Atingerea în cuplu: mâna care liniștește un sistem nervos obosit

Când ai ținut ultima dată mâna partenerului fără niciun motiv? Nu pe stradă, ca să nu vă pierdeți în mulțime, nu în pat, ca preludiu. Pur și simplu, pe canapea, în timp ce vorbeați despre nimic. În cuplurile obosite, atingerea în cuplu e adesea primul limbaj care amuțește. Și, în mod paradoxal, e unul dintre cele mai puternice instrumente de refacere pe care le avem la îndemână.

Experimentul cu mâna

James Coan, Hillary Schaefer și Richard Davidson au realizat în 2006 un experiment care a devenit reper. Femei căsătorite erau puse într-un scaner cerebral și li se spunea că vor primi, uneori, un mic șoc electric. Între timp, fie își țineau soțul de mână, fie țineau mâna unui necunoscut, fie nu țineau mâna nimănui.

Când își țineau soțul de mână, activarea zonelor cerebrale legate de reacția la amenințare era redusă, mai mult decât în celelalte condiții. Iar efectul era mai puternic la femeile care își descriau căsnicia ca fiind de calitate mai bună.

Coan a interpretat rezultatul printr-o idee pe care o găsesc foarte frumoasă: creierul nostru se bazează pe ceilalți ca pe o resursă. Când ai lângă tine pe cineva de încredere, creierul nu mai trebuie să ducă singur toată greutatea pericolului. Mâna partenerului e, literalmente, un mod de a împărți efortul.

Cât din efortul zilei ai putea împărți, dacă ai lăsa pe cineva să-ți țină mâna?

Atingerea și hormonii stresului

Beate Ditzen și colaboratorii au studiat, într-un experiment din 2007, femei în relații de cuplu care treceau printr-o sarcină standardizată de stres. Înainte de sarcină, unele primeau un masaj al umerilor și gâtului de la partener, altele sprijin verbal, altele nicio interacțiune. Cele care primiseră contact fizic de la partener au avut răspunsuri mai scăzute ale cortizolului și ale ritmului cardiac la stres.

Nu e un argument pentru masaj ca terapie de cuplu. E un argument pentru ideea că atingerea caldă, venită de la cineva de încredere, poate tampona răspunsul corpului la stres. Iar pentru cuplurile obosite, care trăiesc în stres cronic, tamponul ăsta valorează enorm.

Un simț despre care uităm

Tiffany Field, directoare a Institutului de Cercetare a Atingerii de la Universitatea din Miami, a scris o carte întreagă despre importanța acestui simț, adesea neglijat. Ea pornește de la observația că atingerea e primul simț care se dezvoltă și unul dintre cele mai importante pentru bunăstare, de la bebeluși până la vârstnici. Field a argumentat că multe societăți moderne suferă, într-un fel, de o lipsă de atingere.

În cuplurile obosite, lipsa e și mai acută. Atingerea se reduce la sărutul pe fugă și, uneori, la intimitatea sexuală. Tot ce e la mijloc, mâna pe umăr, îmbrățișarea lungă, capul pe piept, dispare. Iar odată cu ele dispare o sursă zilnică de liniștire.

De ce corpul are nevoie de siguranță

Stephen Porges a propus teoria polivagală, care, deși încă discutată în comunitatea științifică, oferă o hartă utilă pentru practică. Pe scurt, el susține că sistemul nostru nervos caută permanent semnale de siguranță sau de pericol în mediu, iar semnalele sociale, ca vocea caldă, privirea blândă și atingerea, pot ajuta corpul să iasă din starea de alarmă.

Nu e nevoie să adoptăm teoria în întregime ca să păstrăm ideea centrală: un corp care se simte în siguranță se poate odihni, poate fi curios, poate iubi. Un corp în alarmă nu poate. Iar atingerea caldă e unul dintre cele mai vechi semnale de siguranță pe care le cunoaște omul.

De ce dispare atingerea în cuplurile obosite

Atingerea devine „cerere”

Mulți parteneri obosiți îmi spun că evită orice atingere de teamă că va fi interpretată ca o invitație la intimitate pentru care nu au energie. Am vorbit despre fenomen în capitolul despre scăderea dorinței în cuplu. Rezultatul e paradoxal: din frica de a refuza sexul, cuplul pierde orice tandrețe.

Copiii mici „consumă” atingerea

Părinții de bebeluși și copii mici sunt atinși toată ziua. Seara, mulți simt că nu mai suportă niciun contact. Nu din lipsă de iubire, ci din suprasaturare.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Resentimentul face corpul să se încordeze

Când ești supărat pe cineva, corpul tău se închide la atingerea lui, chiar dacă mintea vrea împăcarea. Atingerea poate reveni abia după ce ceva s-a reparat.

Vineta: îmbrățișarea de douăzeci de secunde

Am propus unui cuplu obosit un exercițiu simplu: o îmbrățișare pe zi, de cel puțin douăzeci de secunde, fără nicio altă intenție. Primele zile au fost stângace. „Am râs, ne-am simțit ridicol, ne număram secundele.” După două săptămâni, el îmi spune: „Nu știu cum să explic. E singurul moment din zi în care mă opresc.” (Vinetă ilustrativă.)

Cum reînvățați atingerea

1. Separați tandrețea de sexualitate. Stabiliți explicit că anumite atingeri sunt „doar atingeri”. Fără așteptări, fără continuare obligatorie.
2. Îmbrățișarea lungă. Una pe zi, mai lungă decât de obicei. Corpul are nevoie de timp ca să se relaxeze în brațele cuiva.
3. Mâna în mână. La film, în mașină, la plimbare. Un contact mic, dar constant.
4. Atingerea de trecere. O mână pe umăr când treci pe lângă el, o mângâiere pe păr. Microgesturi care spun „te văd”.
5. Respectați saturația. Dacă unul dintre voi e „atins” toată ziua de copii, lăsați-i spațiu. Întrebați: „ai chef de o îmbrățișare sau ai nevoie de puțin spațiu?”.
6. Vorbiți despre preferințe. Nu toată lumea iubește același fel de atingere. Unii preferă îmbrățișările, alții mâna pe spate, alții capul pe umăr.

Atingerea e, alături de reconectarea de după muncă, unul dintre cele mai simple ritualuri zilnice de refacere a cuplului.

Opinia psihologului Radu Leca

Cred că atingerea e limbajul cel mai vechi al iubirii și, în cuplurile obosite, cel mai neglijat. Vorbim mult despre comunicare verbală, despre conversații profunde, despre exprimarea emoțiilor. Dar înainte să învățăm cuvintele, am învățat atingerea. Și, pentru un om epuizat, atingerea poate spune lucruri pe care cuvintele nu le mai pot duce.

Argumentul meu se sprijină pe ce arată studiile despre mâna partenerului și despre contactul fizic sub stres: corpul nostru folosește prezența fizică a celuilalt ca resursă de liniștire. Un cuplu care nu se mai atinge își pierde una dintre cele mai eficiente și mai ieftine surse de reglare emoțională. Trăiește împreună, dar fiecare își duce singur alarma.

Opinia mea, ca psiholog, este că primul pas spre reconectare, pentru multe cupluri obosite, nu e o discuție, ci o îmbrățișare. Discuțiile cer energie, cuvinte potrivite, momente bune. O îmbrățișare cere doar douăzeci de secunde și curajul de a deschide brațele. Iar uneori, în acele douăzeci de secunde, se repară mai mult decât în ore întregi de vorbe.

Întrebări frecvente

De ce este importantă atingerea în cuplu?

Atingerea caldă de la un partener de încredere poate reduce răspunsul corpului și al creierului la stres, așa cum au arătat studiile lui James Coan și Beate Ditzen. Ea este o sursă zilnică de reglare emoțională.

De ce dispare atingerea în cuplurile obosite?

Din frica de a fi interpretată ca invitație sexuală, din suprasaturarea părinților de copii mici și din resentimentele nerezolvate care fac corpul să se închidă.

Cum readucem atingerea în relație?

Separați tandrețea de sexualitate, practicați o îmbrățișare lungă pe zi, țineți-vă de mână, folosiți microgesturi de tandrețe și discutați deschis despre preferințe și nevoia de spațiu.

Surse

1. Coan, J. A., Schaefer, H. S., & Davidson, R. J. (2006). Lending a hand: Social regulation of the neural response to threat. Psychological Science, 17(12), 1032-1039. doi:10.1111/j.1467-9280.2006.01832.x
2. Ditzen, B., Neumann, I. D., Bodenmann, G., von Dawans, B., Turner, R. A., Ehlert, U., & Heinrichs, M. (2007). Effects of different kinds of couple interaction on cortisol and heart rate responses to stress in women. Psychoneuroendocrinology, 32(5), 565-574. doi:10.1016/j.psyneuen.2007.03.011
3. Field, T. (2001). Touch. Cambridge, MA: MIT Press.
4. Porges, S. W. (2011). The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation. New York: W. W. Norton & Company.