Provocarea mileniului informaţiei
Cea mai mare provocare a generaţiei anilor ’70 constă în adaptare. Când ai fost crescut în spiritul pretins egalitarist, şi extrem de restrictiv al unui regim autoritar, dictatorial, marea provocare constă în a fi capabil să te adaptezi cât mai rapid noului mileniu. E un alt sistem, competitiv, axat pe alte valori. Un sistem în care ori te afirmi, ori cazi. Fără alternative mediocre. Stagnarea e practic imposibilă, deorece totul e caracterizat de schimbare rapidă, şi conceptul de învăţare continuă este de bază.
Însă noi, generaţiile anilor ’60 -’70, am moştenit de la vechiul sistem o altă mentalitate, şi am asimilat-o adânc în felul nostru de a fi. Concepţii depăşite, de genul: „trebuie să fii angajat”, „diploma îţi asigură angajarea pe viaţă”, „statul asigură locuri de muncă pentru toţi” fac parte deja din tiparul nostru de gândire. Deşi erau adevăruri incontestabile cândva, acestea sunt azi premize false, complet depăşite, lipsite de fundament real. Iar cei care le-au primit de la părinţi, le-au transformat în legi interioare, în adevăruri absolute, în adevărate dogme existenţiale. Mai greu de schimbat.
Priveam aseară cu interes un documentar despre orangutani, care, după ce li se taie pădurea pe care aveau teritoriul, refuză să părăsească acea zonă. Le este imposibil să accepte pierderea teritorială. Este teritoriul lor, cucerit prin lupte sângeroase cu alţi rivali din specia lor, şi locul de unde îşi procură hrana. Iar tăierea arborilor, defrişarea junglei, pentru a face loc culturilor agricole, nu reuşeşte să reseteze cu nimic teritoriul masculilor dominanţi care şi-au cucerit acea zonă. Ei rămân pe loc, fiind în pericol de a muri de foame, şi adesea este nevoie să fie împuşcaţi. Pentru că devin periculoşi, fiind incapabili să se adapteze noului habitat, unde nu se mai pot hrăni, dar şi incapabili să-l părăsească. Este o setare tipică mai mult creierului de mamifer.
La om, mezencefalul, creierul central, aproape identic cu cel a primatelor, funcţionează cam la fel. Deşi la nivel conştient, raţional, şi senzorial, cunoaştem faptul că lucrurile s-au schimbat radical, tiparul nostru mental continuă să rămână resetat pe legi interne, pe credinţe adânc înrădăcinate, dobândite din copilărie. Şi ele tind să devină adevărurile noastre absolute, incontestabile, pe care refuzăm fie şi să le punem în discuţie! În ciuda unor evidenţe raţionale care arată contrariul. Este fenomenul numit „disonanţă cognitivă”.
Însă omul are raţiune, în ciuda faptului că aceasta e subordonată emoţiilor puternice şi sentimentelor din creierul animal! Iar raţiunea te ajută uneori să percepi obiectiv realitatea. Şi să schimbi radical concepţiile disonante, lipsite de suport real.
Însă această schimbare se face mai dificil decât ne vine să credem! Dacă timp de 30 de ani ai fost literalmente îndopat cu mesaje de genul: „Învaţă, făo facultate, oricare ar fi ea, primeşti un job, oricare, de la stat, şi până la pensie nu mai ai treabă”, probabil că va fi nevoie de timp şi de un oarecare efort conştient pentru a schimba setările interne, pentru a ACCEPTA complet noua realitate. Pe care deja o vedem, o cunoaştem, dar refuzăm să o asimilăm. Să o conştientizăm, să o acceptăm la nivel de creier mamalian (mamifer, central, mezencefalic).
Aşa că trăim într-o permanentă contradicţie. Într-un veşnic conflict interior. Pe de o parte ceea ce VEDEM, ce percepem privind lumea prin ochii noştri, şi pe de altă parte, ceea ce SIMŢIM, ceea ce CREDEM cu tărie ca fiind un adevăr al nostru interior. Ceea ce vedem prin ochelarii noştri „de cal”. Vedem prin ei doar ceea ce am fost DRESAŢI să credem. Ce ni s-a turnat în cap timp de 30 de ani. Şi ceea ce auzim zilnic în jurul nostru, deşi nu rezonează deloc cu ceea ce vedem.
Suntem disonanţi. Suntem clivaţi, „split”-aţi, rupţi în două. Trăim concomitent în două realităţi, ca şi orangutanii. Care, pe de o parte cunosc pădurea LOR, şi-au marcat teritoriul, şi îl consideră a fi parte din fiinţa lor, şi pe de altă parte VĂD, cu ochii lor, că pădurea care-i hrăneşte nu mai există. Că a fost tăiată, şi că nu mai contează ca sursă de hrană.
Dn păcate, orangutanii refuză să accepte realitatea, şi sfârşesc prin a muri de foame, sau a fi împuşcaţi. Dar la oameni procesul este uneori reversibil, deoarece unele funcţii raţionale îi pot ajuta să devină conştienţi de noua realitate, şi să-şi schimbe credinţele dezadaptative atunci când ele devin false, rupte de realităţile prezentului. Să se readapteze unei noi realităţi, indiferent cât de diferită este aceasta de vechiul habitat.
Însă cu reget recunosc că şi la oameni procesul este ceva mai îndelungat, şi necesită o pregătire migăloasă. Se face în câteva luni, treptat, lent, şi cu ajutorul unor mentori. Experţi în modul de funcţionare a creierului uman. Sau mai bine zis, al celor trei creiere combinate aflate în craniu, cel reptilian, cel mamifer şi cel uman. Ultimul fiind numit „scoarţă cerebrală”, deoarece el doar acoperă, ca o scoarţă de protecţie, creierul nostru animal, central, mamifer. Care totuşi coordonează în destul de mare măsură viaţa noastră, deciziile noastre, modul în care acţionăm.
Cu asta mă ocup, ca şi life-coach, să scot la iveală umanul, raţionalul, obectivul, logicul, din capcanele credinţelor tale false, iraţionale, dezadaptative, în care dresajul social te-a ţinut decenii la rând, şi din care, orcât de raţional te crezi, vei ieşi cu mare greutate, şi doar cu ajutor specializat. Dacă, şi numai dacă, îţi vei dori asta cu adevărat, şi vei fi dispus să faci un efort substanţial în acest sens. Renunţând la sugestiile celor din jur care încă susţin că „pădurea era acolo, deci ea încă trebuie să existe”. Şi intrând în anturajul celor care acceptă schimbarea ca pe un proces normal, specific progresului uman, şi se adaptează la ea, utilizând-o în scop adaptativ. Este singura reţetă valabilă pentru succes personal şi profesional. Simplul fapt de a privi realitatea obiectiv.
Daniel Moiş
Telefon 0745-866.222
E-mail: danimois@yahoo.com
www.invingestresul.com
Publicistica Coach Radu Leca
