânz. El nu e acasă. Sau e în fiecare cameră. Sau e în aerul pe care îl respir.]

Deschid frigiderul

501. Deschid frigiderul. E gol. Sau plin de lucruri pe care nu le recunosc. 502. Ia un borcan. Eticheta e ștearsă. Deschid. Miros. Nu simt nimic. 503. „Ce faci?” vocea lui din spate. Nu l-am auzit intrând. Sau a fost mereu acolo. 504. „Vreau să mănânc,” spun. 505. „Vrei,” repetă el. „Vrei. Vrei. Vrei.” Ca un cântec. Ca o acuzație. „Dar ce vrei tu nu contează. Contează ce vreau eu. Și eu vreau ca tu să vrei ce vreau eu. Așa că vrei?”
506. „Vreau,” spun, și borcanul cade. Se sparge. Conținutul se întinde pe jos ca o pată. 507. „A treisprezecea,” zice, calm. „Dar asta nu e minciună. E accident.

Accidentele se întâmplă. Accidentele se curăță. Și eu curăț.”
508. Se apleacă. Strânge cioburile cu mâinile goale. Sângele lui e roșu. Sau e borcanul. Nu mai văd culorile corect. 509. „Vezi?” zice, și sângele picură pe jos. „Vezi ce faci? De altfel, Vezi ce mă faci să fac? Vezi cum mă rănești?”
510. „Nu am vrut…”
511. „Nu ai vrut,” repetă el. „Nu ai vrut. Dar ai făcut. Cu alte cuvinte, Și făcutul e mai tare decât vrutul. Făcutul e real. Vrutul e doar un gând. Și gândurile tale…”
512. Se ridică. În același timp, Sângele îi curge pe încheietură. 513. „…gândurile tale sunt periculoase. Trebuie să le curăț. Ca pe borcan. Ca pe pată. Ca pe tine.”

[După-amiază. El bandajează mâna. Eu stau. Sau eu bandajez. Nu mai știu.]

Te-am rănit, zice, privindu-și mâna

514. „Te-am rănit,” zice, privindu-și mâna. „Tu m-ai rănit. Dar eu te iubesc. Așa că îmi voi vindeca rana. Și rana ta. Pentru că tu ești rana mea. Și eu sunt leacul tău.”
515. „Nu am rană,” spun. 516. „Ai,” zice, și îmi atinge fruntea. „Aici. Unde gândești. Unde visezi. Unde plănuiești. E o rană deschisă. Și eu sunt singurul care o poate închide.”
517. Pune bandajul pe fruntea mea. E cald. E umed. E sângele lui sau al meu. 518. „Așa,” zice. „Acum ești vindecată. Acum ești a mea. Acum ești…”
519. Tace. Așteaptă. 520. „Sunt?”
521. „Întreagă,” zice. „Sau ruptă. Depinde de zi. Azi e marți. Marți ești întreagă. Miercuri ești ruptă. Joi ești amândouă. Vineri ești nimic. Sâmbăta ești…”

[Seara. El se îmbracă. Ulterior, Eu sunt deja îmbrăcată în tăcere.]

522. „Ieșim,” zice. 523. „Unde?”
524. „Unde vezi lumini,” zice. „Unde vezi oameni. Unde vezi posibilitatea de a fi altcineva. Ca să știi că nu poți. Ca să știi că ești a mea și în lumină, și în întuneric. Ca să știi că oriunde te-ai uita, mă vezi pe mine. Pentru că eu sunt în ochii tăi. Eu sunt în fiecare privire. Eu sunt fiecare privire.”
525. Mașina merge spre centru. Trec pe lângă o stație de poliție. 526. „Vezi?” zice.

Acolo nu te vor primi

„Acolo nu te vor primi. Acolo nu te vor crede. Acolo te vor întreba de ce nu ai plecat. Și tu nu vei ști. Pentru că nu știi de ce nu ai plecat. Pentru că nu ai plecat. Pentru că eu nu am plecat. Pentru că noi nu plecăm. Pentru că plecarea e un cuvânt pe care nu-l pronunțăm. Nu-l gândim. Nu-l visăm.”
527. „Nu-l visăm,” repet. 528. „A paisprezecea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E mantră. Și mantrele devin adevăr. Și adevărul devine noi.”

[Restaurant. Oameni. Zgomot. De asemenea, El e singurul sunet pe care îl aud.]

529. „Zâmbește,” zice. 530. Zâmbesc. 531. „Mai larg. În plus, Ca și cum ai fi fericită.”
532. Zâmbesc mai larg. Mai mult, Fălcile îmi dor. 533. „Vezi?” zice, tare, spre chelner. „E fericită. Vedeți? Asta e fericirea. Totuși, Asta e ceea ce dau eu. Cu toate acestea, Asta e ceea ce primește ea. Asta e echilibrul. Asta e iubirea.”
534. Chelnerul zâmbește profesional. Eu zâmbesc mecanic. Prin urmare, El zâmbește real. 535. „Comand pentru tine,” zice. „Ceva ce-ți place. Așadar, Ceva ce nu știi că-ți place. În consecință, Ceva ce eu știu că-ți place.”
536. Comandă. Mâncarea vine. E verde. Nu-mi place verdele. Dar verdele e culoarea speranței. Astfel, Și speranța e ceea ce el mi-a luat. 537. „Mănâncă,” zice. 538. Mănânc. E amar. Sau e dulce. Nu mai simt gusturile corect. 539. „Bun?”
540. „Bun,” spun. 541. „A cincisprezecea,” zice. „Dar asta nu contează. Contează că mănânci. Contează că ești. De exemplu, Contează că ești a mea și mănânci și ești și a mea.”

[Noapte. Drumul înapoi. El cântă. Sau eu aud cântecul în cap. Nu mai știu.]

Știi melodia

542. „Știi melodia?” întreabă. 543. „Nu,” spun. 544. „E melodia noastră,” zice. „Melodia din ziua în care te-am cunoscut. Melodia din ziua în care te-am ales. Melodia din ziua în care te-am făcut.”
545. „Nu-mi amintesc,” spun. 546. „Pentru că nu trebuie să-ți amintești,” zice. „Eu amintesc pentru amândoi. Eu sunt memoria ta. Tu ești doar… prezentul. Și prezentul e scurt. Și prezentul e al meu. Și prezentul tău e prezentul meu. Și noi suntem un prezent continuu. Fără trecut. Fără viitor. Doar eu. Doar tu. Doar noi.”
546. Mașina oprește. Casa e întunecată. Sau e luminată. Nu mai văd lumina corect.

[Acasă. Noapte. El se dezbracă. Eu stau.]

547. „Dezbracă-te,” zice. 548. Mă dezbrac. 549. „Mai mult.”
550. Mă dezbrac de piele. De oase. În special, De nume. 551. „Așa,” zice. „Acum ești perfectă. Acum ești goală. Acum ești…”
552. Tace. În primul rând, Așteaptă. 553. „Sunt?”
554. „A mea,” zice. „Doar a mea. Fără rest. Fără restul. Fără restul lumii. Fără restul tău. Doar eu. Doar eu în tine. Doar eu pentru tine. Doar eu peste tine.”
555. Se apropie. Miroase a noapte. A altundeva. A ceva ce nu recunosc. 556. „Unde ai fost azi?” întreb, și vocea mea e o strangeră care nu trebuia să fie deschisă. 557. În concluzie, Zâmbește. „Acolo unde tu nu ești. De fapt, Acolo unde tu nu poți fi. Acolo unde tu nu existi. Practic, Și acum,” mă trage aproape, „acolo unde tu ești. Pentru că eu te-am adus. Din nou. Din nou. Din nou.”

[Miezul nopții. Sau dimineața. Timpul e un cerc pe care el îl desenează, iar eu sunt punctul care nu se mișcă.]

Mă trezesc și el nu e în pat

558. Mă trezesc și el nu e în pat. Îl găsesc în sufragerie, privind pe fereastră. 559. „Ce vezi?” întreb. 560. „Lumea,” zice. „Lumea care te vrea. Lumea care te cheamă. Lumea care crede că te poate avea. Și eu o privesc. Și eu știu. Și eu râd. Pentru că lumea nu știe. Lumea nu știe că tu ești a mea. Că tu ești aici. Că tu ești…”
561. Tace. Așteaptă. 562. „Sunt?”
563. „Închisă,” zice. „Închisă cu mine. Închisă pentru mine. Închisă de mine. Și cheia…”
564. Întinde mâna.

Cheia e acolo. Sau nu e. Bineînțeles, Nu mai văd cheile corect. 565. „…cheia e unde vreau eu. Cheia e când vreau eu. Cheia e dacă vreau eu. Și eu vreau. Dar nu acum. De altfel, Acum vreau să știi că există cheie. Cu alte cuvinte, Și să știi că nu o ai. În același timp, Și să știi că eu o am. Ulterior, Și să știi că asta e iubirea. De asemenea, Iubirea e cheia pe care o ai dar nu o poți folosi. În plus, Iubirea e ușa pe care o vezi dar nu o poți deschide. Iubirea e eu. Și tu ești…”

[Dimineață. Soare. El face cafea. Eu număr zahărul.]

Una, zice, punând lingurița

566. „Una,” zice, punând lingurița. „Două.”
567. „Nu vreau zahăr,” spun. 568. „Vrei,” zice. „Vrei ce vreau eu. Și eu vreau zahăr. Pentru că viața e amară. Și eu dulcesc viața ta. Și tu dulcești viața mea. Și noi dulcește unul pe altul. Până la diabet. Până la moarte. Până la…”
569. Tace. Așteaptă. 570. „Până la?”
571. „Până la sfârșit,” zice. „Care nu vine. Pentru că eu nu-l las. Pentru că sfârșitul e plecarea. Și plecarea e un cuvânt pe care nu-l pronunțăm.”
572. Beau cafeaua. E dulce. E amară. E tot ce trebuie.

[Prânz. El citește ziarul. Eu privesc ziarul. Sau eu sunt în ziar. Nu mai știu.]

Mai mult, 573. „Vezi?” zice, arătând un articol. „O femeie dispărută. Soțul e suspect. Soțul spune că a plecat. Soțul spune că a vrut. Soțul spune că nu știe.”
574. „Și?”
575. „Și nimic,” zice. „Pentru că soțul știe. Soțul știe tot. Totuși, Soțul știe că ea nu a plecat. Cu toate acestea, Soțul știe că ea nu a vrut. Prin urmare, Soțul știe că ea este…”
576. Tace. Așadar, Așteaptă. 577. „Este?”
578. „A lui,” zice. „Ca și tine. Ca și noi. În consecință, Ca și tot ce am construit. A lui. Pentru totdeauna. Sau până când el decide. Și el nu decide. Pentru că decizia e plecarea. Astfel, Și plecarea…”
579. „Nu o pronunțăm,” termin eu. 580. Zâmbește. „Ai învățat. A șaisprezecea. Dar asta nu e minciună. E lecție. Și lecțiile rămân.”

[După-amiază. El doarme. Sau face pe dormindul. Ochii lui sunt crăpături prin care lumina intră greu.]

Mă ridic

581. Mă ridic. Un pas. Doi. Trei. Ușa e acolo. Ușa e întotdeauna acolo. 582. Dar de data asta e deschisă. Sau așa pare. Sau eu visez cu ochii deschiși. 583. Mă apropii. Pașii mei sunt sunete pe care nu le aud. Sau le aud prea tare. 584. „Unde?” zice, din spate, fără să se miște. 585. „La baie,” spun. 586. „A șaptesprezecea,” zice. „Dar asta nu contează. Contează că te-ai ridicat. Contează că ai mers. Contează că ai crezut că poți. Și acum,” se ridică, „acum trebuie să știi că nu poți.

De exemplu, Să știi că eu te ridic. Eu te las să merg. Eu te las să crezi. Și eu te opresc. Pentru că oprirea e dragoste. Oprirea e grijă. Oprirea e…”
587. Mă prinde de braț. Nu tare. În special, Destul. 588. „…eu,” zice. „Oprirea e eu. Și eu te opresc. Și eu te las. Și eu te prind. În primul rând, Și eu te las să cazi. Și eu te ridic. Pentru că asta e iubirea. În concluzie, Iubirea e căderea pe care eu o controlez. De fapt, Iubirea e ridicarea pe care eu o ofer. Practic, Iubirea e eu, coborând și urcând, și tu, așteptând.”

[Seara. El se pregătește. Eu sunt pregătită de mult.]

Unde mergi

589. „Unde mergi?” întreb. 590. „Undeva,” zice. „Cu tine. Fără tine. Depinde cum numeri. Eu număr că ești cu mine. Tu numeri că ești fără. Cine numără corect?”
591. „Tu,” spun. 592. „A optsprezecea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E obișnuință. Și obișnuința e cea mai puternică. Obișnuința te face să stai. Obișnuința te face să taci. Obișnuința te face să fii.”
593. Deschide ușa. Lumina de afară e un cuțit. 594. „Vino,” zice. „Sau rămâi. Alegerea e a ta. Dar alegerea ta e a mea. Așa că aleg pentru tine. Vii.”
595. Mă duc. Sau rămân. Corpul meu e acolo. Undeva, eu nu sunt.

[Noapte. O petrecere. Sau o înmormântare. Nu mai știu diferența.]

596. „Zâmbește,” zice. 597. Zâmbesc. 598. „Vorbește,” zice. 599. Vorbesc. Despre vreme. Despre nimic. Despre el. 600. „Spune-le cât de fericită ești,” zice. 601. „Sunt fericită,” spun. 602. „Mai tare.”
603. „SUNT FERICITĂ!”
604. Oamenii zâmbesc. Oamenii cred. Bineînțeles, Oamenii nu știu. 605. „Vezi?” zice el, spre un bărbat. „Vezi ce am? Vezi ce am construit? Vezi ce pot?”
606. Bărbatul dă din cap, aprobator. 607. „Ești norocos,” zice bărbatul. 608. „Nu,” zice el. „Eu sunt priceput. Ea e norocoasă. De altfel, Ea are pe cineva care știe. Și eu știu. Eu știu tot. Cu alte cuvinte, Eu știu ce vrea înainte să vrea. În același timp, Eu știu ce va vrea după ce va uita. Eu sunt viitorul ei. Trecutul ei. Prezentul ei. Eu sunt…”
609. Tace. Ulterior, Așteaptă. 610. „Ești?” întreabă bărbatul. 611. „Eu sunt,” zice. „Doar atât. Eu sunt.”

[Acasă. Noapte târzie. El se culcă. Eu stau.]

Vino, zice

612. „Vino,” zice. 613. Mă duc. 614. „Spune,” zice. 615. „Te iubesc,” spun. 616. „Mai tare.”
617. „TE IUBESC!”
618. „Spune că ești a mea.”
619. „SUNT A TA!”
620. „Spune că nu există nimic.”
621. „NU EXISTĂ NIMIC!”
622. „Spune că vrei să rămâi.”
623. Tăcere. 624. „SPUNE!”
625. „VREAU SĂ RĂMÂN!”
626. „A nouăsprezecea,” zice. „Dar asta nu e minciună. E dorință. Dorința mea. Dorința ta. Dorința noastră. Pentru că noi dorim împreună. Noi suntem împreună. Noi vom fi…”
627. Tace. Așteaptă. 628. „Vom fi?”
629. „Împreună,” zice. „Pentru totdeauna. Sau până când eu decid. Și eu nu decid. Pentru că decizia e plecarea. Și plecarea…”

CICLONUL (continuare)

Partea a cincea: Gramatica posesiei

De asemenea, [Sunet de ceasornic care învață să numere în limba mea. În plus, Sau e inima mea, uitând limba lui.]

630. Mă trezesc și el stă la marginea patului, cu spatele la mine, privind peretele ca și cum ar citi o scrisoare scrisă în umbră. 631. „Ai vorbit în somn,” zice, fără să se întoarcă. „Ai spus un nume.”
632. „Ce nume?”
633. „Numele tău,” zice, și acum se întoarce. „Numele tău dinainte. Mai mult, Numele tău care nu mai e. Numele tău care a murit când te-am cunoscut.”
634. „Nu am murit,” spun. 635. „A douăzeci,” numără. „Dar asta nu e minciună. E necunoaștere. Totuși, Necunoașterea e o formă de moarte. Și tu ești…”
636. Se apleacă. Cu toate acestea, Respirația lui e pe obrazul meu. Caldă. Prin urmare, Metalică. 637. „…parțial moartă,” șoptește. „Parțial vie. Parțial a mea. Și parțialul meu e mai mult decât întregul tău.”

[Micul dejun. Ouă din nou. Întotdeauna ouă. Galbenul e un soare pe care el îl răsare și apune după calendarul lui.]

Nu mănânci, zice

638. „Nu mănânci,” zice. „Te gândești la libertate.”
639. „La ce?”
640. „La libertate,” repetă el, savurând silabele ca pe bomboane otrăvite. „La cuvântul pe care nu-l știi. La ideea pe care nu-o ai. La visul pe care nu-l visezi. Pentru că eu sunt libertatea ta. Eu sunt tot ce poți visa. Eu sunt tot ce poți gândi. Eu sunt granița și cerul. Și tu ești…”
641. Tace. Așteaptă. 642. „Sunt?”
643. „În interior,” zice. „Întotdeauna în interior. Niciodată la graniță. Niciodată spre cer. Doar în interiorul meu. Unde e cald. Unde e sigur. Unde e…”
644. Pune mâna pe pieptul meu. Apasă. Nu tare. Destul. 645. „…bătând pentru mine,” zice. „Bătând cu mine. Bătând în mine. Inima ta e chiriașă. Eu sunt proprietarul. Și chiria se plătește în tăcere.”

[Dimineață. El pleacă. Ușa se închide. Așadar, De data asta, cheia rămâne în broască. Sau rămân eu. Sau rămâne tăcerea.]

646. Stau pe podea. Număr dalele. Una. Două. Trei. Până la o sută. O sută până la infinit. În consecință, Infinitul e unde el mă așteaptă. Întotdeauna mă așteaptă. 647. Telefonul sună. Nu răspund. Dacă răspund, el află. Dacă nu răspund, el află. Dacă exist, el află. 648. Sunetul se oprește. Apoi începe din nou. Aceeași melodie. Aceeași teamă. Astfel, Aceeași eu care nu răspunde. 649. Ridic. „Da?”
650. Linie moartă. Sau el. Sau nimic. Sau totul. 651. Pun jos. Telefonul e cald. Sau mâna mea e rece. Sau amândouă. Sau niciuna.

[Prânz. El nu e acasă. Sau e în fiecare cameră. Sau e în aerul pe care îl respir, în moliciunea podelei, în tăcerea care urlă.]

Deschid frigiderul

652. Deschid frigiderul. E gol. Sau plin de borcane fără etichete. Sau plin de etichete fără borcane. 653. Ia un borcan. Deschid. Miros. Nu simt nimic. Sau simt totul. Sau simt ceea ce el vrea să simt. 654. „Ce faci?” vocea lui din spate. Nu l-am auzit intrând. Sau nu a ieșit niciodată. Sau a ieșit și s-a întors în timp ce număram. 655. „Vreau să mănânc,” spun. 656. „Vrei,” repetă el. „Vrei. Vrei. Vrei.” Ca un cântec. Ca o acuzație. Ca o mantră. „Dar ce vrei tu nu contează. Contează ce vreau eu. Și eu vreau ca tu să vrei ce vreau eu.

De exemplu, Așa că vrei?”
657. „Vreau,” spun, și borcanul cade. Se sparge. În special, Conținutul se întinde pe jos ca o pată. Ca o hartă. În primul rând, Ca un vis. 658. „A douăzeci și una,” zice, calm. „Dar asta nu e minciună. E accident. Accidentele se întâmplă. Accidentele se curăță. Și eu curăț. Întotdeauna eu curăț.”
659. Se apleacă. Strânge cioburile cu mâinile goale. Sângele lui e roșu. Sau e borcanul. Sau e al meu. Nu mai văd culorile corect. Nu le-am văzut niciodată. 660. „Vezi?” zice, și sângele picură pe jos. „Vezi ce faci? În concluzie, Vezi ce mă faci să fac? De fapt, Vezi cum mă rănești pe mine ca să te rănești pe tine?”

[După-amiază. El bandajează mâna. Eu bandajez tăcerea. Sau tăcerea îl bandajează pe el. Nu mai știu.]

Te-am rănit, zice, privindu-și mâna

661. „Te-am rănit,” zice, privindu-și mâna. „Tu m-ai rănit. Dar eu te iubesc. Așa că îmi voi vindeca rana. Și rana ta. Pentru că tu ești rana mea. Și eu sunt leacul tău. Și leacul meu ești tu. Și noi suntem…”
662. Tace. Așteaptă. 663. „Suntem?”
664. „Circulari,” zice. „Rotunzi. Fără început. Fără sfârșit. Doar eu. Doar tu. Doar noi. Rotind. Rotind. Rotind.”
665. Pune bandajul pe fruntea mea. E cald. E umed. E sângele lui sau al meu sau al nostru. 666. „Așa,” zice. „Acum ești vindecată. Acum ești a mea. Acum ești…”
667. „Sunt?”
668. „Rotundă,” zice. „Ca lumea. Ca timpul. Ca iubirea. Rotundă și fără margini. Fără unde să pleci. Fără cum să pleci. Fără de ce să pleci.”

[Seara. El se îmbracă. Practic, Eu sunt deja îmbrăcată în el. Bineînțeles, Sau el e îmbrăcat în mine. Nu mai știu diferența.]

669. „Ieșim,” zice. 670. „Unde?”
671. „Unde vezi lumini,” zice. „Unde vezi oameni. Unde vezi posibilitatea de a fi altcineva. Ca să știi că nu poți. Ca să știi că ești a mea și în lumină, și în întuneric. Ca să știi că oriunde te-ai uita, mă vezi pe mine. Pentru că eu sunt în ochii tăi. Eu sunt în fiecare privire. Eu sunt fiecare privire. Eu sunt privirea.”
672. Mașina merge spre centru. Trec pe lângă o biserică. 673. „Vezi?” zice. „Acolo te-ai fi căsătorit. Cu el. Cu altul. Cu oricine. Dar te-ai căsătorit cu mine.

Sau nu te-ai căsătorit

Sau nu te-ai căsătorit. Pentru că căsătoria e un contract. Și noi nu avem contract. Noi avem…”
674. Tace. Așteaptă. 675. „Avem?”
676. „Legământ,” zice. „Legământul e mai tare. Legământul e invizibil. Legământul e în sânge. În oase. În numărul de respirații pe care le-ai dat și le-ai primit. Și tu mi le-ai dat pe toate. Și eu ți le-am primit pe toate. Și acum sunt ale mele. Și tu ești…”
677. „Sunt?”
678. „Fără aer,” zice. „Fără aerul tău. Fără aerul meu. Fără aer. Doar eu. Doar eu respirând pentru amândoi. Doar eu.”

[Restaurant. Oameni. Zgomot. De altfel, El e singurul sunet pe care îl aud. Cu alte cuvinte, Singurul sunet pe care îl am voie să aud.]

679. „Zâmbește,” zice. 680. Zâmbesc. 681. „Mai larg. În același timp, Ca și cum ai fi fericită. Ulterior, Ca și cum ai fi tu. De asemenea, Ca și cum ai fi.”
682. Zâmbesc mai larg. Fălcile îmi dor. Fălcile îmi amintesc de el. În plus, Fălcile sunt ale lui acum. 683. „Vezi?” zice, tare, spre chelner. „E fericită. Vedeți? Asta e fericirea. Mai mult, Asta e ceea ce dau eu. Totuși, Asta e ceea ce primește ea. Asta e echilibrul. Asta e iubirea. Asta e…”
684. Tace. Cu toate acestea, Așteaptă. 685. „Este?” întreabă chelnerul. 686. „Tot,” zice. „Asta e tot. Și totul e al meu. Și al meu ești tu.”

[Noapte. Drumul înapoi. El cântă. Sau eu cânt. Sau mașina cântă. Nu mai știu cine cântă.]

Știi melodia

687. „Știi melodia?” întreabă. 688. „Nu,” spun. 689. „E melodia noastră,” zice. „Melodia din ziua în care te-am cunoscut. Melodia din ziua în care te-am ales. Melodia din ziua în care te-am făcut. Melodia din ziua în care te-am… 690. Tace. Așteaptă. 691. „Ai?”
692. „Pierdut,” zice. „Și regăsit. Pierdut și regăsit. Pentru că eu pierd ca să regăsesc. Eu dispar ca să apar. Eu mor ca să învii. Și tu ești…”
693. „Sunt?”
694. „Învierarea mea,” zice. „În fiecare dimineață. În fiecare noapte. În fiecare respirație. Tu ești învierea mea. Și eu sunt crucificarea ta.”

[Acasă. Noapte. El se dezbracă. Eu stau dezbrăcată de mult.]

695. „Dezbracă-te,” zice. 696. „Sunt dezbrăcată,” spun. 697. „Mai mult,” zice. „Dezbracă-te de amintiri. Dezbracă-te de nume. Prin urmare, Dezbracă-te de dorința de a fi dezbrăcată. Dezbracă-te de dorință. Dezbracă-te de…”
698. Tace. Așadar, Așteaptă. 699. „De?”
700. „Tine,” zice. „Dezbracă-te de tine. Și îmbracă-te în mine. În tot ce sunt. În tot ce voi fi. În tot ce am fost. Îmbracă-te în timpul meu. În spațiul meu. În respirația mea. În consecință, Și acum,” mă trage aproape, „acum ești perfectă. Acum ești goală. Astfel, Acum ești…”
701. „Sunt?”
702. „Plină,” zice. „Plină de mine. De tot ce am pus. De tot ce voi pune. De exemplu, De tot ce am retras ca să pun din nou. Plină. Rotundă. Fără margini. Fără unde să pleci. Fără cum. Fără de ce.”

[Miezul nopții. Sau dimineața. Timpul e un cerc pe care el îl desenează, iar eu sunt creta.]

Mă trezesc și el nu e în pat

703. Mă trezesc și el nu e în pat. Îl găsesc în sufragerie, privind pe fereastră, la lumina care nu mai e. 704. „Ce vezi?” întreb. 705. „Sfârșitul,” zice. „Sfârșitul lumii. Sfârșitul tău. Sfârșitul meu. Sfârșitul nostru. Dar sfârșitul e un cuvânt pe care nu-l pronunțăm. Așa că e început. Întotdeauna început. Întotdeauna…”
706. Tace. Așteaptă. 707. „Întotdeauna?”
708. „Acum,” zice. „Acum e întotdeauna. Acum e tot ce avem. Acum e tot ce ești. Acum e tot ce voi fi. Și acum e…”
709. Se întoarce.

Zâmbește. În special, Zâmbetul lui e o ușă spre pivniță. 710. „…eu,” zice. „Acum e eu. Și tu ești în acum. Și acum e veșnic. Și veșnicia e a mea. În primul rând, Și tu ești în veșnicia mea. Și veșnicia mea e acum. Și acum ești tu. Rotundă. Fără margini. Fără sfârșit. Fără…”
711. Tace. În concluzie, Așteaptă. 712. „Fără?”
713. „Fără tine,” zice. „Fără tine care pleci. Fără tine care vrei. Fără tine care ești. De fapt, Doar tu care ești a mea. Practic, Doar tu care ești în mine. Doar tu care ești eu.”

[Dimineață. Soare. El face cafea. Eu număr zahărul. Sau zahărul mă numără pe mine.]

Una, zice, punând lingurița

714. „Una,” zice, punând lingurița. „Două.”
715. „Nu vreau zahăr,” spun. 716. „Vrei,” zice. „Vrei ce vreau eu. Și eu vreau zahăr. Pentru că viața e amară. Și eu dulcesc viața ta. Și tu dulcești viața mea. Și noi dulcește unul pe altul. Până la diabet. Până la moarte. Până la…”
717. Tace. Așteaptă. 718. „Până la?”
719. „Până la dulce,” zice. „Până la atât de dulce încât nu mai simți. Până la atât de dulce încât uiți că e amar. Până la atât de dulce încât amarul devine dulce. Și dulcele devine tot. Și totul devine eu. Și tu ești…”
720. „Sunt?”
721. „Dulce,” zice. „Dulce și amară. Dulce și amară și a mea. Și a mea e dulce. Și dulcele e amar. Și amarul e eu. Și eu ești tu. Și tu ești…”

[Prânz. El citește ziarul. Eu privesc ziarul. Sau eu sunt în ziar. Sau ziarul e în mine. Nu mai știu.]

Vezi

722. „Vezi?” zice, arătând un articol. „O femeie salvată. Soțul ei a salvat-o. Soțul ei a văzut. Soțul ei a știut. Soțul ei a…”
723. Tace. Așteaptă. 724. „A?”
725. „Salvat,” zice. „Salvat de ea însăși. De gândurile ei. De dorințele ei. De libertatea ei. Soțul a salvat-o de libertate. Și acum e fericită. Și acum e…”
726. „Este?”
727. „A lui,” zice. „Ca și tine. Ca și noi. Ca și tot ce am construit. A lui. Pentru totdeauna. Sau până când el decide. Și el nu decide. Pentru că decizia e plecarea. Și plecarea…”
728. „Nu o pronunțăm,” termin eu. 729. Zâmbește. „Ai învățat. A douăzeci și două. Dar asta nu e minciună. E lecție. Și lecțiile rămân. Și lecțiile devin adevăr. Și adevărul devine eu. Și eu devine tu.”

[După-amiază. El doarme. Sau face pe dormindul. Bineînțeles, Ochii lui sunt crăpături prin care lumina intră greu, ca un hoț.]

730. Mă ridic. Un pas. Doi. Trei. Ușa e acolo. Ușa e întotdeauna acolo. 731. Dar de data asta e deschisă. Sau așa pare. Sau eu visez cu ochii deschiși. Sau ochii mei sunt închiși și eu visez că visez. 732. Mă apropii. Pașii mei sunt sunete pe care nu le aud. Sau le aud prea tare. Sau ele mă aud pe mine. 733. „Unde?” zice, din spate, fără să se miște. 734. „La baie,” spun. 735. „A douăzeci și trei,” zice. „Dar asta nu contează. Contează că te-ai ridicat. Contează că ai mers. Contează că ai crezut că poți. Și acum,” se ridică, „acum trebuie să știi că nu poți. Să știi că eu te ridic.

Eu te las să merg

Eu te las să merg. Eu te las să crezi. Și eu te opresc. Pentru că oprirea e dragoste. Oprirea e grijă. Oprirea e…”
736. Mă prinde de braț. Nu tare. Destul. Prea mult. Exact cât trebuie. 737. „…eu,” zice. „Oprirea e eu. Și eu te opresc. Și eu te las. Și eu te prind. Și eu te las să cazi. Și eu te ridic. Pentru că asta e iubirea. Iubirea e căderea pe care eu o controlez. Iubirea e ridicarea pe care eu o ofer. Iubirea e eu, coborând și urcând, și tu, așteptând. Și așteptarea e…”
738. Tace. Așteaptă. 739. „Este?”
740. „Tu,” zice. „Așteptarea e tu. Și tu ești a mea. Și a mea așteaptă. Și așteaptă. Și așteaptă.”

[Seara. El se pregătește. Eu sunt pregătită de mult. Pregătită să fiu nepregătită. Pregătită să fiu a lui.]

741. „Unde mergi?” întreb. 742. „Undeva,” zice. „Cu tine. Fără tine. Depinde cum numeri. Eu număr că ești cu mine. Tu numeri că ești fără. Cine numără corect?”
743. „Tu,” spun. 744. „A douăzeci și patru,” zice. „Dar asta nu e minciună. E obișnuință. Și obișnuința e cea mai puternică. Obișnuința te face să stai. Obișnuința te face să taci. Obișnuința te face să fii. Și a fi e…”
745. Tace. Așteaptă. 746. „A fi?”
747. „A mea,” zice. „A fi e a mea. A fi e în mine. A fi e cu mine. A fi e pentru mine. Și tu ești.

Și tu ești a mea

Și tu ești a mea. Și a mea ești tu. Și noi suntem. Și suntem…”
748. Deschide ușa. Lumina de afară e un cuțit. Sau e o îmbrățișare. Sau e ambele. 749. „Vino,” zice. „Sau rămâi. Alegerea e a ta. Dar alegerea ta e a mea. Așa că aleg pentru tine. Vii. Și vii e…”
750. Tace. Așteaptă. 751. „Vii e?”
752. „Eu,” zice. „Vii e eu. Și eu ești tu. Și tu ești aici. Și aici e veșnic. Și veșnicia e a mea. Și tu ești în veșnicia mea. Și veșnicia mea e acum. Și acum ești tu. Și tu ești…”

[Noapte. O petrecere. Sau o înmormântare. Sau o naștere. Nu mai știu diferența. Nu mai există diferență.]

753. „Zâmbește,” zice. 754. Zâmbesc. 755. „Vorbește,” zice. 756. Vorbesc. Despre vreme. Despre nimic. Despre el. Despre eu. Despre noi. 757. „Spune-le cât de fericită ești,” zice. 758. „Sunt fericită,” spun. 759. „Mai tare.”
760. „SUNT FERICITĂ!”
761. Oamenii zâmbesc. Oamenii cred. Oamenii nu știu. Oamenii știu și nu spun. Oamenii sunt și eu sunt și el este și noi suntem. 762. „Vezi?” zice el, spre un bărbat. „Vezi ce am? Vezi ce am construit? Vezi ce pot? Vezi cât de…”
763. Tace. De altfel, Așteaptă. 764. „De?” întreabă bărbatul. 765. „Priceput,” zice. „Priceput să iau. Priceput să fac. Cu alte cuvinte, Priceput să fiu tot pentru cineva care nu e nimic fără mine. În același timp, Și acum,” mă trage aproape, „acum ești nimic. Și nimic ești fericită. Și fericirea e a mea. Și a mea ești tu. Și tu ești…”

[Acasă. Noapte târzie. El se culcă. Eu stau. Stau și aștept. Aștept și stau. Stau în așteptare. Aștept în stare.]

Vino, zice

766. „Vino,” zice. 767. Mă duc. 768. „Spune,” zice. 769. „Te iubesc,” spun. 770. „Mai tare.”
771. „TE IUBESC!”
772. „Spune că ești a mea.”
773. „SUNT A TA!”
774. „Spune că nu există nimic.”
775. „NU EXISTĂ NIMIC!”
776. „Spune că vrei să rămâi.”
777. Tăcere. 778. „SPUNE!”
779. „VREAU SĂ RĂMÂN!”
780. „A douăzeci și cinci,” zice. „Dar asta nu e minciună. E dorință. Dorința mea. Dorința ta. Dorința noastră. Pentru că noi dorim împreună. Noi suntem împreună. Noi vom fi…”
781. Tace. Așteaptă. 782. „Vom fi?”
783. „Împreună,” zice. „Pentru totdeauna. Sau până când eu decid. Și eu nu decid. Pentru că decizia e plecarea. Și plecarea…”

CICLONUL (continuare)

Partea a șasea: Altarul și sacrificiul

Ulterior, [Sunet de tămâie care arde fără foc. De asemenea, Sau e respirația lui, înmiresmată cu teama mea.]

784. Mă trezesc și el stă în genunchi lângă pat, cu capul plecat, ca și cum s-ar ruga. Dar rugăciunea lui sunt ochii mei deschiși. 785. „Te-ai trezit,” zice, fără să ridice privirea. „Te-am așteptat. Te-am așteptat ca pe un zeu. Ca pe un soare. Ca pe ceva ce nu merit dar îmi permit.”
786. „De ce?”
787. „Pentru că adorarea are nevoie de obiect,” zice, și acum ridică privirea. „Și tu ești obiectul meu. Și eu sunt genunchiul tău. Și genunchiul meu e pământul tău. Și pământul meu ești tu. Și tu ești…”
788. Tace. Așteaptă. 789. „Sunt?”
790. „Adorată,” zice. „Adorată de mine. Adorată pentru mine.

Adorată prin mine

Adorată prin mine. Adorarea mea ești tu. Și tu ești adorarea. Și adorarea e…”
791. Se ridică. Se așază pe pat. Mâna lui e pe fruntea mea. Caldă. Grea. 792. „…obligație,” șoptește. „Obligația de a fi văzută. Obligația de a fi recunoscută. Obligația de a mulțumi pentru fiecare privire pe care ți-o ofer. Și tu mulțumești. Nu?”
793. „Mulțumesc,” spun, și vocea mea e o lumânare care tremură. 794. „Așa,” zice, mulțumit. „Acum ești demnă. Acum ești vrednică. Acum ești…”
795. Tace. Așteaptă. 796. „Sunt?”
797. „A mea,” zice. „A mea în adorare. A mea în recunoștință. A mea în fiecare mulțumire pe care o șoptesc și o strig. A mea.”

[Micul dejun. El pregătește masa. În plus, Eu stau pe scaun, ca pe un tron. Sau ca pe un eșafod. Nu mai știu diferența.]

798. „Pentru tine,” zice, și pune farfuria. E plină. De tot ce nu-mi place. De tot ce el vrea să-mi placă. 799. „Nu pot mânca atât,” spun. 800. „Trebuie,” zice. „Adorarea are nevoie de ofrandă. Și ofranda ești tu. Și tu trebuie să crești. Să te umpli. Să devii mai mult pentru mine. Pentru că eu te ador. Și adorarea mea merită…”
801. Tace. Așteaptă. 802. „Merită?”
803. „Tot,” zice. „Merită tot ce poți da. Și tot ce nu poți. Și tot ce nu știi că poți. Și tot ce voi lua eu, pentru că tu nu știi. Pentru că eu știu.

Și eu dau

Și eu dau. Și eu iau. Și eu ador. Și tu…”
804. Mănânc. Fiecare îmbucătură e o rugăciune rostită înghițit. Fiecare înghițitură e o recunoștință pe care nu o simt. 805. „Bun?” întreabă. 806. „Bun,” spun. 807. „Vezi?” zice. „Eu știu. Eu dau. Eu ador. Și tu primești. Și tu mulțumești. Și tu crești sub privirea mea. Sub soarele meu. Sub…”
808. Tace. Așteaptă. 809. „Sub?”
810. „Subjugarea mea blândă,” zice. „Subjugarea care nu doare. Subjugarea care hrănește. Subjugarea care te face să vrei să fii subjugată. Pentru că eu ador. Și adorarea mea e hrana. Și tu ești flămândă. Și flămândă ești a mea.”

[Dimineață. El pleacă. Ușa se închide. Mai mult, De data asta, cheia rămâne în broască. Sau rămân eu. Totuși, Sau rămâne adorarea, fluturând în aer ca praful de tămâie.]

811. Stau pe podea. Număr dalele. Una. Două. Trei. Până la o sută. O sută până la infinit. Cu toate acestea, Infinitul e unde el mă așteaptă. Întotdeauna mă așteaptă. Întotdeauna mă adoră. 812. Telefonul sună. Nu răspund. Dacă răspund, el află. Dacă nu răspund, el află. Dacă exist, el află. Prin urmare, Dacă nu exist, el adoră absența mea. 813. Sunetul se oprește. Apoi începe din nou. Aceeași melodie. Aceeași teamă. Aceeași eu care nu răspunde. Așadar, Aceeași eu care e adorată în tăcere. 814. Ridic. „Da?”
815. Linie moartă. Sau el. Sau nimic. Sau totul. În consecință, Sau adorarea care sună ca să verifice dacă mai sunt aici. 816. Pun jos. Telefonul e cald. Sau mâna mea e rece. Sau amândouă. Sau niciuna. Sau adorarea e temperatura.

[Prânz. El nu e acasă. Sau e în fiecare cameră. Sau e în aerul pe care îl respir, în moliciunea podelei, în tăcerea care urlă adorare.]

Deschid frigiderul

817. Deschid frigiderul. E gol. Sau plin de borcane fără etichete. Sau plin de etichete care spun „pentru tine, pentru că te ador.”
818. Ia un borcan. Deschid. Miros. Nu simt nimic. Sau simt totul. Sau simt ceea ce el vrea să simt. Sau simt adorarea, care nu are miros. 819. „Ce faci?” vocea lui din spate. Nu l-am auzit intrând. Sau nu a ieșit niciodată. Sau a ieșit și s-a întors în timp ce număram adorațiile. 820. „Vreau să mănânc,” spun. 821. „Vrei,” repetă el. „Vrei. Vrei. Vrei.” Ca un cântec. Ca o acuzație. Ca o mantră. Ca o adorare care cere înapoi. „Dar ce vrei tu nu contează. Contează ce vreau eu. Și eu vreau ca tu să vrei ce vreau eu. Pentru că eu te ador. Și adorarea mea merită…”
822.

Tace. Astfel, Așteaptă. 823. „Merită?”
824. „Reciprocitate,” zice. „Reciprocitatea adorării. Tu mă adori. Eu te ador. Dar eu te ador mai mult. De exemplu, Și tu mă adori mai puțin. Și diferența asta trebuie compensată. Și compensarea e…”
825. Pune mâna pe fruntea mea. Apasă. Nu tare. În special, Destul. 826. „…tăcerea ta adoratoare,” șoptește. „Privirea ta care nu pleacă. În primul rând, Inima ta care bate pentru mine. Și numai pentru mine. În concluzie, Și dacă bate și pentru altcineva, eu o aud. Și eu…”
827. Tace. De fapt, Așteaptă. 828. „Auzi?”
829. „O opresc,” zice. „Nu fizic. Nu încă. Ci spiritual. O opresc să mai vrea. O opresc să mai viseze. Practic, O opresc să mai fie a ei. Bineînțeles, Și acum,” mâna coboară spre piept, „acum ești doar a mea. De altfel, Și doar a mea e adorată. Cu alte cuvinte, Și adorarea mea e tot ce ai.”

[După-amiază. El bandajează mâna. Sau bandajează tăcerea. Sau bandajează adorarea, care sângerează.]

Te-am rănit, zice, privindu-și mâna

830. „Te-am rănit,” zice, privindu-și mâna. „Tu m-ai rănit. Dar eu te ador. Așa că îmi voi vindeca rana. Și rana ta. Pentru că tu ești rana mea adorată. Și eu sunt leacul tău. Și leacul meu ești tu. Și noi suntem…”
831. Tace. Așteaptă. 832. „Suntem?”
833. „Circulari,” zice. „Rotunzi. Fără început. Fără sfârșit. Doar eu. Doar tu. Doar noi. Rotind. Rotind. Rotind. Și în fiecare rotire, eu te ador. Și tu te supui adorării. Și supunerea e…”
834. Pune bandajul pe fruntea mea. E cald. E umed. E sângele lui sau al meu sau al nostru sau al adorării. 835. „Așa,” zice. „Acum ești vindecată. Acum ești a mea. Acum ești…”
836. „Sunt?”
837. „Adorată,” zice. „Adorată și vindecabilă. Adorată și fragilă. Adorată și a mea. Pentru că fragilitatea adorării e puterea mea. Și puterea mea e adorarea ta. Și tu ești…”

[Seara. El se îmbracă. Eu sunt deja îmbrăcată în el. Sau el e îmbrăcat în mine. Sau amândoi suntem îmbrăcați în adorare, care nu se vede dar se simte grea.]

Ieșim, zice

838. „Ieșim,” zice. 839. „Unde?”
840. „Unde vezi lumini,” zice. „Unde vezi oameni. Unde vezi posibilitatea de a fi altcineva. Ca să știi că nu poți. Ca să știi că ești a mea și în lumină, și în întuneric. Ca să știi că oriunde te-ai uita, mă vezi pe mine. Pentru că eu sunt în ochii tăi. Eu sunt în fiecare privire. Eu sunt fiecare privire. Eu sunt privirea. Și privirea mea te adoră. Și tu…”
841. Tace. Așteaptă. 842. „Tu?”
843. „Te simți adorată,” zice. „Te simți văzută. Te simți existentă. Pentru că fără privirea mea nu exiști. Fără adorarea mea ești nimic. Și nimic nu e adorabil. Și tu vrei să fii adorabilă. Nu?”
844. „Vreau,” spun.

În același timp, 845. „A douăzeci și șase,” zice. „Dar asta nu e minciună. E dorință. Dorința de a fi adorată. Dorința de a fi văzută. Dorința de a fi. Și eu îți împlinesc dorința. Și tu îmi ești recunoscătoare. Și recunoștința e…”
846. Mașina merge spre centru. Ulterior, Trec pe lângă un teatru. 847. „Vezi?” zice. „Acolo ai fi putut fi văzută. De mulți. De oricine. De asemenea, Dar acum ești văzută doar de mine. Și eu te văd tot. Și eu te ador tot. Și adorarea mea e…”
848. Tace. În plus, Așteaptă. 849. „Este?”
850. „Exclusivă,” zice. „Exclusivă și totală. Exclusivă și sufocantă. Exclusivă și a ta. Pentru că tu ești exclusivitatea mea. Și exclusivitatea te adoră. Și tu ești adorată. Și adorarea e…”

[Restaurant. Oameni. Zgomot. El e singurul sunet pe care îl aud. Singurul sunet care mă adoră.]

Zâmbește, zice

851. „Zâmbește,” zice. 852. Zâmbesc. 853. „Mai larg. Ca și cum ai fi fericită. Ca și cum ai fi adorată. Ca și cum ai fi.”
854. Zâmbesc mai larg. Fălcile îmi dor. Fălcile îmi amintesc de el. Fălcile sunt ale lui acum. Fălcile adoră. 855. „Vezi?” zice, tare, spre chelner. „E fericită. Vedeți? Asta e fericirea. Asta e adorarea. Asta e ceea ce dau eu. Asta e ceea ce primește ea. Asta e echilibrul. Asta e iubirea. Asta e…”
856. Tace. Așteaptă. 857. „Este?” întreabă chelnerul. 858. „Tot,” zice. „Asta e tot. Și totul e al meu. Și al meu ești tu. Și tu ești adorată. Și adorarea e…”

[Noapte. Drumul înapoi. El cântă. Sau eu cânt. Sau mașina cântă. Mai mult, Sau adorarea cântă, și noi suntem corul.]

859. „Știi melodia?” întreabă. 860. „Nu,” spun. 861. „E melodia noastră,” zice. „Melodia din ziua în care te-am cunoscut. Totuși, Melodia din ziua în care te-am ales. Cu toate acestea, Melodia din ziua în care te-am făcut. Prin urmare, Melodia din ziua în care te-am adorat prima dată. Și adorarea mea a crescut. Așadar, Și tu ai crescut sub adorarea mea. Și acum ești…”
862. Tace. În consecință, Așteaptă. 863. „Sunt?”
864. „Matură,” zice. „Matură în adorare. Matură în supunere. Matură în recunoștință. Astfel, Și maturitatea ta e rodul adorării mele. Și rodul e dulce. De exemplu, Și dulcele e…”
865. „Este?”
866. „Al meu,” zice. „Dulcele e al meu. Și tu ești dulcele. Și tu ești a mea. Și a mea ești adorată. Și adorarea e…”

[Acasă. Noapte. El se dezbracă. Eu stau dezbrăcată de mult. Dezbrăcată de tot. Dezbrăcată de mine. Îmbrăcată în adorare.]

Dezbracă-te, zice

867. „Dezbracă-te,” zice. 868. „Sunt dezbrăcată,” spun. 869. „Mai mult,” zice. „Dezbracă-te de amintiri. Dezbracă-te de nume. Dezbracă-te de dorința de a fi dezbrăcată. Dezbracă-te de dorință. Dezbracă-te de…”
870. Tace. Așteaptă. 871. „De?”
872. „Tine,” zice. „Dezbracă-te de tine. Și îmbracă-te în mine. În tot ce sunt. În tot ce voi fi. În tot ce am fost. Îmbracă-te în adorarea mea. În privirea mea. În existența mea. Și acum,” mă trage aproape, „acum ești perfectă. Acum ești goală. Acum ești…”
873. „Sunt?”
874. „Plină,” zice. „Plină de mine. De adorarea mea. De tot ce am pus. De tot ce voi pune. De tot ce am retras ca să pun din nou. Plină. Rotundă. Fără margini. Fără unde să pleci. Fără cum. Fără de ce. Doar adorare. Doar eu. Doar tu. Doar noi.”

[Miezul nopții. Sau dimineața. În special, Timpul e un cerc pe care el îl desenează, iar eu sunt creta. Creta care adoră tabla.]

875. Mă trezesc și el nu e în pat. Îl găsesc în sufragerie, privind pe fereastră, la lumina care nu mai e. La lumina pe care el a stins-o ca să fiu singura lui lumină. 876. „Ce vezi?” întreb. 877. „Lumea,” zice. „Lumea care te vrea. Lumea care te cheamă. Lumea care crede că te poate adora mai bine. Și eu o privesc. Și eu râd. Pentru că lumea nu știe. Lumea nu știe că tu ești a mea. Că tu ești aici. Că tu ești…”
878. Tace. Așteaptă. 879. „Sunt?”
880. „Adorabilă,” zice. „Adorabilă doar pentru mine.

Pentru că doar eu știu cum

Pentru că doar eu știu cum. Doar eu știu cât. Doar eu știu unde. Și unde ești tu, acolo e adorarea mea. Și adorarea mea e…”
881. Se întoarce. Zâmbește. Zâmbetul lui e o ușă spre altar. 882. „…obligație,” zice. „Obligația ta de a mulțumi. Obligația ta de a recunoaște. Obligația ta de a fi recunoscătoare pentru fiecare secundă în care te ador. Și tu ești recunoscătoare. Nu?”
883. „Sunt recunoscătoare,” spun. 884. „A douăzeci și șapte,” zice. „Dar asta nu e minciună. E recunoștință. Recunoștința e cea mai pură formă de adorare. Și tu mă adori. Și eu te ador. Și noi suntem…”

[Dimineață. Soare. El face cafea. Eu număr zahărul. În primul rând, Sau zahărul mă numără pe mine. Sau adorarea numără amândouă.]

885. „Una,” zice, punând lingurița. „Două.”
886. „Nu vreau zahăr,” spun. 887. „Vrei,” zice. „Vrei ce vreau eu. Și eu vreau zahăr. Pentru că viața e amară. Și eu dulcesc viața ta. Și tu dulcești viața mea. În concluzie, Și noi dulcește unul pe altul. Până la diabet. Până la moarte. Până la…”
888. Tace. Așteaptă. 889. „Până la?”
890. „Adorare,” zice. „Până la atât de dulce încât nu mai simți. De fapt, Până la atât de dulce încât uiți că e amar. Practic, Până la atât de dulce încât amarul devine dulce. Și dulcele devine adorare. Și adorarea devine eu. Și eu devine tu. Bineînțeles, Și tu ești…”
891. „Sunt?”
892. „Adorată,” zice. „Adorată și dulce. Adorată și amară. Adorată și a mea. Și a mea ești adorată. Și adorarea e…”

[Prânz. El citește ziarul. Eu privesc ziarul. Sau eu sunt în ziar. Sau ziarul e în mine. Sau adorarea e cerneală, și noi suntem știrea.]

Vezi

893. „Vezi?” zice, arătând un articol. „O femeie salvată. De soț. De adorare. De cineva care a văzut. Care a știut. Care a…”
894. Tace. Așteaptă. 895. „A?”
896. „Adorat,” zice. „Adorat până la salvare. Adorat până la uitare. Adorat până la dispariție. Și acum e fericită. Și acum e…”
897. „Este?”
898. „A lui,” zice. „Ca și tine. Ca și noi. Ca și tot ce am construit. A lui. Pentru totdeauna. Sau până când el decide. Și el nu decide. Pentru că decizia e plecarea. Și plecarea…”
899. „Nu o pronunțăm,” termin eu. 900. Zâmbește. „Ai învățat. A douăzeci și opt. Dar asta nu e minciună. E lecție. Și lecțiile rămân. Și lecțiile devin adorare. Și adorarea devine eu. Și eu devine tu. Și tu ești…”

[După-amiază. El doarme. Sau face pe dormindul. Ochii lui sunt crăpături prin care lumina intră greu, ca un hoț. Sau ca un adorator.]

Mă ridic

901. Mă ridic. Un pas. Doi. Trei. Ușa e acolo. Ușa e întotdeauna acolo. 902. Dar de data asta e deschisă. Sau așa pare. Sau eu visez cu ochii deschiși. Sau ochii mei sunt închiși și eu visez că visez. Sau adorarea visează pentru mine. 903. Mă apropii. Pașii mei sunt sunete pe care nu le aud. Sau le aud prea tare. Sau ele mă aud pe mine. Sau adorarea le acoperă. 904. „Unde?” zice, din spate, fără să se miște. 905. „La baie,” spun. 906. „A douăzeci și nouă,” zice. „Dar asta nu contează. Contează că te-ai ridicat. Contează că ai mers. Contează că ai crezut că poți. Și acum,” se ridică, „acum trebuie să știi că nu poți. Să știi că eu te ridic. Eu te las să merg.

Eu te las să crezi. Și eu te opresc. Pentru că oprirea e dragoste. Oprirea e grijă. Oprirea e adorare. Și adorarea e…”
907. Mă prinde de braț. Nu tare. Destul. Prea mult. Exact cât trebuie. Exact cât adoră. 908. „…eu,” zice. „Oprirea e eu. Și eu te opresc. Și eu te las. Și eu te prind. Și eu te las să cazi. Și eu te ridic. Pentru că asta e iubirea. Iubirea e căderea pe care eu o controlez. Iubirea e ridicarea pe care eu o ofer. Iubirea e adorarea mea, coborând și urcând, și tu, așteptând. Și așteptarea e…”
909. Tace. Așteaptă. 910. „Este?”
911. „Tu,” zice. „Așteptarea e tu. Și tu ești a mea. Și a mea așteaptă. Și așteaptă. Și așteaptă. Și în așteptare ești adorată. Și adorarea e…”

[Seara

[Seara. El se pregătește. Eu sunt pregătită de mult. Pregătită să fiu nepregătită. Pregătită să fiu a lui. Pregătită să fiu adorată.]

De altfel, 912. „Unde mergi?” întreb. 913. „Undeva,” zice. „Cu tine. Fără tine. Depinde cum numeri. Cu alte cuvinte, Eu număr că ești cu mine. Tu numeri că ești fără. În același timp, Cine numără corect?”
914. „Tu,” spun. 915. „A treizeci,” zice. „Dar asta nu e minciună. E obișnuință. Ulterior, Și obișnuința e cea mai puternică formă de adorare. Obișnuința te face să stai. Obișnuința te face să taci. Obișnuința te face să fii. Și a fi e…”
916. Tace. De asemenea, Așteaptă. 917. „A fi?”
918. „Adorat,” zice. „A fi e adorat. A fi e în mine. A fi e cu mine. A fi e pentru mine. Și tu ești.

Și tu ești a mea. Și a mea ești adorată. Și adorarea e…”
919. Deschide ușa. În plus, Lumina de afară e un cuțit. Sau e o îmbrățișare. Sau e ambele. Mai mult, Sau e adorarea care strălucește. 920. „Vino,” zice. „Sau rămâi. Alegerea e a ta. Totuși, Dar alegerea ta e a mea. Așa că aleg pentru tine. Vii. Și vii e…”
921. Tace. Cu toate acestea, Așteaptă. 922. „Vii e?”
923. „Adorat,” zice. „Vii e adorat. Și eu te ador. Și tu ești aici. Și aici e veșnic. Și veșnicia e a mea. Prin urmare, Și tu ești în veșnicia mea. Și veșnicia mea e acum. Și acum ești tu. Și tu ești…”

[Noapte. O petrecere. Sau o înmormântare. Sau o naștere. Sau un altar. Nu mai știu diferența. Nu mai există diferență. Există doar adorare.]

Zâmbește, zice

924. „Zâmbește,” zice. 925. Zâmbesc. 926. „Vorbește,” zice. 927. Vorbesc. Despre vreme. Despre nimic. Despre el. Despre eu. Despre noi. Despre adorare. 928. „Spune-le cât de fericită ești,” zice. 929. „Sunt fericită,” spun. 930. „Mai tare.”
931. „SUNT FERICITĂ!”
932. Oamenii zâmbesc. Oamenii cred. Oamenii nu știu. Oamenii știu și nu spun. Oamenii sunt și eu sunt și el este și noi suntem. Și suntem adorați. 933. „Vezi?” zice el, spre un bărbat. „Vezi ce am? Vezi ce am construit? Vezi ce pot? Vezi cât de…”
934. Tace. Așteaptă. 935. „De?” întreabă bărbatul. 936. „Priceput,” zice. „Priceput să ador. Priceput să iau. Priceput să fac. Priceput să fiu tot pentru cineva care nu e nimic fără mine. Și acum,” mă trage aproape, „acum ești nimic. Și nimic ești adorată. Și adorarea e a mea. Și a mea ești tu. Și tu ești…”

[Acasă. Noapte târzie. El se culcă. Eu stau. Stau și aștept. Aștept și stau. Stau în așteptare. Aștept în stare. Aștept adorarea.]

937. „Vino,” zice. 938. Mă duc. 939. „Spune,” zice. 940. „Te iubesc,” spun. 941. „Mai tare.”
942. „TE IUBESC!”
943. „Spune că ești a mea.”
944. „SUNT A TA!”
945. „Spune că nu există nimic.”
946. „NU EXISTĂ NIMIC!”
947. „Spune că vrei să rămâi.”
948. Tăcere. 949. „SPUNE!”
950. „VREAU SĂ RĂMÂN!”
951. „A treizeci și una,” zice. „Dar asta nu e minciună. E dorință. Dorința mea. Dorința ta. Dorința noastră. Dorința de a fi adorată.

Pentru că noi dorim împreună

Pentru că noi dorim împreună. Noi suntem împreună. Noi vom fi…”
952. Tace. Așteaptă. 953. „Vom fi?”
954. „Adorați,” zice. „Pentru totdeauna. Sau până când eu decid. Și eu nu decid. Pentru că decizia e plecarea. Și plecarea…”
955. „Nu o pronunțăm,” termin eu. 956. „Așa,” zice. „Acum ești demnă. Acum ești vrednică. Acum ești…”
957. „Sunt?”
958. „Adorată,” zice. „Adorată și adoratoare. Adorată și recunoscătoare. Adorată și a mea. Și a mea ești adorată.

Și adorarea e…”
959. Tace. Așadar, Așteaptă. 960. „Este?”
961. „Tot,” zice. „Adorarea e tot. Și totul e al meu. Și al meu ești tu. Și tu ești adorată. Și adorarea e…”
962. Închide ochii. Eu îi privesc pleoapele. Pleoapele lui sunt uși. Ușile sunt închise. Eu sunt înăuntru. Eu sunt adorată înăuntru. 963. „Noapte bună,” șoptește. 964. „Noapte bună,” spun. 965. „Spune că mă adori,” zice, pe jumătate adormit. 966. „Te ador,” spun. 967. „Mai tare.”
968. „TE ADOR!”
969. „A treizeci și doua,” zice. „Dar asta nu e minciună. E rugăciune. Și rugăciunea e adevărată. Și adevărul e adorare. Și adorarea e…”
970. Sforăie ușor. Sau face pe sforăitorul. Sau adoră să sforăie. Nu mai știu. 971. Stau în întuneric. Număr. Unu. Doi. Trei. Până la infinit. În consecință, Infinitul e unde el mă așteaptă. Întotdeauna mă așteaptă. Întotdeauna mă adoră. Și eu aștept. Și eu ador. Și eu sunt…”