Cuplul depresiv

Cuplul depresiv – autor Cornelia Cîrlescu

Cum credeţi că arată un cuplu depresiv?

De cele mai multe ori, văzut din exterior, ei se prezintă, arată şi sunt catalogaţi ca fiind Cuplu Perfect.

El.
Un bărbat mereu cu zâmbetul pe buze, diplomat, glumeţ, cu mult bun simţ şi educat, frumos îmbrăcat, aranjat şi pieptănat. Pare să nu aibă realmente nici o grijă. Este pozitiv, atent la nevoile celorlalţi, dispus să asculte, să înţeleagă, să susţină şi să îşi ofere ajutorul.
Ea.
Femeie de carieră, serioasă, implicată într-o multitudine de proiecte, săritoare, dinamică, iubitoare, deschisă, curioasă.

În universul creat, activităţile se întrepătrund firesc şi totul arată normal, aşa cum – de multe ori – am caracteriza o relaţie serioasă, asumată, matură şi disciplinată. Partenerii îşi petrec majoritatea timpului împreună şi par să formeze un cuplu minunat, un întreg, natural şi minunat (aproape magic).

El se îngrijeşte de cele necesare casei, Ea se ocupă de aspectele vieţii profesionale şi întreţinerea relaţiilor cu cei apropiaţi.
El este un bun ascultător, iar Ea este energică şi vorbăreaţă.
În jurul lor pluteşte “senzaţia” împlinirii datorată îndeplinirii cu succes a obligaţiilor sociale şi familiale. Fericirea constantă este interpretată ca o dovadă a succesului şi este lesne de înţeles de ce cuplul este dependent de ea.
Pe măsură ce imaginea lor de cuplu este aplaudată şi admirată de cei din jur, ei trebuie să susţină cu tărie această responsabilitate a iluziei perfecţiunii.

Unde este iluzia?
Cei doi îndrăgostiţi cred chiar şi ei, in deplina singuratate, că împreună sunt speciali. Că au avut norocul să se întâlnească şi că sunt iubiţi şi admiraţi pentru că “aşa sunt ei”.

Dar oare, chiar aşa sunt?
Zilele se precipită. Lucrurile obişnuite, micile tachinări zilnice, trec neobservate, până la urmă acestea nu reprezintă nimic în contextul global, măreţ al relaţiei lor perfecte. De ce s-ar incărca cu ele?
E adevărat că El îi spune uneori iubitei că ar vrea, din când în când, ca seara, să fie aşteptat cu o masă caldă, însă Ea nici măcar nu se sinchiseşte să îl asculte până la final, doar ştie că niciodată nu va face asta. Nu o reprezintă, nu îi place să gătească şi prin urmare se ajunge la urmatorul rationament: ce idee prostească!

Tot aşa, Ea îi cere iubitului să nu se mai dea în fiecare dimineaţă cu ceară de păr, pentru că şi-ar dori să-l mângâie şi să se joace în părul lui moale, însă el nu îi dă atenţie. Exclus să renunţe la acest tabiet, doar ştie că nu suportă cum i se aşează părul după somn.
Nici unul dintre parteneri nu dă importanţă acestor lucruri. Timpul, denumit de calitate, petrecut în doi, se rezumă la discuţii generale privind jobul, viitoare vacanţe, petreceri, prieteni şi familie, sex.

In goana după sarcini rezolvate cu succes, planuri realizate, iureşul activităţilor “to check”, zilele trec rapid.
În unele zile, când el ajunge mai devreme acasă şi este singur, se regăseşte într-o stare de mulţumire şi acceptare faţă de sine, chiar daca se simte obosit. Atunci, gânduri curioase îi tranzitează mintea.

Cum nu observă ea că se simte neglijat şi neînţeles? E aşa de greu? De ce nu vede asta? De ce nu îl întreabă niciodată cum se simte sau dacă are nevoie de ceva? Că poate i-ar mărturisi ce simte, dacă ar fi mai blândă şi mai răbdătoare. De ce nu se îngrijeşte de lucrurile fireşti ale casei, aşa cum mama lui o făcea de fiecare dată? De ce acordă atât de mult din timpul ei jobului, de ce nu este El pe primul plan? De ce este permanent agitată şi nestatornică şi răsfăţată, cât o să mai dureze până îi “vine mintea la cap”? Şi de ce nu se îmbracă mai elegant, mai sexy, de ce nu se machiază când ies în oraş când ştie bine că lui asta îi place, i-a spus deja. Şi mai ales, de ce îşi aruncă hainele pe pat şi scaune, când ar putea să le împacheteze sau să le pună în coşul de rufe murdare, i-a atras atenţia de atâtea ori! Acest ultim gând îl irită mai mult decât toate celelalte.

În alte zile, Ea se surprinde în intimitate, vulnerabilă şi plină de candoare, urmărind idei asemănătoare.
De ce nu observă el că are nevoie de mai multă dragoste? De ce nu este mai tandru şi mai iubitor? De ce nu este mai romantic şi mai sensibil? De ce nu comunică, de ce nu e mai interesant? De ce nu are un hobby şi pierde vremea cu lucruri atât de plictisitoare şi neînsemnate? De ce când pleacă în vacanţă îşi ia aşa de multe haine şi de ce contează să le aşeze la linie în valiză? Şi cine a mai văzut un bărbat să dea cu aspiratorul aproape zilnic? De ce nu e mai artistic şi mai profund?
Întrebările lor se pierd în atmosferă.
Până la urmă, ce însemnătate au aceste lucruri minore, când ei sunt un exemplu pentru cei din jur. Mereu atenţi la starea de spirit a grupului şi a membrilor familiei, deschişi, respectuoşi şi respectaţi, demni, zâmbitori, cu umor şi voie bună. O placere să-ţi petreci timpul cu ei. De ei când se ocupă?

Adevăr: Mare parte din serile în doi arată la fel.
La sfârşit de zi, obosiţi din cauza energiei cedate, ei se întâlnesc în patul conjugal, goliţi de conţinut. Curios, dar nu au nimic să îşi destăinuie, nu au nimic de împărţit, de povestit. Un mare gol, o prăpastie de sentimente neîmpărtăşite, blocate în inconştient, se aşează peste sufletul lor.
O stare de mâhnire o apasă pe ea. Să fie melancolia zilelor copilăriei nevinovate şi libere, atunci când se juca bucuroasă, îşi făcea planuri, urmărea vise şi îşi proiecta dorinţe pentru viitor?
Singurătatea îl învăluie pe el. Dintotdeauna a crezut că va avea o viaţă plină de aventuri şi lipsită de disconfort, dar parcă a devenit cam greu.
Mai multe atingeri tandre şi jucăuşe primeşte motanul familiei şi asta o observă amandoi.

Izolare în doi.

Amandoi extrovertiţi, sociabili, încrezători, ataşaţi. Fiecare blocat în “trebuie” şi uitând-ul pe “vreau”. Spunându-şi mai degrabă că este o pasă, doar nimeni nu-i perfect, iar ei sunt totuşi mai buni decât alţii.
Crizele ei de isterie trec nediscutate. El nu caută motivul sau cauza reală a apariţiei lor, îl obosesc şi aşa destul, nu vrea decât să treacă, să fie iarăşi totul bine. Lipsa lui de reacţie este interpretată mai târziu de ea ca o dovadă a deplinei maturităţi şi este urmată de regretele exagerării, fiind convinsă că au fost nişte ieşiri extreme, ridicole şi neadecvate pentru  evenimente total neimportante.
Printre judecăţi personale şi sentimente neîmpărtăşite, golul emoţional se adânceşte. Discuţiile lor se îndreaptă deseori către stări conflictuale în care ideile nu au logică, nu se leagă, iar argumentele în contradictoriu au valoare de adevăr, sunt teribil de reale dar ireal de incompatibile.

Se lasă o linişte apăsătoare, perplexă.
Dar nu-i nimic, mâine va fi mai bine.

Patru ani mai târziu, el îi mărturiseşte cu teamă că iubirea lui pentru ea s-a terminat.
Ea îşi face valiza şi pleacă.

Cine a pierdut?

You may also like...