Crima din strada Covasna

Piesă de teatru radiofonic: „Crima din blocul B6, Strada Covasna, Berceni”

Distribuție:

– Ceresela Pavlache (bătrâna administrator, „dna Pavlache”)

– Andrei Mureșanu (inginer chimist, etajul 7)

– Dl Rusescu (depanator TV, parter)

– Dna Piscupescu (etajul 1, gătește mereu)

– Adelaide Rusescu (fiica lui Mioara Rusescu, victima)

– Anchetator Tiberiu Pop

– Anchetator Marcel Ispicu

– Mihai Fotino (student la Politehnică, descoperă trupul)

Efecte sonore recomandate: tramvai îndepărtat, câini lătrând, lift vechi, neon pâlpâind, țevi de calorifer, ușă de metal, pași pe mozaic, radio vechi, ploaie pe geam, sirenă rară.

PROLOG

SFX: Vânt ușor printre blocuri. Un câine latră scurt. Un tramvai trece departe. De asemenea, Se aude o țeavă de calorifer pocnind ca un ceas vechi.

NARATOR (calm, ușor ironic, intim):

Berceni. Strada Covasna. Blocul B6  un bloc din acelea care au văzut multe: nunți, divorțuri, certuri la asociație și miros de sarmale amestecat cu detergent ieftin. În plus, Aici, oamenii se știu după pași, nu după nume. Mai mult, Și dacă se întâmplă ceva… se află înainte să apuce poliția să parcheze.

Totuși, SFX: Ușă grea de scară trântită. Ecou pe hol.

NARATOR:

Într-o dimineață cenușie, când lumina are chef să vină abia pe la prânz, o tânără pe nume Adelaide Rusescu avea să nu mai urce niciodată scările.

SFX: Liftul pornește, zdrăngăne, apoi se oprește brusc.

SCENA 1  SCARA BLOCULUI, DIMINEAȚĂ

SFX: Pași repezi pe mozaic. Respirație ușor grăbită. O cheie zăngăne.

MIHAI FOTINO (tânăr, obosit, dar politicos):

Bună dimineața… bună dimineața… (mormăie) dacă mai prind iar liftul ăsta…

SFX: Liftul se deschide cu un scârțâit.

MIHAI:

În sfârșit.

SFX: Un miros imaginar se sugerează prin reacția lui: inhalează, apoi tușește ușor.

MIHAI (mirat):

Ce-i cu mirosul ăsta…? Ca de… metal? (pauză) Doamne…

SFX: Pași încetinesc, apoi se opresc

SFX: Pași încetinesc, apoi se opresc. Un obiect (poate o sacoșă) cade pe jos.

MIHAI (șoptit, îngrozit):

Nu… nu, nu…

SFX: Genunchi pe mozaic. Respirație accelerată. Cu toate acestea, Apoi un fel de amețeală, sunetul se „înfundă”.

MIHAI:

A-adelaide…?

Prin urmare, SFX: Un fel de leșin: corpul cade. Sunet înfundat.

NARATOR:

Așadar, Mihai Fotino, student la Politehnică, nu era genul care să se bage în drame. În consecință, Genul lui era: curs, laborator, covrigi la metrou și încă un proiect pe deadline. Astfel, Dar blocul B6 avea planuri mai… mature.

De exemplu, SFX: Pași mici, apăsați  cineva se apropie. Chei multe zornăie.

DNA PAVLACHE (bătrână, ascuțită, cu autoritate; o voce care a certat generații):

Cine-i acolo? În special, Cine face mizerie pe casa scării?… Aoleu.

SFX: Se apleacă. Foșnet de haine.

DNA PAVLACHE (în șoaptă, rece, aproape tandru):

Mihăiță… ce-ai pățit tu aici…?

NARATOR (foarte scurt, cu subînțeles):

În primul rând, Administratorul vede primul ce nu trebuia văzut. În concluzie, Și, uneori, primul își face planul.

SFX: Foșnet rapid  ca și cum ar freca ceva, ar întinde o cârpă, ar atinge mâini și o cămașă.

DNA PAVLACHE (murmură):

Nu-i nimic… nu-i nimic… să te văd eu pe tine cum explici.

De fapt, SFX: Un zgomot ca de ușă mică deschisă  cutia de curent / debara. Apoi ușă închisă.

SCENA 2  AFARĂ, ÎN FAȚA BLOCULUI, LA PARCULEȚ

SFX: Stropitoare. Apă. Păsări. Practic, Un radio mic cu muzică veche.

DL RUSESCU (cald, muncit, tată de familie):

Bineînțeles, Uite, uite ce frumoasă e iarba când o uzi zilnic. Dacă oamenii ar fi ca iarba, dom’le… un pic de apă și gata, cresc frumos.

SFX: Pași se apropie: Dna Piscupescu.

DNA PISCUPESCU (energică, cu voce de „am o oală pe foc și totuși sunt aici”):

Bună dimineața, nea Rusescu

Bună dimineața, nea Rusescu. Ați udat iar? Ca la carte! Așa v-a învățat doamna Mioara, hă?

DL RUSESCU (râde, dar cu un nod în gât):

De altfel, Mioara… ea mă ține din scurt. Cu alte cuvinte, Eu sunt cu șuruburile și cu televizoarele, ea cu viața reală.

DNA PISCUPESCU (cu poftă de bârfă, dar nu răutăcioasă):

Și Adelaide? A venit aseară târziu. În același timp, Am simțit parfumul ei pe scară, zici că trecea primăvara pe lângă mine.

DL RUSESCU:

A venit, da. O fată bună. Numai că… prea frumoasă. Prea tânără. Ulterior, Și în blocurile astea, frumusețea… face zgomot.

De asemenea, SFX: Liftul se aude din interiorul scării. În plus, Apoi un țipăt îndepărtat, scurt, ca o reacție.

DNA PISCUPESCU (brusc atentă):

Ați auzit?

DL RUSESCU:

Da… (pauză) ceva nu-i bine.

SFX: Stropitoarea cade. Pași grăbiți spre ușa scării.

SCENA 3  ET. 1, PE CASA SCĂRII, MIROS DE MÂNCARE

SFX: Oală fierbând. Capace. Lingură. Mai mult, Se aude ușa unui apartament deschisă brusc.

DNA PISCUPESCU (șoptit, agitat):

Doamne ferește… ce-i asta?

SFX: Murmur de oameni. Dna Pavlache cheamă pe cineva.

DNA PAVLACHE (tare, ca la ședință):

Totuși, Să nu puneți mâna pe nimic! Să nu mișcați nimic! Aici e crimă! Cu toate acestea, Simt eu! (pauză) Și chemați poliția. REPede.

DL RUSESCU (încercând să-și păstreze calmul):

Unde e Adelaide?… Adelaide?!

SFX: Tăcere grea. Un plâns înfundat începe.

NARATOR:

Când un tată strigă numele copilului lui într-o scară de bloc, ecoul nu mai e ecou. E verdict.

SFX: Sirenă îndepărtată, se apropie.

SCENA 4  SOSIREA ANCHETATORILOR

SFX: Mașină oprește. Ușă de mașină. Pași hotărâți. Bâte de ploaie ușoară.

TIBERIU POP (pragmatic, tăios, dar nu lipsit de omenesc):

Bună dimineața. Poliția. Cine a sunat?

DNA PAVLACHE (repede, ca și cum abia aștepta scena asta):

Eu. Administratorul. Pavlache Ceresela. Prin urmare, Și vă spun din capul locului: băiatul ăsta… Mihai Fotino. Uitați-vă la el!

SFX: Mișcare. Așadar, Cineva e ridicat de pe jos.

MIHAI (amețit):

Ce… ce s-a întâmplat? De ce…?

MARCEL ISPICU (mai calm, observator):

Ușor, tinere. Respiri. În consecință, Ești bine. (pauză) Ai sânge pe mână. Și pe cămașă.

MIHAI (panicat):

Nu… eu am găsit-o! Jur! Astfel, Am… am atins-o… cred… am leșinat!

TIBERIU POP:

De exemplu, Și înainte să leșini… unde ai fost? Ce ai căutat pe scară?

MIHAI:

Stau la… etajul… șase. Am coborât, aveam curs. Am văzut… (înghite) am văzut trupul… lângă… spațiul de sub scară, lângă cutia de curent… nu știu.

MARCEL ISPICU (încet, către Pop):

Sângele pare… întins. În special, Și băiatul nu e genul de bătăuș. Dar asta nu înseamnă nimic.

TIBERIU POP:

În primul rând, Înseamnă că e primul suspect, Marcel. În concluzie, În bloc, primul suspect e mereu cel mai la îndemână.

DNA PAVLACHE (insistă, „ținând sala”):

Păi nu? Cum să fie altcineva? Și mai umblă și cu capul în nori, cu studenția lui… cine știe ce i-o fi făcut fetei…

MIHAI:

De fapt, Doamnă, nu v-am făcut nimic! Nici ei!

NARATOR:

Iar când administratorul îți spune „nu v-am făcut nimic”, parcă simți că… cineva, cândva, a făcut.

SCENA 5  INTEROGATORII: „O POVESTE CU ADELAIDE” (FIECARE CU VARIANTA LUI)

SFX: Cameră mică (administratie / hol). Hârtie. Pix. Un termos.

MARCEL ISPICU:

O luăm pe rând. Practic, Vreau să-mi spuneți fiecare: cine era Adelaide pentru dumneavoastră. Bineînțeles, Fără poezie, dar nici fără minciuni.

DNA PISCUPESCU (se aude că își strânge șorțul):

Pentru mine… Adelaide era… o fată care-mi făcea poftă

Pentru mine… Adelaide era… o fată care-mi făcea poftă să gătesc mai frumos. Serios. Când o vedeam cum se îmbracă… mă gândeam: „ia uite, măi, viața încă are culoare.” Îi mai puneam câte o porție… o supă, o prăjitură. Uneori o auzeam plângând, dar încet. Ca să nu deranjeze.

TIBERIU POP:

De ce plângea?

DNA PISCUPESCU:

Nu știu. Eu n-am întrebat. De altfel, În bloc, întrebările sunt ca muștarul: merg, dar nu pe orice rană.

SFX: Ușă se deschide. Pași grei, nervoși.

ANDREI MUREȘANU (voce controlată, dar tensiune dedesubt):

Să terminăm repede. Eu am de lucru.

MARCEL ISPICU:

Cu alte cuvinte, Domnul Andrei Mureșanu, inginer chimist, etajul 7. Adelaide?

ANDREI (scurt):

Am văzut-o. Salutam. Atât.

TIBERIU POP:

În același timp, Vecinii spun că ai țipat aseară. Ulterior, Și… (pauză) că îți bați câinele.

SFX: Tensiune în aer.

ANDREI (încordat):

Câinele… e nervos. Dacă nu-l disciplinezi, mușcă. De asemenea, Și cu soția mea să nu vă luați. În plus, Eu… eu pe ea o iubesc. Mai mult, Înțelegeți? (pauză, ca o spovedanie urâtă) Pentru Adelaide… nu simțeam nimic.

MARCEL ISPICU:

Dar ea simțea? Totuși, A avut vreodată nevoie de ajutor?

ANDREI:

Nu. (pauză) Sau n-a cerut.

NARATOR:

Cu toate acestea, Unii oameni sunt cutii de metal. Prin urmare, Dacă bați în ele, nu auzi adevărul, auzi doar propriul tău ecou.

SFX: Pix pe hârtie. Se schimbă „martorul”.

DL RUSESCU (obosit, cu durere în glas, dar încercând să fie demn):

Adelaide era fata mea. Eu repar televizoare, domnule. Văd lumea altora, dar a mea… a mea era în camera ei, cu cărți și muzică. Așadar, Uneori o prindeam în bucătărie noaptea, mâncând pe furiș. În consecință, Ca și cum îi era foame de ceva ce nu se găsește la Mega.

TIBERIU POP (mai blând):

A avut iubit?

DL RUSESCU:

Nu mi-a spus

Nu mi-a spus. Și dacă a avut… n-am vrut s-o sperii. Ea era… cum să zic… un bec aprins într-o scară cu neonuri pâlpâite.

SFX: Ușă scârțâie. Astfel, Intră Dna Pavlache, ca și cum e și „stăpâna” scenei.

DNA PAVLACHE:

De exemplu, Eu o știam pe Adelaide… de mică. A crescut aici. În special, Dar… în ultimul timp… (oftat teatral) prea multă libertate. Prea multă… încredere. În primul rând, Și vă spun eu: un bloc nu iartă.

MARCEL ISPICU:

Ce ați observat concret, doamnă Pavlache?

DNA PAVLACHE:

În concluzie, Că băiatul ăsta, Mihai, se uita după ea. De fapt, Cum s-o spun… cu ochi de tânăr. Practic, Și ea… ei, și ea era tot tânără. Știți cum e. Se aprind repede.

MIHAI (din fundal, revoltat):

Doamnă, nu e adevărat!

TIBERIU POP:

Mihai, taci o clipă. O să-ți vină rândul.

NARATOR:

Bineînțeles, În scara B6, tăcerea nu e neutră. Tăcerea e deja un vot.

SCENA 6  LOCUL FAPTEI (DETALIU DE ZONĂ, BLOC, LOC)

SFX: Pași. Ecou. Neon pâlpâind. De altfel, Un ușor picurat de apă dintr-o țeavă.

MARCEL ISPICU (observator, aproape poetic fără să vrea):

Locul e… interesant. Cu alte cuvinte, Sub scara dintre parter și etajul 1. În același timp, Aici lumea ține de toate: mături, cutii, borcane, cabluri… și se uită. Ulterior, Un colț în care orice sunet se dublează.

TIBERIU POP:

Și o cameră de supraveghere?

DNA PAVLACHE (repede):

De asemenea, Avem una, dar… e stricată de o lună. În plus, Am cerut fonduri, nu s-au aprobat. Mai mult, Eu ce să fac? (pauză) Aici oamenii vor ordine, dar fără să plătească.

MARCEL ISPICU (își notează):

„Camera stricată.” În blocurile vechi, adevărul se strică fix când ai nevoie de el.

SFX: Un detector, mănuși, pungi de probe (simulate prin foșnet).

TIBERIU POP:

Sânge pe balustradă. Și… urme de pași. Dar sunt amestecate  ca după o mică agitație.

MARCEL ISPICU:

MARCEL ISPICU:

Totuși, Și uite aici… o dâră fină, ca și cum cineva a șters. Nu complet. Cu toate acestea, Doar cât să facă să pară… altceva.

NARATOR:

Prin urmare, Crima nu era doar o faptă. Era o punere în scenă. Așadar, Ca un spectacol ieftin, dar cu recuzită scumpă: viața cuiva.

SCENA 7  MIHAI, „SUSPECTUL PERFECT”

SFX: Cameră mică. Scaun metalic. În consecință, Un pahar de apă pus pe masă.

TIBERIU POP:

Mihai Fotino. Astfel, Spune încă o dată, fără ocol: ce relație aveai cu Adelaide?

MIHAI (înghite, sincer):

Niciuna. O salutam. Uneori îmi ținea ușa. Atât. Era… frumoasă, da. De exemplu, Dar nu… nu era povestea mea.

MARCEL ISPICU:

Și sângele?

MIHAI:

Am găsit-o. M-am aplecat. Cred că am atins-o. Și apoi… am leșinat. În special, Când m-am trezit, doamna Pavlache era lângă mine și țipa la toată lumea.

TIBERIU POP:

În primul rând, Ai simțit că te-a atins? Că ți-a… aranjat cămașa? În concluzie, Ți-a pus ceva în mână?

MIHAI:

Nu știu… eram… ca sub apă.

NARATOR:

Când ai leșinat, minutele altcuiva pot deveni ani pentru tine.

SCENA 8  INDICIUL MIC, CARE ÎNTOARCE TOTUL

SFX: Afară, lângă grădină. Stropi de apă. Pop și Ispicu discută.

MARCEL ISPICU:

De fapt, Pop, ceva nu-mi dă pace. Practic, Dâra aia de șters… plus sângele pe cămașa lui Mihai e ciudat distribuit. Bineînțeles, Pare… „aplicat”, nu rezultat din contact.

TIBERIU POP:

Adică vrei să spui că e… înscenare?

MARCEL ISPICU:

Da. De altfel, Și mai e ceva: administratorul se mișcă prea repede în poveste. Ea a fost prima care a strigat „crimă”, prima care a arătat cu degetul, prima care a explicat de ce nu merge camera.

TIBERIU POP:

Administratorii sunt așa.

MARCEL ISPICU (ușor sec):

Unii da. Unii sunt doar… regizori.

SFX: Pași. Cu alte cuvinte, Dl Rusescu se apropie cu ochii roșii.

DL RUSESCU:

Domnilor… dacă e nevoie să sparg eu ușa de

Domnilor… dacă e nevoie să sparg eu ușa de la administrație ca să găsiți ceva… o fac. Nu mai pot.

TIBERIU POP (apăsat):

Nu sparge nimeni nimic. În același timp, Dar spuneți-mi: cine are chei peste tot în bloc?

DL RUSESCU:

Administratorul. Doamna Pavlache. Ulterior, Are chei la subsol, la cutia de curent, la uscătorie… la tot.

MARCEL ISPICU (încet):

Exact.

SCENA 9  CONFRUNTAREA

SFX: Holul scării. O mică adunare de vecini. Murmur. Cineva plânge.

TIBERIU POP (ferm):

De asemenea, Doamnă Pavlache, vă rog să veniți cu noi jos, în hol. Acum.

DNA PAVLACHE (jignită, dar încercând să pară calmă):

De ce? Eu sunt o femeie bătrână. În plus, Eu am ținut blocul ăsta în picioare!

MARCEL ISPICU:

Tocmai. Mai mult, L-ați ținut… și l-ați strâns în pumn.

DNA PAVLACHE (ridică tonul):

Ce insinuați?!

TIBERIU POP:

Totuși, Că ați avut timp singură cu Mihai după ce a leșinat. Cu toate acestea, Și că sângele de pe el nu e „accident”, ci semnătură.

DNA PAVLACHE:

Minciuni! Băiatul e vinovat! Se vede!

MIHAI (cu o furie tremurată):

Doamnă… de ce… de ce ați face asta?

SFX: O pauză în care se aude doar neonul și respirațiile.

DNA PAVLACHE (voce schimbată; mai joasă, mai „adevărată”):

De ce?… (râde scurt) Pentru că vine ea, cu tinerețea ei… și crede că totul i se cuvine. Pentru că trece pe lângă tine și… te face invizibil. Și pentru că… (pauză; se înmoaie ciudat) tu, Mihai… tu m-ai salutat frumos într-o zi. Prin urmare, Ai zis „sărut-mâna” ca lumea, nu ca ăștia care nici nu se uită. Așadar, Și m-am gândit… uite, încă exist.

TIBERIU POP:

Și Adelaide?

DNA PAVLACHE (aprinsă):

Adelaide era… dovada că eu nu mai sunt nimic

Adelaide era… dovada că eu nu mai sunt nimic. Înțelegi? (pauză) Și când am văzut-o în scara mea… cu aerul ei… am simțit că… trebuie s-o opresc. O dată. Doar o dată.

MARCEL ISPICU (încet, către Pop):

Gelozie. Dorință de control. Și iubire confundată cu posesie.

DNA PAVLACHE (brusc, aspră):

Nu eu sunt monstrul! Blocul e monstru! Eu doar… am făcut ordine.

SFX: Cătușe. Murmurul vecinilor crește.

DL RUSESCU (înfundat, ca un om rupt în două):

Adelaide… fetița mea…

NARATOR:

În consecință, În blocul B6, „ordinea” a fost mereu mai importantă decât adevărul. Astfel, Până când adevărul a venit cu sirenă, mănuși și un nume rostit prea târziu.

EPILOG (SCURT)

SFX: Plouă mai tare. Pași singuratici pe trotuar. De exemplu, Un radio de la un balcon.

NARATOR:

Ceresela Pavlache a plecat din bloc nu pe ușa ei de administrator, ci pe ușa legii. În special, Mihai a rămas cu o cămașă distrusă și cu o amintire care nu se spală. Andrei Mureșanu s-a întors la etajul 7 și, pentru prima dată, n-a mai țipat la câine. În primul rând, Dna Piscupescu a gătit iar  dar de data asta, oala a fiert în tăcere. În concluzie, Iar dl Rusescu… a continuat să ude grădina. Fiindcă unele lucruri trăiesc doar dacă le uzi, chiar și când ție nu-ți mai vine.

SFX: Stropitoare. Apa curge. Apoi încet se stinge.

SFÂRȘIT (Partea I)

CRIMELE din BLOCUL B6

Piesă de teatru radiofonic

CERESELA PAVLACHE, bătrână administratoră a blocului B6 de pe Strada Covasna, văduvă de zece ani, cu privire de șoim și mâini de gheară. Peste șaptezeci de ani, dar cu o cochetărie bolnavă, mereu îmbrăcată în negru cu dantelă la gât. Știe tot ce mișcă în bloc.

ANDREI MUREȘANU, inginer chimist la o fabrică de

ANDREI MUREȘANU, inginer chimist la o fabrică de vopsele din Berceni, vecin la etajul 7. Bărbat masiv, cu fața roșie de vin și de mânie. Își bate câinele cu bestialitate, dar își adoră soția ca pe o icoană. Contradicția îl face periculos.

De fapt, GHEORGHE RUSESCU, depanator TV, vecin la parter. Practic, Om mic, cu spatele încovoiat de zeci de ani petrecuți în fața televizoarelor altora. Bineînțeles, Udă zilnic grădina din fața blocului, de parcă ar stinge un incendiu nevăzut. Tatăl Adelaidei.

De altfel, MIOARA RUSESCU, soția lui Gheorghe, mamă îndurerată. Femeie sfărâmată de durere, care gătește tot timpul pentru fiica ei ca și cum Adelaide ar veni acasă în orice clipă.

Cu alte cuvinte, ADELAIDE RUSESCU, fiica lor, studentă la Litere, douăzeci și doi de ani. În același timp, Frumusețe clasică, păr negru ca noaptea, ochi verzi ca iarba udă de mai. Victima.

Ulterior, MIHAI FOTINO, student la Politehnica București, vecin la etajul 3. De asemenea, Tânăr înalt, cu mâini de pianist și privire de poet. Găsește trupul Adelaidei.

TIBERIU POP, anchetator principal, om cu față de granit și glas de tunet.

MARCEL ISPICU, anchetator secund, tânăr, meticulos, cu un aparat de fotografiat mereu la gât.

SCENA I, DESCOPERIREA

(Se aude vântul bătând în geamurile blocului B6. Un câine latră în depărtare. Sunet de sirene în apropiere. Apoi tăcere. Doar vântul.)

TIBERIU POP: (glas grav, citind dintr-un carnet) Blocul B6,

TIBERIU POP: (glas grav, citind dintr-un carnet) Blocul B6, Strada Covasna, sectorul 4, cartierul Berceni. O clădire cenușie de opt etaje, construită în anii ’70, când arhitecții comuniști visau la utopii de beton și prefabricate. Scări de marmură crăpată, lift care scârțâie ca un om bătrân pe patul de moarte, miros de mâncare prăjită de la etajul întâi amestecat cu parfum de trandafiri uscați de la parter și cu duhoarea de naftalină a subsolului.

Fațada e acoperită de o patină de funingine, de parcă întregul bloc ar fi suferit un incendiu nevăzut. Balcoanele sunt încărcate cu ghivece de mușcate roșii, rufe întinse la uscat, antene parabolice ruginite și cârpe colorate. În plus, Subsolul, o lume subterană de beciuri, cămări, centrale termice și șobolani cât pisicile. Aici, în subsolul acestui monument al eșecului urban socialist, a fost găsită moartă Adelaide Rusescu, studentă în anul doi la Litere, în vârstă de douăzeci și doi de ani.

MARCEL ISPICU: (fotografiind, blițuri scurte) Corpul era așezat pe o saltea veche de paie, lângă centrala termică. Mai mult, Gâtul strangulat cu o eșarfă de mătase neagră. Nu semne de violență sexuală. Totuși, Doar… o expresie de surprindere pe față. Cu toate acestea, Ca și cum ar fi recunoscut pe cineva. Prin urmare, Ca și cum ar fi spus: „Tu?” înainte să moară. (pauză) Sânge pe saltea. Puțin. Așadar, Probabil din nas, din cauza presiunii la strangulare. În consecință, Dar pe hainele celui care a găsit-o… sânge mult. Prea mult.

TIBERIU POP: Cine a găsit-o?

MARCEL ISPICU: Mihai Fotino, student la Politehnica București

MARCEL ISPICU: Mihai Fotino, student la Politehnica București. Locuiește la etajul 3, apartamentul 36. Spune că a coborât să-și ia o carte din beci, are acolo un dulap cu manuale de termodinamică și rezistența materialelor. A deschis ușa subsolului și… a leșinat. L-a găsit doamna Pavlache, administratora blocului, care a și sunat la poliție. Dar, șefule… (voce scăzută) Mihai avea mâinile și cămașa pline de sânge. Sânge uscat, dar mult. Mult prea mult pentru cineva care doar a găsit un cadavru.

TIBERIU POP: (tăcere lungă) Unde e băiatul acum?

Astfel, MARCEL ISPICU: La etajul 3, în apartament. E șocat. Nu vorbește coerent. Dar vecinii deja șoptesc pe scări. „L-a omorât el”, „A fost gelos”, „O urmărea de luni de zile”. De exemplu, Blocul B6 e o pădure de bârfe, șefule. Și fiecare copac are urechi.

În special, (Se aud pași grei pe scări. În primul rând, Ușa subsolului se deschide cu un scârțâit prelung, ca un țipăt de metal obosit.)

CERESELA PAVLACHE: (voce ascuțită, ca de corb, cu ecou în subsol) Domnilor anchetatori, bine ați venit în casa mea! Adică, în blocul meu. În concluzie, Sunt administratora de treizeci și doi de ani. De fapt, De când s-a turnat primul metru cub de beton. Am văzut cum s-au mutat primii locatari, cum au murit bătrânii, cum s-au născut copiii, cum au plecat tinerii în străinătate. Practic, Nimic nu se întâmplă aici fără știința mea. Bineînțeles, Nimic! (râset scurt, ca de sticlă spartă)

TIBERIU POP: Doamnă Pavlache, spuneți-ne despre noaptea trecută. Ce ați văzut? Ce ați auzit?

CERESELA PAVLACHE: Noaptea trecută

CERESELA PAVLACHE: Noaptea trecută? (tăcere, apoi suspin) Am auzit pași pe scări. Pași de femeie, cu tocuri. Toc-toc-toc, ca o inimă accelerată. Apoi pași de bărbat, mai grei, mai apăsați. Apoi… liniște. Liniștea aceea groaznică de dinaintea furtunii. Am coborât să verific centrala, sunt responsabilă, nu? Am cheia. Toate cheile. Și l-am găsit pe băiatul acela, Mihai, leșinat lângă… lângă ea. Sânge pe mâinile lui. Sânge pe cămașă. Un demon, domnule anchetator! Un demon tânăr! Ochii lui… ochii lui erau deschiși, dar nu mă vedeau. Și am țipat. Am țipat ca o femeie care găsește moartea în beciul ei.

TIBERIU POP: Ați atins ceva? Ați mutat ceva din loc?

CERESELA PAVLACHE: (nerăbdătoare) Eu? Să ating un cadavru? Niciodată! Am sunat la poliție. Am stat lângă ușă. Am păzit locul faptei. Ca o câine de pază. Ca o administratoră responsabilă.

De altfel, MARCEL ISPICU: (în șoaptă, spre Pop) Șefule, uitați-vă la mâinile ei. Cu alte cuvinte, Are unghii lungi, lăcuite în roșu. Și pe una… ceva întunecat. Sânge uscat, poate.

În același timp, TIBERIU POP: (tăcere) Doamnă Pavlache, vă rugăm să nu părăsiți blocul. Ulterior, Vom avea nevoie de declarația dumneavoastră completă.

De asemenea, CERESELA PAVLACHE: (râzând amar) Să părăsesc blocul B6? În plus, Domnule anchetator, eu sunt blocul B6. Mai mult, Fără mine, aici ar fi haos. Totuși, Șobolani, hoți, tineri care fac dragoste pe scări. Eu păzesc. Eu veghez. Eu știu tot.

(Pași care se depărtează. Cu toate acestea, Ușa subsolului se închide cu un bufnit.)

SCENA A II-A, POVESTEA LUI ANDREI MUREȘANU

(Se aude un câine scâncind în depărtare. Un bărbat vorbește cu glas răgușit de fum și de vin. Sunet de sticlă ciocnită de masă.)

ANDREI MUREȘANU: (bătând ceva, probabil câinele cu o

ANDREI MUREȘANU: (bătând ceva, probabil câinele cu o curea) Taci, drace! Taci odată! (câinele scâncește, apoi tace) Adelaide? Da, o știam. Toți o știam. Frumoasă ca o păcătoasă. Frumoasă ca o icoană stricată. Părea bună, dar toate fetele tinere sunt la fel, zâmbesc, te fac să crezi că le pasă, apoi te privesc de sus. De sus, domnule anchetator. De parcă ai fi un gândac în baia lor. (pauză, sunet de lichid turnat) Eu… eu îmi iubesc soția. Elena mea.

Prin urmare, Elena de la etajul 7, apartamentul 70. Așadar, E bolnavă, stă tot timpul în pat. Reumatism. În consecință, Oasele îi trosnesc ca ramurile uscate. Eu am grijă de ea. Astfel, Eu îi fac ceaiul, eu îi schimbăm pansamentele, eu îi citesc din Biblie seara. Dar câteodată, când o vedeam pe Adelaide pe scări, cu fusta ei scurtă și râsul acela ca de clopoței… mă simțeam un bătrân urât. De exemplu, Un bătrân gras și roșu și urât. În special, Și asta mă făcea să urc acasă și să…

să bat câinele. Nu pe Elena, niciodată pe Elena! Elena e sfânta mea. Dar câinele… câinele înțelege. Câinele ia bătaia și nu întreabă de ce. (râde amar, apoi tușește) Noaptea trecută? Eram acasă, cu Elena. Am dat somnifer în ceaiul ei, ca să doarmă. Apoi am băut singur. Până la trei dimineața. Sticle de vin roșu, domnule. Vin de Buzău, tărie de patruzeci la sută. Dacă aș fi știut că acolo jos, în subsol, se întâmplă ceva…

Poate aș fi coborât

poate aș fi coborât. Poate aș fi salvat-o. Sau poate… poate aș fi privit. Ca un laș. Ca un bătrân laș care bate câini și își adoră soția bolnavă. (tăcere lungă) Adelaide îmi spunea odată: „Domnule Mureșanu, de ce nu vă duceți câinele la plimbare?” Și eu i-am răspuns: „Pentru că nu merită. Nici el, nici eu.” Ea a râs. A râs ca un copil. Și eu am urât-o pentru acel râs. Pentru că nu înțelegea. Nu înțelegea nimic.

(Se aud pași care pleacă. Câinele scâncește din nou.)

SCENA A III-A, POVESTEA LUI GHEORGHE RUSESCU

În primul rând, (Sunet de apă curgând dintr-un furtun. În concluzie, Un bărbat oftează adânc, ca și cum ar scoate pământ din piept.)

GHEORGHE RUSESCU: (voce stinsă, ca de om îngropat de viu) Grădina mea… am trandafiri, domnule anchetator. Trandafiri roșii, ca sângele. Trandafiri albi, ca mortul. Îi ud în fiecare dimineață, la cinci, înainte să se trezească lumea. Apa asta… e singura mea mântuire. Când ud florile, nu mă gândesc la nimic. Nu mă gândesc la televizoarele stricate, la clienții care urlă, la facturile neplătite. Nu mă gândesc la… la ea. (plânge încet, ca un copil) Adelaide era lumina mea. Singura mea lumină. Când s-a născut, am plantat un trandafir. Un trandafir galben. „Trandafirul Adelaidei”, îi spuneam. Anul trecut a înflorit pentru prima oară. Și ea a venit acasă și a plâns. A plâns de bucurie, domnule. A plâns de bucurie pentru un trandafir galben. (tăcere) Mama ei, Mioara, gătește tot timpul.

Gătește ca și cum Adelaide ar veni acasă

Gătește ca și cum Adelaide ar veni acasă. Sarmale, ciorbe, plăcinte. Bucătăria noastră e plină de mâncare rece. De parcă am avea oaspeți care nu vin niciodată. Dar Adelaide nu mai vine. Nu mai vine niciodată. (voce spartă) Noaptea trecută? Am auzit ceva. Un zgomot din subsol. Un bufnit. Sau poate un strigăt. Dar m-am gândit că e centrala. Sau șobolanii. Avem șobolani mari în subsol, domnule. Cât pisici. Cât câini mici. Nu am coborât. N-am avut curaj. Sunt un bătrân fricos care udă flori și repară televizoare stricate. Atât. Un bătrân care și-a lăsat fiica să moară în subsol, la doi etaje sub el. (plânge cu sughițuri) Adelaide îmi spunea: „Tati, de ce plângi când ud trandafirii?” Și eu îi răspundeam: „Pentru că apa e singura mea rugăciune, fetiță. Singura mea rugăciune.”

(Apa se oprește. De fapt, Pași care pleacă pe aleea de beton.)

SCENA A IV-A, POVESTEA MIOAREI RUSESCU

(Se aud oale ciocnindu-se. Un ceasornic de perete bate. Practic, O femeie vorbește cu glas dulce, ca pentru un copil mic.)

MIOARA RUSESCU: Adelaide, draga mea, am făcut sarmale. Știi că îți plac sarmalele mele, nu? Cu smântână și mămăliguță. Și cu ardei iute, așa cum îți place ție. Hai, vino la masă, nu sta pe scări cu băieții ăia… Ce? (vocea i se schimbă brusc, devine isterică, stridentă) Ce spuneți? Că Adelaide nu mai vine? Cum să nu mai vină?! Am pus masa pentru trei! Trei! Eu, Gheorghe și Adelaide! Farfurii curate, șervețele brodate, pahare de cristal! (plânge, apoi râde) Noaptea trecută? Am gătit până la două dimineața. Ciorbă de perișoare. Pentru Adelaide. Ea îmi spunea mereu: „Mamă, gătești prea mult.

O să ne îngrășăm

O să ne îngrășăm.” Dar eu știam… eu știam că va veni. Că va veni flămândă de la facultate, cu ochii obosiți de la cărți. Și acum… acum cine va mânca ciorba? Cine? (plânge cu sughițuri) Adelaide îmi spunea odată: „Mamă, de ce gătești atât?” Și eu i-am răspuns: „Pentru că dragostea nu se spune, fetiță. Dragostea se pune în oală.” Ea a râs. A râs și m-a îmbrățișat. Și acum… acum oala e plină, iar ea… (tăcere lungă, apoi șoaptă) Oare a suferit? Oare a strigat după mine? Oare a strigat „Mamă” înainte să moară? (țipăt) Oare a strigat „Mamă”?!

(Oale se sparg. Pași care fug pe coridor.)

SCENA A V-A, POVESTEA DNEI PISCUPESCU

(Se aud tigaile sfârâind. Miros de ceapă prăjită. O femeie vorbește repede, ca și cum ar găti și ar povesti în același timp.)

DNA PISCUPESCU: (glas pițigăiat, vesel) Adelaide

DNA PISCUPESCU: (glas pițigăiat, vesel) Adelaide? Da, da, o știam. Frumoasă fată. Prea frumoasă pentru blocul ăsta. Prea frumoasă pentru Berceni. Ar fi trebuit să stea în Centru, în Dorobanți, nu aici, printre noi, oamenii simpli. Eu gătesc tot timpul, domnule anchetator. Tot timpul! Ciorbe, tocănițe, sarmale, plăcinte cu brânză. De ce? Pentru că așa știu eu să iubesc. Așa știu eu să fiu. Dacă nu gătesc, nu exist. Dacă nu exist, mor. Și eu nu vreau să mor. (râset) Adelaide venea pe la mine câteodată. „Doamnă Piscupescu”, îmi spunea, „ce bun miroase aici!” Și eu îi dădeam o plăcintă. O plăcintă caldă, aburindă. Ea o mânca în două minute. Și apoi… apoi mă îmbrățișa. Mă îmbrățișa ca pe o mamă. (tăcere, voce schimbată) Noaptea trecută? Eram în bucătărie. La unu noaptea. Făceam zacuscă. Zacuscă de gogoșari, rețeta bunicii mele din Prahova. Am auzit pași pe scări. Pași de femeie.

Apoi pași de bărbat. Apoi… nimic. Dar nu m-am gândit la nimic rău. În blocul ăsta se aud pași toată noaptea. Tineri care se duc la muncă în schimbul doi. Bătrâni care nu pot dormi. Am auzit și o ușă de la subsol. Scârțâitul acela specific. Dar m-am gândit că e doamna Pavlache. Ea umblă noaptea. Ca o pisică. Ca o vrăjitoare. (râde nervos) Adelaide îmi spunea: „Doamnă Piscupescu, de ce gătiți atât?” Și eu îi răspundeam: „Pentru că în farfurie se ascunde tot adevărul, fetiță.

Tot adevărul

Tot adevărul.” Ea nu înțelegea. Nimeni nu înțelege. (tăcere) Dar Mihai… Mihai Fotino. El o urmărea. O urmărea ca un câine flămând. O privea pe scări. O privea când ieșea din bloc. O privea când intra. Ochii lui… ochii lui erau plini de ea. De ea și de sânge. De ea și de dorință. Eu am văzut. Eu văd tot. Eu gătesc și văd tot.

(Tigaia sfârâie tare. Pași care pleacă.)

SCENA A VI-A, POVESTEA LUI MIHAI FOTINO

(Un tânăr respiră greu. Bineînțeles, Glas tremurător, ca de om care a văzut moartea.)

MIHAI FOTINO: Am coborât… am coborât să-mi iau cartea de Termodinamică. Eram în sesiune. Examenul era a doua zi. Am coborât pe scări, nu cu liftul. Liftul scârțâie și mă sperie. Scările sunt mai sigure. Scările sunt… erau mai sigure. (respirație grea) Am deschis ușa subsolului. Cheia o aveam de la doamna Pavlache. Mi-a dat-o acum două săptămâni, când am uitat un manual în beci. Am deschis ușa și… și am văzut-o. Pe Adelaide. Era… era ca și cum dormea. Doar că avea gâtul… avea gâtul strâns de o eșarfă neagră. Și sânge. Mult sânge. Pe saltea. Pe podea. Pe… pe mine. Nu știu de unde a venit sângele acela pe mine. Nu-mi amintesc să fi atins-o. Am vrut să o ajut. Am vrut să strig. Dar… dar am leșinat. Am leșinat ca un copil. Ca un laș. (plânge) Când m-am trezit, doamna Pavlache era deasupra mea.

Cu fața ei de vrăjitoare, cu ochii ei de

Cu fața ei de vrăjitoare, cu ochii ei de șoim. Și mâinile mele erau roșii. Roșii de sânge. Cămașa mea… cămașa mea era plină de sânge. Dar jur, domnule anchetator, jur pe mama mea, pe tata meu, pe toți sfinții! Nu am omorât-o! O iubeam! O iubeam în secret, de când eram copii în blocul ăsta! De când aveam zece ani și ea opt! O iubeam și nu i-am spus niciodată. Nu am avut curaj. Eram doar un student la Politehnica, un băiat de la etajul 3. Ea era… ea era Adelaide. Lumina. Steaua. Și acum… acum e prea târziu. Prea târziu pentru tot. (tăcere lungă) O văd în fiecare noapte. O văd cu ochii ei verzi deschiși, întrebându-mă de ce nu am salvat-o. De ce nu am strigat. De ce nu am… de ce nu i-am spus niciodată că o iubesc.

(Pași care pleacă. O ușă se închide. Tăcere.)

SCENA A VII-A, ANCHETA CONTINUĂ

De altfel, (Se aud pași pe holul blocului. Liftul scârțâie.)

Cu alte cuvinte, MARCEL ISPICU: (în șoaptă) Șefule, toți îl indică pe Mihai. În același timp, Mureșanu spune că l-a văzut pe scări noaptea trecută, pe la unsprezece. Ulterior, Rusescu spune că a auzit pași de bărbat. De asemenea, Doamna Piscupescu spune că îl urmărea pe Adelaide. În plus, Și doamna Pavlache… doamna Pavlache e sigură că e el. Mai mult, Sânge pe mâini, sânge pe cămașă. Dovezi clare.

TIBERIU POP: (glas rece) Dovezi? Sau aparențe, Marcel? Totuși, Adu-mi raportul de la laborator. Cu toate acestea, Și adu-mi istoricul medical al doamnei Pavlache. Prin urmare, Și pe cel al lui Mureșanu. Și verifică cine a cumpărat sânge de porc din magazinul din colț în ultimele trei zile.

MARCEL ISPICU: Sânge de porc?

TIBERIU POP: Sânge de porc, Marcel

TIBERIU POP: Sânge de porc, Marcel. Căci sângele de pe hainele lui Mihai… nu miroase a om. Miroase a abator.

Așadar, (Se aud pași care se depărtează. Tăcere.)

SCENA A VIII-A, CONFRUNTAREA

(Pași pe coridor. Ușa unui apartament se deschide.)

În consecință, TIBERIU POP: Doamnă Pavlache, vă rugăm să rămâneți. Avem câteva întrebări suplimentare.

Astfel, CERESELA PAVLACHE: (nerăbdătoare, glas tăios) Eu? Încă o dată? Am spus tot ce știu! Băiatul acela, Mihai, e vinovat! De exemplu, Sânge pe mâini, sânge pe cămașă! Ce mai vreți? În special, Să-l prind eu cu mâna mea? În primul rând, Să-l strangulez eu, ca pe ea? (tăcere bruscă)

În concluzie, MARCEL ISPICU: (deschizând un dosar, hârtii răsfoite) Am primit rezultatele de la laborator, șefule. De fapt, Sângele de pe hainele lui Mihai Fotino… nu e sângele Adelaidei. E sânge de porc. Conservat. Practic, De la magazinul din colț, de pe Strada Nițu Vasile. Am verificat. Bineînțeles, Doamna Pavlache a cumpărat o sticlă de sânge de porc acum trei zile. Plătit cash. De altfel, Vânzătorul o știe. „Bătrâna cu dantela”, așa i-a spus.

TIBERIU POP: (pas apropiindu-se, glas scăzut, amenințător) Doamnă Pavlache, dumneavoastră ați avut acces la subsol. Dumneavoastră ați găsit-o pe Mihai leșinat. Dumneavoastră ați avut cheile. Și dumneavoastră… (tăcere) dumneavoastră ați avut timp să-i murdăriți hainele înainte să sunați la poliție. Cinci minute. Poate zece. Timp suficient pentru o femeie care știe tot ce mișcă în blocul ei.

CERESELA PAVLACHE: (tăcere lungă

CERESELA PAVLACHE: (tăcere lungă. Apoi râset scurt, ca de sticlă spartă, care se transformă în hohot de nebunie) Ați aflat… bine. Da! Eu am făcut-o! (voce crescând, isterică, ecou în încăpere) O uram! O uram pe fata aceea cu pielea ei netedă și râsul ei tânăr și ochii ei verzi ca iarba! Venea pe scări și mirosea a primăvară, a viață, a speranță! Iar eu… eu miroseam a naftalină și a singurătate și a bătrânețe! Și Mihai… Mihai o privea pe ea, nu pe mine! Eu, care îi spălam scările, îi ascultam pașii, îi știam programul, îi știam visurile… eu eram invizibilă pentru el! O umbră! O bătrână umbră în dantelă neagră! (plânge și râde în același timp) Am chemat-o în subsol. I-am spus că am o carte pentru ea. O carte rară, de poezie. A coborât. Fără să se gândească. Fără să se teamă. Și am luat eșarfa…

eșarfa neagră pe care o purtam la înmormântarea soțului meu, acum zece ani. Am strâns-o. Am strâns-o cu toată puterea mea de bătrână, cu toată ura mea, cu toată gelozia mea bolnavă! Am strâns-o până când ochii ei verzi au ieșit din orbite! Până când limba i-a ieșit din gură! Până când… până când a încetat să mai fie frumoasă! (hohote de plâns) Apoi… apoi am auzit pași. Mihai! Cobora după carte. Am avut cinci minute. Cinci minute divine!

Am luat sticla de sânge de porc din buzunarul

Am luat sticla de sânge de porc din buzunarul meu. Am turnat pe cămașa lui. Pe mâinile lui. Pe fața lui. L-am făcut vinovat. Să-l am pentru mine. Chiar și în pușcărie, ar fi fost al meu. Al meu! Singurul meu! (țipăt) Și acum… acum ce? Mă veți băga la nebuni? La pușcărie? Nu contează! Am avut-o pe Mihai cinci minute! Cinci minute în care m-a privit! M-a privit și nu a văzut decât sânge! Dar m-a privit! M-a privit!

TIBERIU POP: (glas rece, ca de granit) Ceresela Pavlache, sunteți arestată pentru omorul cu premeditare al Adelaidei Rusescu. Aveți dreptul să tăceți. Cu alte cuvinte, Orice spuneți poate fi folosit împotriva dumneavoastră.

(Se aud cătușe zăngănind. Un câine latră în depărtare. Vântul bate în geamuri. Liftul scârțâie coborând.)

În același timp, MARCEL ISPICU: (în șoaptă, departe) Șefule… de ce? De ce a făcut-o? De ce a omorât o fată de douăzeci și doi de ani pentru un băiat care nici măcar nu știa că există?

TIBERIU POP: (glas grav, ca de tunet) Pentru că blocul B6 nu e doar beton, Marcel. E o pădure de singurătate. Ulterior, Și în pădurile astea, oamenii devin fiare. Sau demoni. Sau… administratori. De asemenea, Adelaide a fost victima unei bătrâni care a uitat cum e să fie văzută. Și Mihai… Mihai a fost victima unei bătrâni care a vrut să fie văzută, chiar și prin gratii. (pauză) Hai, Marcel. Să plecăm din Berceni. În plus, Miroase a naftalină și a nebunie.

Mai mult, (Se aude sunetul unei mașini de poliție pornind. Apoi liniște. Totuși, Doar vântul bătând în geamurile blocului B6 și un câine care scâncește în depărtare. Cu toate acestea, Și, foarte îndepărtat, sunetul unei oale care cade în bucătăria de la etajul întâi.)

SFÂRȘIT