A aluneca sau a decide: alegerile care ne leagă fără să le alegem

V-ați mutat împreună pentru că oricum dormeați mai mult la el. V-ați căsătorit pentru că „așa urma”. Ați făcut un copil pentru că „era momentul”. Ați rămas pentru că plecarea părea prea complicată. Nimic din toate astea nu e greșit în sine. Dar, privite împreună, pot descrie o viață în care nu s-a ales aproape nimic, ci totul s-a întâmplat. Psihologii Scott Stanley și Galena Rhoades au numit fenomenul a aluneca sau a decide. Iar cuplurile care alunecă obosesc altfel decât cele care decid.

Alunecarea, explicată

Scott Stanley, Galena Rhoades și Howard Markman, de la Universitatea din Denver, au propus distincția în 2006, pornind de la studiul cuplurilor care locuiau împreună înainte de căsătorie. Ei au observat că mulți parteneri nu luaseră o decizie explicită de a se muta împreună. Alunecaseră în conviețuire: o periuță de dinți lăsată, apoi câteva haine, apoi un contract de chirie comun. Iar odată instalată conviețuirea, despărțirea devenea mai costisitoare, chiar dacă relația nu era cea dorită.

Autorii au argumentat că tranzițiile importante făcute prin alunecare pot crea constrângeri înainte ca dedicarea să existe cu adevărat. Rămâi pentru că e greu să pleci, nu pentru că ai ales să rămâi.

Câte dintre marile momente ale relației voastre au fost decise? Și câte s-au întâmplat pur și simplu?

Două feluri de angajament

Stanley și Markman au descris, încă din 1992, două tipuri de angajament. Le simplific aici, pentru claritate.

Dedicarea

Dorința de a fi împreună, de a construi un viitor comun, de a pune relația pe primul loc. Dedicarea spune: „vreau să fiu cu tine”.

Constrângerea

Forțele care te țin în relație indiferent de dorință: copiii comuni, casa, banii, presiunea familiei, teama de singurătate. Constrângerea spune: „mi-ar fi greu să plec”.

Ambele sunt firești și ambele există în orice relație lungă. Problema apare când constrângerea a crescut mult, iar dedicarea a scăzut. Atunci ai o relație care ține, dar nu încălzește. Un cuplu care e împreună din inerție, nu din alegere.

Modelul investiției

Psihologa Caryl Rusbult a propus, la începutul anilor ’80, un model care explică de ce oamenii rămân în relații. Angajamentul, în modelul ei, depinde de trei lucruri: cât de mulțumit ești de relație, cât de bune ți se par alternativele și cât ai investit deja în ea. Investițiile pot fi timp, emoții, bani, prieteni comuni, amintiri.

Modelul explică de ce unii oameni rămân în relații nefericite: au investit atât de mult încât plecarea ar însemna să piardă totul. Dar explică și ceva mai luminos: satisfacția poate fi crescută, iar odată cu ea crește și dedicarea. Nu suntem prizonierii investițiilor trecute, putem face investiții noi.

De ce alunecarea obosește

În contextul cărții „Obosiți de iubire”, ideea de alunecare are o dimensiune pe care o consider foarte importantă. Când nu ai ales cu adevărat o viață, fiecare dificultate a ei pare o nedreptate. „N-am vrut asta. S-a întâmplat.” Oboseala devine dublă: oboseala sarcinilor plus resentimentul de a nu le fi ales.

În schimb, când ai ales conștient, dificultățile capătă alt sens. Nu dispar, dar devin parte dintr-un proiect pe care l-ai asumat. Un părinte care a ales să aibă copii obosește la fel de mult ca unul care a alunecat în parentalitate, dar oboseala lui are un sens care o face mai ușor de dus. Am vorbit despre asta, din alt unghi, în capitolul despre satisfacția în cuplu după primul copil.

Vineta: decizia de la zece ani

Un cuplu căsătorit de zece ani vine la mine spunând că „nu mai știu de ce sunt împreună”. Nu se ceartă, nu se urăsc, dar nici nu se mai caută. Le propun un exercițiu: să-și imagineze că mâine se cunosc pentru prima dată. S-ar alege din nou? De ce? Ea plânge. El tace mult, apoi spune: „Da. Dar nu m-am gândit niciodată la asta. Credeam că am ales o dată, demult, și că ajunge.” (Vinetă ilustrativă.)

Fraza lui e cheia. Mulți oameni cred că alegerea partenerului se face o singură dată. Eu cred că relațiile lungi au nevoie de realegeri periodice.

Cabinet Psihologic BucureștiEvaluare, consiliere și sprijin cu psihologul Radu LecaProgramează-te

Cum treceți de la alunecare la decizie

1. Numiți tranzițiile. Înainte de orice pas important, mutare, copil, schimbare de job, întrebați-vă explicit: alegem asta sau doar se întâmplă?
2. Realegeți-vă. O dată pe an, poate la aniversare, puneți-vă întrebarea: „De ce te aleg și anul ăsta?”. Spuneți răspunsul cu voce tare.
3. Distingeți dedicarea de constrângere. Fiecare, pentru sine: ce mă ține în relație? Ce vreau sau ce mi-e greu să las?
4. Investiți conștient. Nu doar în casă, bani și copii, ci și în relația propriu-zisă: timp, atenție, ritualuri, noutate.
5. Acceptați și răspunsurile grele. Uneori, realegerea scoate la suprafață îndoieli reale. Nu le ignorați. Ele merită explorate, eventual cu un terapeut.

Alunecarea și în micile alegeri

Nu doar marile tranziții se fac prin alunecare. Și viața de zi cu zi poate aluneca. Seara în care fiecare se uită la ecranul lui, pentru că așa a fost și ieri. Weekendul în care nu faceți nimic împreună, pentru că nu a propus nimeni nimic. Vacanța la care renunțați, pentru că planificarea părea prea obositoare. Fiecare alunecare mică pare nevinovată. Împreună, construiesc o viață pe pilot automat.

Un exercițiu simplu: o săptămână, notați seara un singur lucru pe care l-ați ales împreună, conștient, în ziua respectivă. Dacă nu găsiți nimic, nu vă învinovățiți. Doar observați cât de mult din viața voastră merge singură.

Decizia nu e o singură clipă

O nuanță pe care o adaug din practică: decizia nu e un eveniment, ci un mod de a trăi. Nu decizi o dată că îți iubești partenerul. Decizi în fiecare zi, prin gesturi mici, să te întorci spre el, nu de la el. Să-l asculți, nu doar să-l auzi. Să-i ții mâna, nu doar să stai lângă el. Fiecare astfel de gest e o mică realegere. Iar suma lor e diferența dintre o relație care alunecă și una care merge, conștient, înainte.

Opinia psihologului Radu Leca

Cred că multe dintre cuplurile obosite pe care le văd nu suferă doar de lipsă de timp sau de energie, ci de lipsă de alegere. Trăiesc o viață pe care nu și-au asumat-o cu adevărat, iar oboseala lor are gustul amar al unei vieți întâmplate, nu trăite.

Argumentul meu se sprijină pe distincția dintre dedicare și constrângere. Constrângerea te ține, dar nu te încălzește. Dedicarea te ține și te încălzește. Un cuplu care trăiește doar din constrângeri va simți fiecare greutate ca pe o închisoare. Un cuplu care se realege, chiar și în mijlocul greutăților, va simți aceleași greutăți ca pe o aventură comună, grea, dar a lor.

Opinia mea, ca psiholog, este că niciodată nu e prea târziu să decizi. Poate ați alunecat în căsătorie, în copii, în rutină. Nu contează. Puteți decide acum, privindu-vă în ochi, că alegeți să fiți împreună. Iar decizia asta, luată de doi adulți obosiți, dar lucizi, poate valora mai mult decât orice jurământ spus la douăzeci de ani.

Întrebări frecvente

Ce înseamnă a aluneca sau a decide într-o relație?

Este distincția propusă de Scott Stanley și colegii săi între tranzițiile făcute prin inerție, fără o decizie explicită, și cele alese conștient. Alunecarea poate crea constrângeri înainte ca dedicarea să existe.

Care e diferența dintre dedicare și constrângere?

Dedicarea este dorința de a fi împreună și de a construi un viitor comun. Constrângerea reprezintă forțele care te țin în relație indiferent de dorință, cum ar fi copiii, casa sau banii.

Cum ne putem realege ca și cuplu?

Prin numirea explicită a tranzițiilor importante, întrebări periodice despre motivele pentru care vă alegeți, investiții conștiente în relație și gesturi zilnice prin care vă întoarceți unul spre celălalt.

Surse

1. Stanley, S. M., Rhoades, G. K., & Markman, H. J. (2006). Sliding versus deciding: Inertia and the premarital cohabitation effect. Family Relations, 55(4), 499-509. doi:10.1111/j.1741-3729.2006.00418.x
2. Stanley, S. M., & Markman, H. J. (1992). Assessing commitment in personal relationships. Journal of Marriage and the Family, 54(3), 595-608. doi:10.2307/353245
3. Rusbult, C. E. (1980). Commitment and satisfaction in romantic associations: A test of the investment model. Journal of Experimental Social Psychology, 16(2), 172-186. doi:10.1016/0022-1031(80)90007-4