Epuizarea parentală: părintele care nu mai poate și nu are voie să spună

Epuizarea parentală este starea în care un părinte ajunge atât de golit de rolul lui încât nu se mai recunoaște. Iubește copilul, dar nu mai are putere să fie cu el. Se distanțează, se simte sătul și, mai ales, se rușinează de tot ce simte. Cercetările recente arată că nu e un capriciu al părinților moderni, ci un sindrom distinct, cu consecințe reale pentru întreaga familie.

Scriu capitolul cu o grijă aparte, pentru că părinții epuizați sunt, poate, cei mai singuri oameni din seria despre burnoutul relațional. Nimeni nu are voie să spună că s-a săturat de propriul copil.

Patru fețe ale aceleiași oboseli

Psihologele belgiene Isabelle Roskam și Moïra Mikolajczak, de la Universitatea Catolică din Louvain, au construit primele instrumente de măsurare a burnoutului parental. Ele descriu patru dimensiuni, pe care le reformulez în cuvintele în care le aud de la părinți.

„Sunt terminat ca părinte”

Epuizarea legată strict de rolul parental. Poți fi relativ în formă la birou și complet golit la gândul serii cu copiii.

„Nu mai sunt părintele care eram”

Contrastul dintre cel care ai vrut să fii și cel care ai ajuns. Mama care visa să citească povești în fiecare seară se trezește țipând pentru o șosetă.

„M-am săturat”

Senzația de saturație, de prea mult. Nu mai suporți încă o întrebare, încă un „mami”, încă o ceartă între frați.

„Fac doar strictul necesar”

Distanțarea emoțională față de copil. Îl hrănești, îl duci la școală, îl culci. Dar nu mai ești cu adevărat acolo.

Câte dintre aceste propoziții ai rostit măcar în gând luna trecută?

O balanță, nu un defect de caracter

Cel mai eliberator lucru pe care îl explic părinților e modelul propus de aceleași cercetătoare: burnoutul parental apare atunci când factorii de risc depășesc constant resursele. Pe un taler stau perfecționismul, lipsa de sprijin, un copil cu nevoi speciale, conflictul în cuplu, lipsa de timp pentru tine. Pe celălalt stau ajutorul concret, cooperarea dintre parteneri, momentele de odihnă, încrederea în propriile abilități.

De ce mi se pare eliberator? Pentru că mută întrebarea de la „ce e în neregulă cu mine?” la „ce e dezechilibrat în viața mea?”. Prima întrebare te face să te ascunzi. A doua te face să cauți soluții.

De ce contează pentru copii și pentru cuplu

Ar fi comod să spunem că oboseala părintelui e doar problema lui. Datele nu ne permit asta. Mikolajczak și colaboratorii au arătat că burnoutul parental se asociază cu idei de evadare, cu neglijarea copilului și cu comportamente parentale mai dure. Nu pentru că părinții epuizați ar fi oameni răi, ci pentru că un sistem nervos golit reacționează mai brusc și mai rece.

Iar cuplul plătește la rândul lui. Doi părinți epuizați nu mai sunt doi iubiți, ci doi colegi de tură care își predau copilul la schimb. Am scris despre fenomen în capitolul despre satisfacția în cuplu după primul copil.

Vineta unei dimineți

O mamă îmi povestește, cu ochii în pământ, că într-o dimineață s-a închis în baie cinci minute, cu robinetul deschis, ca să nu audă copiii. „Am stat pe marginea căzii și m-am gândit că aș pleca. Nu pentru totdeauna. Doar o lună. Și m-am urât pentru gândul ăsta.” (Vinetă ilustrativă, compusă din mai multe relatări.)

Gândul ei nu e o crimă. E un semnal de alarmă. Fantezia de evadare apare, de regulă, când un om nu mai vede nicio altă cale de odihnă. Răspunsul la ea nu e rușinea, ci căutarea unei căi reale de odihnă.

Ce poate face, concret, un părinte epuizat

Coboară ștacheta

Perfecționismul parental e unul dintre cei mai puternici factori de risc. Copilul tău nu are nevoie de un părinte perfect, ci de unul suficient de bun și suficient de prezent. Un prânz mai simplu, o casă mai puțin curată, o activitate extrașcolară mai puțin. Ce ai putea lăsa să cadă săptămâna asta fără ca lumea să se prăbușească?

Cere ajutor nominal

„Dacă ai nevoie, spune-mi” nu ajută pe nimeni. „Poți lua copiii joi de la patru la șapte?” ajută enorm. Bunicii, prietenii, vecinii, o bonă pentru câteva ore. Ajutorul vag e politețe. Ajutorul precis e salvare.

Refă echipa parentală

Când doi părinți se simt aliați, burnoutul scade vizibil. Când unul se simte singur, crește. O discuție deschisă despre cine face ce, inclusiv despre sarcina mentală a creșterii copiilor, e mai eficientă decât orice vacanță.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Creează timp care e doar al tău

Nu timp „liber” în care faci cumpărături. Timp în care ești om, nu părinte. Chiar și o oră pe săptămână schimbă balanța.

Caută sprijin specializat

Dacă fanteziile de evadare devin frecvente, dacă simți că poți răni copilul sau că nu mai simți nimic pentru el, vorbește cu un psiholog. Burnoutul parental se tratează, iar ajutorul vine mai repede decât crezi.

Ce poate face partenerul care vede epuizarea

Uneori nu tu ești părintele golit, ci îl vezi pe celălalt prăbușindu-se încet. Prima tentație e să dai sfaturi: „odihnește-te”, „nu mai lua totul așa în serios”. Sfaturile, oricât de bine intenționate, sună pentru un om epuizat ca încă o cerere pe care nu o poate îndeplini.

Mult mai util este să preiei ceva întreg, fără să ți se ceară. Rutina de culcare trei seri pe săptămână. Dimineața de sâmbătă, cu tot cu micul dejun și ieșirea în parc. Și să spui, simplu, ce vezi: „Cred că duci prea mult singur. Hai să schimbăm asta.” Propoziția nu rezolvă nimic practic, dar rupe singurătatea, iar singurătatea e jumătate din oboseală.

Mai e un lucru pe care îl recomand des: nu judeca momentele în care partenerul tău explodează. Ele nu arată cine este, ci cât de gol a ajuns rezervorul. Când îl reumpli, revine și omul pe care îl știi.

Opinia psihologului Radu Leca

Opinia mea este că burnoutul parental e o boală a părinților care iubesc mult și sunt lăsați singuri. Nu întâlnesc aproape niciodată în cabinet părinți epuizați care să fie indiferenți. Întâlnesc părinți hiperimplicați, perfecționiști, fără plasă de siguranță, care cred că a cere ajutor înseamnă a eșua.

Argumentul meu e legat de felul în care s-au schimbat familiile. Generațiile trecute creșteau copiii într-un sat de rude, vecini și prieteni. Azi, mulți părinți cresc copiii în doi, uneori într-unul singur, departe de familie, cu așteptări mult mai mari despre ce înseamnă un părinte bun. Cererile au crescut, resursele au scăzut. Balanța s-a înclinat nu din vina lor.

De aceea cred că vindecarea burnoutului parental nu începe cu tehnici de disciplinare sau cu aplicații de organizare, ci cu permisiunea de a fi imperfect și cu reconstruirea unui mic sat în jurul familiei. Un părinte sprijinit e un părinte prezent. Iar prezența, nu perfecțiunea, e ce își amintesc copiii mai târziu.

Întrebări frecvente

Ce este epuizarea parentală?

Este un sindrom specific rolului de părinte, caracterizat prin epuizare, contrast față de părintele care erai, senzația de saturație și distanțare emoțională față de copii. Apare când riscurile depășesc constant resursele.

Burnoutul parental înseamnă că nu îmi iubesc copilul?

Nu. Majoritatea părinților epuizați își iubesc profund copiii și se simt vinovați tocmai din acest motiv. Oboseala blochează exprimarea iubirii, nu iubirea în sine.

Cum mă refac după burnoutul parental?

Prin reducerea perfecționismului, cererea de ajutor concret, reconstruirea alianței cu celălalt părinte, timp personal regulat și, la nevoie, sprijin psihologic de specialitate.

Când ar trebui să cer ajutor unui psiholog?

Când fanteziile de evadare devin frecvente, când simți că îți pierzi controlul față de copil sau când nu mai simți nimic pentru el. Sunt semnale serioase, care se tratează eficient.

Surse

1. Roskam, I., Raes, M.-E., & Mikolajczak, M. (2017). Exhausted parents: Development and preliminary validation of the Parental Burnout Inventory. Frontiers in Psychology, 8, 163. doi:10.3389/fpsyg.2017.00163
2. Mikolajczak, M., & Roskam, I. (2018). A theoretical and clinical framework for parental burnout: The balance between risks and resources (BR²). Frontiers in Psychology, 9, 886. doi:10.3389/fpsyg.2018.00886
3. Mikolajczak, M., Gross, J. J., & Roskam, I. (2019). Parental burnout: What is it, and why does it matter? Clinical Psychological Science, 7(6), 1319-1329. doi:10.1177/2167702619858430