HĂRŢUIREA SEXUALĂ LA LOCUL DE MUNCĂ
RAMONA RĂDUCAN
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ DE PSIHODRAMĂ CLASICĂ
În urma studiilor realizate în numeroase ţări cu privire la acest subiect, a rezultat ca 88% din 9000 de femei interogate au declarat că au fost victime ale unei hărţuiri sexuale la locul de muncă.
1. HĂRŢUIREA SEXUALĂ CA INFRACŢIUNE
După o perioadă de dispute parlamentare şi controverse teoretice purtate pe marginea acestui subiect, a fost adoptată Legea nr.61 din 16.01.2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal, referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, prin care a fost introdusă pentru prima dată în Codul penal român, în art.203 indice 1, infracţiunea de hărţuire sexuală, înţeleasă ca:
– hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere,
– în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală,
– de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.
Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale interne ce ţin de personalitate şi externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Actul infracţional este, de obicei, generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
În sinteză, hărţuirea sexuală la locul de muncă se poate considera o infracţiune care face parte din criminalitatea gulerelor albe. Ea reprezintă un act al unei persoane care are un statut socioeconomic ridicat, respectabil şi respectat, act care constă în exploatarea încrederii sau credulităţii altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă, ulterior, descoperirea. Cu privire la infractori, E.H. Sutherland constată că sunt deasupra oricăror suspiciuni, deşi sunt conştienţi de caracterul legal ori ilegal al conduitei lor. Aceştia consideră că au un drept personal în virtutea poziţiei sociale pe care au dobândit-o, de a încălca legea.
2. INTERPRETAREA REALITĂŢII HĂRŢUIRII SEXUALE
Moreno a sesizat importanţa covârşitoare a interpretării experienţelor de viaţă şi a realităţii şi poate de aceea valoriza în fiecare, începând cu sine însuşi, adevărul psihodramatic şi poetic, un soi particular de adevăr, subiectiv, imaginar, care înlocuieşte cotidianul, bucuriile şi suferinţele vieţii (apud Zegrea, 2004).
Însă, în cadrul acţiunilor judiciare, primează stabilirea existenţei reale a faptelor de hărţuire sexuală. De aceea, reprezentanţii controlului social sunt nevoiţi să delimiteze exact între un flirt acceptabil şi un comportament inoportun şi abuziv, diferenţa constând în modurile de interpretare şi receptare ale victimei.
Cognitiv, receptarea de către femei a hărţuirii sexuale la locul de muncă este un construct subiectiv multidimensional, prin care se reprezintă în plan (psihic) individual o realitate socială şi care este rezultanta interacţiunii mai multor factori cu pondere diferită:
– stereotipurile de gen şi de sex-rol,
– modelele de rol pentru putere,
– conformarea la etnomodele româneşti,
– presiunile socioculturale pentru supunere,
– atitudinea femeilor faţă de figurile de autoritate.
În termeni morenieni, această receptare înseamnă asumarea unui rol, ca formă operativă pe care subordonata şi-o asumă şi în care reacţionează în situaţia specifică de hărţuire sexuală la locul de muncă, situaţie în care este implicată (cel puţin) o persoană cu autoritate sau influenţă asupra acesteia.
Moreno consideră că oamenii învaţă unele roluri (şi comportamente) şi sub influenţa modelelor promovate de societate. Aspectele colective ale rolurilor sociale ca moduri de expresie ale culturii româneşti, se pot întemeia pe stereotipurile legate de sex: bărbaţii sunt agresivi, dominanţi, femeile sunt neagresive, pasive, cedează în faţa bărbaţilor şi sunt submisive (Baron, 1992)[1]. Uneori, experienţa generatoare de identitate, socializarea şi educaţia anterioare pot imprima modelele de sex-rol, prin care fetele învaţă că bărbaţii sunt aventurieri (Baron, 1992), puternici, iar femeile sunt lipsite de apărare (Bem)[2].
Deoarece stereotipul bărbatului în România arată că acesta este îndrăzneţ şi dator să încerce, preluarea acestei percepţii şi a constructelor personale adiacente (aspectul colectiv al rolului social masculin) conduce la acceptarea facilă a „normalităţii” comportamentelor de hărţuire sexuală şi chiar la expectanţa acestora. Mai mult decât atât, modelele de rol pentru conducere şi pentru deţinerea puterii sunt modele sociale masculine: pentru organizare avem ierarhii; pentru putere avem opresiune.
Pe de altă parte, conformarea la etnomodele culturii româneşti modelează Eul observator ideal al femeilor şi îl ghidează în procesul oferirii de sens acţiunilor cu tentă sexuală realizate de bărbaţii creditaţi cu autoritate şi/sau influenţă:
– verbale – comentarii sau glume indecente şi inoportune,
– vizuale – arătarea unor desene, imagini aluzive sau
– fizice – propuneri sau avansuri sexuale directe.
Astfel, pe lângă interpretarea obiectivă a acestor acţiuni, participantul interior feminin poate observa şi înregistra evenimentele în care este implicat Eul actor:
– subdimensionat: percepţia şi interpretarea neutră a acţiunilor cu tentă sexuală ori respingerea acestora într-un mod explicit, fără a fi adusă o atingere libertăţii sexuale a femeii;
– supradimensionat: percepţia şi interpretarea cu tentă sexuală a unor acţiuni care nu intră sub această incidenţă.
——————————————-
[1] apud Juravle, T. (2002) Femeia manager: influenţa diferenţelor de sex asupra stilurilor de conducere, www.psiho.eu
[1] apud Mitrofan, I., Ciuperca, C., (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Press Mihaela;
Atitudinea femeilor faţă de figurile de autoritate, ca şi acordarea de semnificaţii pozitive sau negative interacţiunilor sociale cu reprezentanţi ai autorităţii formale modelează semnificativ nu numai structura primară a comunicării interpersonale (tele), conţinutul şi formele operative pe care le dezvoltă (rolurile sociale), ci şi importanţa subiectivă acordată acestora, senzaţia de bunăstare sau de insecuritate în lume (Sinele social) şi matricea de identitate globală.
Practic, asistăm la două tipuri de presiuni socioculturale pentru supunerea femeilor aflate în poziţii de subordonare ierarhică: în primul rând faţă de puterea masculină în sine şi în al doilea rând faţă de puterea autorităţii deţinută de bărbaţii din funcţiile de conducere. Această presiune socio-afectivă, exercitată de mediul în care trăiesc femeile aflate în poziţii de subordonare ierarhică în România, conduce la consolidarea unor:
– constructe personale de reprezentare a raportului profesional de autoritate sau de influenţă prin care acţiunile care „aduc atingere libertăţii” subordonatelor intră în sfera „normalităţii” şi a uzualului;
– contraroluri sociale feminine lipsite de spontaneitate: comportamentul stereotip şi previzibil ce ţine cont preponderent de exigenţele ambientale;
– roluri sociale feminine ca unităţi experienţiale prin care fac observabilă o relaţie interpersonală de supunere faţă de contrarolurile de autoritate sau de influenţă masculină.
Considerăm că importanţi factori ai constructelor personale, rolurilor şi contrarolurilor sociale feminine sunt conotaţiile emoţionale asociate conceptului de „victimizare”, schemele cognitive ale noţiunii de „victimă a infracţiunilor sexuale”, ca şi senzaţia de a exista (Sinele). De multe ori, în spaţiul social românesc victimele infracţiunilor sexuale sunt acuzate prin prisma prejudecăţii conform căreia ele împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul.
Mentalitatea românilor atribuie semnificaţii de vinovăţie comportamentelor anterioare ale acestui tip de victime: facilitare, precipitare şi, mai ales, provocare. De aceea, encodarea situaţiei de hărţuire sexuală la locul de muncă se poate realiza ca:
– infracţiune, ceea ce presupune implicit şi acceptarea autodescrierii ca victimă acuzată (vinovată) sau ca victimă apărată (nevinovată),
– un conflict social şi interpersonal şi evitarea autodescrierii ca victimă.
3. ROLURI ŞI CONFLICTE ÎN HĂRŢUIREA SEXUALĂ LA LOCUL DE MUNCĂ
Noţiunea de conflict poate fi înţeleasă ca o ciocnire, polemică sau luptă, dar şi ca o opoziţie deschisă între indivizi cu interese divergente sau incompatibile soldată cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale (Zamfir, Lăsceanu, 1993)[3]. În general, conflictul social este acceptat ca o agresiune raportată la o tendinţă sau un scop indivizibil, agresiune ce are la bază interesele specifice, condiţiile existente, convingerile unui individ sau grup şi ansamblul intereselor general umane legiferate şi instituţionalizate.
Conflictul interpersonal presupune interacţiuni în care domină incompatibilităţi axiologice, cognitive, motivaţional-afective, atitudinale sau comportamentale.
————————————–
3 apud Bogathy, Z. (2002) Conflicte în organizaţii, Timişoara, Eurostampa;
În cazul hărţuirii sexuale la locul de muncă, conflictul social şi interpersonal cu autoritatea formală este o agresiune (ameninţare sau constrângere) raportată la un scop indivizibil (obţinerea de satisfacţii/favoruri sexuale unilaterale), ce presupune interacţiuni (raport profesional de autoritate sau de influenţă preexistent) în care domină incompatibilităţi motivaţional-afective (dorinţa unilaterală) şi comportamentale (acţiuni care aduc atingere libertăţii sexuale a persoanei).
Pe aceste coordonate, rolul hărţuitorului poate fi acceptat ca un comportament de forţare a conflictului – foarte asertiv şi egocentric, caracterizat prin propulsarea propriilor interese şi obiective pe socoteala intereselor altei persoane; aplicat de o persoană prin folosirea puterii sau statutului său.
Pe de altă parte, reacţia femeii hărţuite poate fi acceptat ca un contrarol:
– de evitare – un interes scăzut atât faţă de hărţuitor, cât şi faţă de propriile interese şi obiective; caracterizat prin evitarea confruntării, retragere în sine, refuzul de a lua decizii, lipsă de iniţiativă şi de asumare a responsabilităţii pentru probleme;
– de tolerare (supunere) – grijă pentru interesele şi obiectivele celeilalte tabere şi pentru menţinerea relaţiei într-o formă cât mai bună; caracterizat prin supunerea în faţa voinţei celeilalte tabere în detrimentul propriilor interese nemenţionate;
– de confruntare – concentrat asupra realizării propriilor interese, dar şi asupra menţinerii relaţiei cu tabăra adversă; caracterizat prin dorinţa de a aprofunda conflictul şi de a examina situaţia, conştientizarea dependenţei de cealaltă tabără, dorinţa menţinerii relaţiei şi acţionarea în modul “A scoate totul pe câmp deschis”.
4. DE LA CONFLICT LA ÎNTÂLNIRE LA LOCUL DE MUNCĂ
Dacă de cele mai multe ori infracţiunea de hărţuire sexuală la locul de muncă nu este denunţată către sau împotriva angajatorului ori către instanţele judecătoreşti, există şi situaţii în care aceasta este incriminată oficial, dovedită sau nu cu probe, soluţionată sau nu.
Însă, în continuare ne vom referi doar la cazurile în care hărţuirea sexuală nu este considerată o infracţiune de către femei, ci este acceptată ca un conflict de muncă social şi interpersonal. În mod tradiţional, conflictele se soluţionează printr-o negociere, prin mijloace paşnice, de înţelegere directă, în scopul adoptării unei soluţii reciproc acceptabile.
Dar, în negocierea dintre actorii hărţuirii sexuale la locul de muncă, raportul de forţe este total disproporţionat, deoarece hărţuitorul deţine puterea legitimă, a recompensei şi a pedepsei, ca importanţi factori de intimidare. De asemenea, zona de convergenţă (punctele de acord ale părţilor negociatoare) este nesigură şi limitată la păstrarea locului de muncă al femeii, în timp ce zonele de divergenţă sunt multiple, iar zona interzisă constituie chiar miza negocierii: satisfacţiile de natură sexuală ale hărţuitorului.
Astfel, apare nevoia unei alte abordări a conflictului. Prin restructurarea modurilor disfuncţionale de “a fi” în raport cu ceilalţi, psihodrama provoacă persoana să descopere răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă şi spontană[4]. Se ridică problema persoanei care poate intermedia şi interveni eficient în acest tip de conflict. Datorită caracteristicilor hărţuitorului, considerăm că există doar două persoane acreditate: managerul superior al acestuia sau o persoană externă solicitată de acest manager pentru a realiza un audit sau un training.
————————————————–
4 www.psihodramaclasica.ro/;
În primul caz, pentru a identifica mai bine cauzele reale ale conflictului de muncă, este bine ca managerul să organizeze o întâlnire între cei doi actori sociali, pe un teren neutru acestora. Managerul va juca rolul de mediator imparţial în acest conflict: îi va stimula să recunoscă sentimentele reale care tind să-i apropie sau să-i îndepărteze,, utilizând cuvinte potrivite pentru a descrie aceste sentimente[5]. Prin clarificarea, verbalizarea şi transmiterea sentimentelor autentice ale celor doi se realizează, de fapt, un soi de detensionare a situaţiei. Chiar şi când tele-ul este negativ, interacţiunea socială poate să ducă la integrare şi la catarsis, după cum considera Moreno (1964)[6].
Apoi poate trece în planul semirealităţii, propunând o inversiune de rol între hărţuitor şi persoana hărţuită, cu punctul de plecare evenimentul critic: ultima acţiune cu tentă sexuală: verbală, vizuală sau fizică. Spre deosebire de reprezentarea psihodramatică a unui protagonist, în această situaţie fiecare dintre cei doi protagonişti va juca rolul celuilalt, exact aşa cum s-au petrecut evenimentele. Apoi, încă în inversiune de rol, le este solicitat câte un solilocviu.
După solilocviu, are loc trecerea la realitate şi fiecare redevine el însuşi. Urmează o nouă verbalizare a trăirilor: cele generate de rolul jucat. Sopul acestei activităţi este realizarea întâlnirii. Pentru Moreno un Eu şi un Tu stabilesc un raport adevărat de reciprocitate doar atunci când fiecare din cei doi reuşeşte să se imagineze şi să se simtă în pielea celuilalt. Astfel, ei realizează întâlnirea, starea de a fi împreună, de a se vedea şi observa, a înţelege şi a se cunoaşte intuitiv prin intermediul liniştii sau al mişcării, al cuvântului sau al gestului.
În al doilea caz, persoana externă poate fi un psihodramatist. Poate fi util ca acesta să lucreze cu tot grupul de muncă, pentru a pune în lumină atomul social din care fac parte persoanele aflate în conflict. Psihodramatistul poate începe prin luarea pulsului grupului, continuând cu o activare psihomotorie, urmată de o sociometrie de acţiune prin care forţele de atracţie (tele pozitiv) şi cele de respingere (tele negativ) să devină perceptibile (într-un mod definit) între membrii grupului.
În aceeaşi sesiune de instruire (sau în alta), psihodramatistul poate propune ca protagonist persoana hărţuită şi va folosi ca scenă de plecare pentru reprezentaţia psihodramatică fie episodul critic constituit de o acţiune cu tentă sexuală, fie forma geometrică atomul social al protagonistului. Psihodramatistul produce acest eveniment când urmăreşte (Boria, 2005):
– ca protagonistul să fie în centrul atenţiei şi a grijii, să aprofundeze conştiinţa de sine, să se facă mai bine cunoscut, să iasă dintr-o situaţie de disconfort şi suferinţă;
– ca persoanele devenite euri auxiliare să aibă experienţa de a se pune în serviciul altei persoane, în funcţie de nevoile acesteia.
Această strategie este utilă în mod special când reacţia femeii hărţuite este un contrarol de evitare sau de tolerare (supunere). Nevoile, dorinţele şi cererile protagonistului au prioritate şi subordonează atât directorul, cât şi membrii grupului (Boria, 2005). Directorul devine regizorul care acompaniază protagonistul pe scenă, iar colegii devin auxiliarii care operează în funcţie de nevoile sale (denumiţi euri auxiliare). Este posibil ca hărţuitorul să fie ales ca Alter Ego sau ca Eu auxiliar pentru protagonistă, ceea ce ar determina o schimbare în modul de raportare la aceasta.
—————————————
6 apud Vulcu, R. (2004) Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate
Inversiunea de rol, tehnică fundamentală a psihodramei, este instrumentul-cheie al acestor procese, deoarece restructurarea cognitiv-emotivă care urmează inversiunii de rol va face ca o problemă să fie privită într-o altă lumină, permiţând persoanei hărţuite să găsească propuneri de rezolvare/intervenţie noi şi adecvate. Astfel, se poate învăţa spontaneitatea şi, ulterior, creativitatea. În acest mod, persoana hărţuită va depăşi contrarolul de evitare a conflictului şi comportamentele de:
– retragere în sine – prin poziţionarea în centrul atenţiei şi a grijii,
– interesul scăzut faţă de propriile interese şi obiective – prin aprofundarea conştiinţei de sine,
– interesul scăzut faţă de hărţuitor – prin încarnarea fantasmei acestuia pe scenă şi prin interacţiunea cu această fantasmă,
– evitare a confruntării – prin acţiunea scenică dirijată tocmai în sensul evidenţierii şi apoi al amplificării conflictului;
– lipsa de iniţiativă, refuzul de a lua decizii şi asumarea responsabilităţii – prin faza de integrare, când are loc clarificarea, verbalizarea trăirilor generate de acţiunea scenică şi, eventual, proiecţia în viitor.
De asemenea, persoana hărţuită poate depăşi contrarolul de tolerare (supunere) în faţa voinţei celeilalte tabere în detrimentul propriilor interese nemenţionate prin acţiunea scenică rol – contrarol – martor al conflictului şi posibilitatea de verbalizare a propriilor nevoi în cadrul reprezentaţiei psihodramatice.
Dar psihodramatistul poate propune ca protagonist inclusiv hărţuitorul, caz în care se poate aborda ca scenă de plecare o imagine vizuală statică (fotografia grupului de muncă sau sculptura: sentimentele protagonistului) sau o imagine simbolică (o metaforă pentru situaţia conflictuală sau o scenă fantastică).
Prin aceste activităţi, psihodramatistul urmăreşte nu numai învăţarea, inclusiv a spontaneităţii, ci şi constituirea matricii de identitate grupală, la baza căreia se află tele-ul şi întâlnirea (capacitatea de a asculta şi a recunoaşte nevoile celuilalt, fără a ignora propriile nevoi[7]). De aceea, este nevoie ca grupul să împărtăşească un sistem bine dezvoltate de stări co-conştiente şi co-inconştiente[8], prin care fiecare îşi percepe colegii ca fiind „cunoscuţi” şi se simte „cunoscut” de ceilalţi şi care exprimă sedimentele precedentelor experienţe relaţionale[9]:
BIBLIOGRAFIE
1. Bogathy, Z. (2002) Conflicte în organizaţii, Timişoara, Eurostampa;
2. Boria, G. (2005) Terapia psihodramatică, Dezvoltări ale modelului morenian în terapia cu grupurile de adulţi, Milano, Ed. FrancoAngeli, trad. Brad M.M.;
3. Juravle, T. (2002) Femeia manager: influenţa diferenţelor de sex asupra stilurilor de conducere, www.psiho.eu
4. Mitrofan, I., Ciuperca, C., (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Press Mihaela;
5. Pecican, V. (2005) Psihologia dezvoltării în psihodramă, Note de curs nepublicate, Arad;
6. Vulcu, R. (2004) Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate;
7. www.psihodramaclasica.ro/;
—————————————————-
[1] apud Pecican, V. (2005) Psihologia dezvoltării în psihodramă, Note de curs nepublicate, Arad;
[1] Vulcu, R. (2004) Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate;
[1] Boria, G. (2005) Terapia psihodramatică, Dezvoltări ale modelului morenian în terapia cu grupurile de adulţi, Milano, Ed. FrancoAngeli, trad. Brad M.M.;
[1] apud Juravle, T. (2002) Femeia manager: influenţa diferenţelor de sex asupra stilurilor de conducere, www.psiho.eu
[2] apud Mitrofan, I., Ciuperca, C., (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Press Mihaela;
[3] apud Bogathy, Z. (2002) Conflicte în organizaţii, Timişoara, Eurostampa;
[4] www.psihodramaclasica.ro/;
[6] apud Vulcu, R. (2004) Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate;
[7] apud Pecican, V. (2005) Psihologia dezvoltării în psihodramă, Note de curs nepublicate, Arad;
[8] Vulcu, R. (2004) Concepte de bază ale psihodramei, Note de curs nepublicate;
[9] Boria, G. (2005) Terapia psihodramatică, Dezvoltări ale modelului morenian în terapia cu grupurile de adulţi, Milano, Ed. FrancoAngeli, trad. Brad M.M.;
Citit, optimizat seo si publicat de Radu Leca