Despre asumare, acceptare, oglinzi si alte “medicamente” amare
Hai să vedem… Cine de ce se plânge și cine de ce sau de cine nu se simte mulțumit?
De ce să-i mințim pe ceilalți și, mai ales, pe noi înșine? Cu toții avem aspecte ale vieții curente de care nu suntem mulțumiți, cărora le-am aduce cu plăcere modificări. Unii acționează aproape imediat cum realizează că situația se poate îmbunătăți și când realizează și în ce fel s-ar putea întâmpla. Cred că parte din această categorie de oameni facem cu toții. Doar că depinde de cât de ușor ne e să schimbăm un anumit aspect sau… un anumit om. 🙂
Tot cu toții facem parte și din categoria aceea în care oamenii se complac și trăiesc într-un anumit confort psihologic timp de o perioadă în care poate că ar fi fost irelevant sau nesănătos să mai rămână. Și totuși, au rămas. Din nou, toți ne încadrăm aici, în funcție de cât de greu ne este de data asta, să schimbăm lumea exterioară sau, pur și simplu, locul.
Uneori schimbăm locul și circumstanțele cu ușurință, dând dovadă de inconsecvență, intoleranță și imaturitate față de vechi, de obișnuit. Alteori, deși era necesar încă de acum ceva timp, rămânem unde nu mai simțim că aparținem, anihilând până și acest sentiment de neapartenență, de teama unui necunoscut, tot din imaturitate, intoleranță și inconsecvență, doar că de data asta față de nou.
Vezi tu, n-am pretenția că aș fi ajuns să transcend aceste lecții, însă un lucru mi-e clar: totul este mult prea relativ pentru a fi încadrat în acceptabil/inacceptabil, bine/rău, se cade/nu se cade, rușinos/de bun augur. Dacă dai dovadă de acceptarea a ceva sau a cuiva, cu siguranță există ceva sau cineva în jurul tău față de care dai dovadă de mai puțină acceptare. Întotdeauna există reversul medaliei. Ți se pare că tu ești un grozav care nu și-a înșelat niciodată iubita, spre exemplu, și-ți permiți să fii moralist și să-i desființezi cel puțin la tine în gând pe cei care au trecut prin această experiență? Guess what: cel puțin o dată în viață ai ales să minți riscând să te coste importante beneficii în relația cu cineva. Să-ți mai dau o veste proastă: mai devreme sau mai târziu te vei afla în situația celui care înșeală. Doar așa, de dragul ironiei sorții, care te iubește prea mult ca să te lase în ignoranță.
Alt aspect: acuzi pe cineva de imaturitate, ca și când tu deja te pregătești să mori, căci ai absolvit școala vieții cu zece pe linie și nu mai e nimic nou de învățat pentru tine pe aici. Din nou, e relativ. Acolo unde cineva este matur și înțelept, altcineva încă nu a aflat despre ce este vorba. Și nu depinde de vârsta fizică. Există adolescenți care cunosc lucruri elementare de conduită și atitudine sănătoasă pe care unii oameni la cincizeci și ceva de ani nu le-au integrat. Exemplu: ai întâlnit vreodată vreun bătrân ursuz, răutăcios, care scuipă pe stradă și are o atitudine cel puțin blazată și zeflemitoare față de această existență? Înclin să cred că da, ai întâlnit. Dar un tânăr de douăzeci și ceva de ani respectuos, manierat și cu o atitudine elegantă în general față de cei din jur, ai întâlnit? Probabil mai rar, dar cu siguranță da. Dacă mă vei contrazice, probabil deții un tipar psihologic ce-ți permite să vezi altceva, ceea ce este o iluzie. Există, te asigur, și unii și alții. Poate mi-ai putea argumenta că după o viață întreagă de încercări, bietului om bătrân nu-i mai arde să râdă sau să dea doi bani pe unde scuipă… Ei bine, lasă-mă să-ți spun că există și bătrâni zâmbitori, glumeți, împliniți și mulțumiți în general cu existența pe care au dus-o. Fiindcă, durul adevăr e că, oricâte scuze ne-am găsi, tot de noi depinde ce atitudine avem față de ce ne oferă viața și cum știm să ne folosim de experiențe în avantajul nostru.
Deci, după cum spuneam, și nu spun nimic nou, totul e relativ. Așadar, plecând de la acest adevăr elementar și atât de ignorat, îți mai permiți să judeci sau să arunci responsabilitatea în cârca altcuiva, crezând că nu prea ai ce să faci? De unde atâta credință că argumentele contra pe care ți le tot aduci vis-a-vis de o situație nouă, dar utilă de altfel pentru tine, ar fi absolut valide? De unde atâta credință că invariabil ai dreptate? Și dacă nu ai, cum te-ar face să te simți? Rău, este? A apărut o fisură în bula de săpun cu care te înconjori și pe care o țeși cu ce-ți convine.
Mai mult de atât, eu cred că e mai ușor decât am putea crede să încercăm să-i înțelegem situația celuilalt, în loc să îl desființăm. Se numește empatie, adică a te pune în locul celuilalt, a-i încălța pantofii de o mărime unică, i se potrivesc doar lui. Adică să vezi cum s-a ajuns acolo, ce a ales omul ăla până atunci, conștient sau nu, de a ajuns în situația actuală, cu un comportament de un anumit fel (dezirabil sau nu). Și până la urmă, cine suntem noi să ne exprimăm opiniile cu atâta ușurință despre viețile celorlalți? Vorba ceea, deschide gura doar dacă ai ceva frumos de spus. Tiparele întărite de-a lungul anilor determină că acest lucru este greu de realizat și că presupune un proces. Ce te reține să intri în proces, să se vadă că te străduiești? Fiecare e liber să își aștearnă cum doarme. Noi nu suntem nimeni să determinăm cum să trăiască celălalt. Suntem responsabili strict pentru propria existență și pentru modul mizer sau minunat în care aceasta se prezintă.
Apoi, acest mic aspect al judecăților de valoare aruncate prea ușor în afară, arată cam care este nivelul nostru de autoacceptare. Again, nimic nou. „Te urăsc pe tine dintr-un anumit motiv” se traduce ca „urăsc acel aspect din mine pe care-l regăsesc la tine” sau, mai precis, „mă judec și mă condamn pe mine din X motiv, nu accept asta la mine și scot în afara conștiinței, așa că dau de tine pe care proiectez ca pe un paravan acel aspect neplăcut”. Pam-pam! Ingenioasă treabă!
Uite-așa ajungem la sensibilul subiect al oglinzilor. Te desființez, mă desființez pe mine. Te admir, mă admir pe mine. Adică există un anumit aspect care nu-mi place la tine, însă ce nu știu eu (sau știu, dacă am citit și experimentat puțin) este că același aspect se află în construcția psihicului meu, însă în afara luminii reflectoarelor. Incredibil, este? Ar fi drăguț să te ajute să te gândești de două ori înainte să jignești pe cineva, căci, practic, ai vorbi despre tine. Exemplu: mie nu-mi plac oamenii care se vor întotdeauna în centrul atenției. În realitate, acest lucru se traduce prin următoarele: eu, persoană timidă, cu dificultăți în afirmarea propriilor calități – deci cu o stimă de sine scăzută – sunt invidioasă pe cealaltă persoană care pășește cu dezinvoltură în mijlocul celor din jur ce par să o admire. Eu de fapt îmi doresc să mă afirm și să fiu văzută, însă îmi lipsește curajul. O condamn pe cealaltă persoană neștiind că are o puternică nevoie de validare și recunoaștere din partea celor din jur, ea probabil primind prea puțin din acest lucru în perioada copilăriei și că așa a învățat să se adapteze.
Alt exemplu, tot pe negativ, căci aici se pare că întâmpinăm greutăți: mie nu-mi place că tu ești un grandoman arogant și atotștiutor și mai și abuzezi, în opinia mea, de această atitudine. Traducere: eu cred în sinea mea că știu mai bine decât tine și te condamn pentru că ți-ai permis să-ți exprimi un punct de vedere diferit față de al meu, fiindcă al meu este singurul valabil. La fel ca și mine, tu îți susții punctul de vedere, însă nivelul aroganței este același în ograda fiecăruia. Mai mult, te admir inconștient pentru siguranța de sine și dezinvoltură. Evident, toate astea nu te scuză pe tine, dar asta nu e problema mea, dacă tu alegi sau nu să faci ceva în acest sens. Sper că m-ai înțeles până acum.
Așadar, ce ne rămâne? Vorba lui Kahlil Gibran, dacă am sta cu toții în cerc și ne-am mărturisi păcatele, am muri de plictiseală. Pot să încerc să văd dacă reușesc să am mai multă compasiune pentru mine și, automat, pentru tine. Căci, așa cum am stabilit, totul se oglindește. Acesta este nivelul pe care eu mă aflu acum. Pot să văd de ce resurse dispun așa încât să fac tot ce e mai bun din ce am. Și poate așa, primesc și altele mai bune, că doar toate-s schimbătoare. Astfel, pot nu numai să accept, dar să fiu și recunoscătoare pentru circumstanțele actuale, fiindcă mă folosesc de ele în avantajul meu. Ține de educația minții: a vedea oportunități sau obstacole în jur. În plus, mintea este creată așa încât să rezolve enigme, puzzle-uri și provocări. Deci grijă la cum o folosim!
Și apoi aflu și un lucru minunat și eliberator: eu mă aflu la panoul de control și sunt liberă să apăs pe ce butoane doresc. De mine ține dacă nava asta își urmează cursul stabilit sau se rătăcește, irosind combustibilul alocat.
Ce știu și îți comunic și ție este că personal funcționez după două legi esențiale, dar pe care și eu la rândul meu le încalc adesea: recunoștința și empatia. Numai acestea două m-au ajutat să mă dezvolt în ultima vreme așa cum nu speram. Mai am mult până departe, cu toții mai avem. Însă cu răbdare și cu înțelegere totul se poate.
Ruxandra Stoica
psiholog-psihoterapeut integrativ
Credit Photo: Ryan McGuire
#ultrapsihologie
#psihologie
“Bitter” medicine
About assuming, accepting, mirrors and other “bitter” medicines
Let’s see… who complains about what and who doesn’t feel satisfied with something or someone?
Why lie to others and, especially, why lie to ourselves? We all have aspects of our life that we are not satisfied with, that we would like to change. Some take action as soon as they realize that there is room for improvement and when they discover how they can do that. I believe that we are all part of this kind of people. It just depends on how easy we find it to change a certain aspect or… a certain person.
We are also a part of the category of people who indulge themselves in a psychological comfort, even though it may not be the healthiest or relevant thing to do. We are all a part of this depending on how hard we find it to change the outside world or just the place we are in.
We sometimes change the place and the circumstances easily, proving to be inconsistent, intolerant, and immature towards the old, the regular. Other times, even though it’s necessary, we stay somewhere we no longer feel we belong. We even neutralize the feeling of not belonging out of fear from the unknown, out of immaturity, intolerance and inconsistency towards the new.
You see, I don’t claim to have surpassed these lessons, but one thing is clear: everything is much too relative to be categorized as acceptable/unacceptable, good/bad, appropriate/inappropriate, shameful/good looking. If you accept something or someone around you, there is definitely something or someone around you that you are not as tolerant towards. There’s always the other side of the medal. You may think you are great because you never cheated on your partner, for example, and that you can lecture those who did it. Guess what? At least once in your life, you chose to lie risking your relationship. Let me give you another bad news: sooner or later you’ll find yourself in the position of the one who cheats. Even if only because of destiny’s irony who loves you too much to let you live in ignorance.
Another aspect: you accuse someone of immaturity as if you are already preparing to die because you graduated from live with straight A’s and there is absolutely nothing new for you to learn. Again, this is relative. Where we see a mature and wise person, there is also someone who hasn’t learned. And it does not depend on physical age. There are teenagers who know basic behavior and healthy attitude aspects that people in their 50’s haven’t learned. For example: have you ever met an old, mean, grumpy man who spits on the street and has a blasé, ironic attitude? I tend to believe that you have. How about a 20 year old man who shows respect, has good manners and an elegant attitude towards those around him? Probably more rarely but I’m sure it happened. If you try to argue against me, you probably have a psychological pattern that allows you to see something else, an illusion. I can assure you we can find examples of both types of people described above. You could argue that after a whole life of trying, the poor old man may not care about laughing or be careful about where he chooses to spit. Well, let me tell you that you can also encounter smiling old men who like to joke, who are satisfied with the life they led. Because, the harsh truth is that no matter how many excuses we find, it is up to us to choose the attitude we have towards what life has to offer us and how well we know how to take advantage of the experiences we live.
As I was saying, and it’s not something new, everything is relative. So, considering this basic truth, can you allow yourself to judge or to pass responsibility to someone else? How do you know that those arguments against something new but useful for you are valid? How do you know that you are unmistakably right? And if you’re not, how would that make you feel? Bad, right? There is a crack in the crystal ball you have created around you.
Furthermore, I believe it’s easier than you might think to try to understand another person’s situation than to try to abolish him. It’s called empathy, which means putting yourself in someone else’s shoes, seeing how he got there, what were his choices (conscious or not) that led to a certain behavior (desirable or not). And after all, who are we to easily express our opinions on someone else’s life? You know that saying: open your mouth only if you have something nice to say. The patterns that have been reinforced over the years establish that this is hard to do, that it requires a certain process. What stops you from entering this process? Everyone is free to set their path. We are not allowed to determine how anyone else should live. We are strictly responsible for our own existence, be it awful or wonderful.
This aspect of value judgments thrown too easily shows our level of self-acceptance. Again, there is nothing new. “I hate you because of a certain reason” translates into “I hate this aspect of myself which I find in you” or, more precisely, “I judge and condemn myself for this reason, I don’t accept it in me and I throw it out of consciousness, so I project onto you like on a screen”. Clever work!
This is how we get to the sensitive subject of mirrors. I abolish you, I abolish myself. I admire you, I admire myself. Which means there is a certain aspect in you that I don’t like but, what I don’t realize (or I can realize with a bit of studying and experimenting) is that I can find that very same aspect in myself. Incredible, isn’t it? It would be nice if it helped you think twice before you offend someone because, basically, you would be talking about yourself. For example, I don’t like people who always want to be the center of attention. In reality, this thing translates into: I am a shy person, with difficulties in asserting my own qualities-with a low self-esteem- so I envy that person who can rakishly walk in the middle of those who admire her. I actually want to assert myself and be admired and seen but I lack the courage. I condemn the other person without knowing that she has a powerful need for validation and recognition from those around her because, probably, she didn’t get it during her childhood and this was her way of adapting.
Another example: I dislike the fact that you are arrogant, pretend to know it all and you abuse of this attitude. Translation: I believe that I know better than you so I blame you because you had the nerve to express a different point of view because mine is the only accurate one. Like me, you support your point of view but the level of arrogance is also the same. Furthermore, I unconsciously admire you for your self-confidence and easiness. Obviously, this is not an excuse for your behavior, but this is not my problem, whether you choose to do something regarding this or not. I hope I’m being clear.
So, what do we have left? As Kahill Gibran says, if we all stood in a circle and admit our sins, we’d die out of boredom. I can try to have more compassion for me and, implicitly, for you. Because, as we have settled, everything is being mirrored. This is the level I’m standing at. I can see the resources I have in order to do the best I can. Maybe this way, I can get some that are even better. This way, I am able to not only accept but also be grateful for the present circumstances because I’m using them to my advantage. It’s all a matter of mind education: seeing opportunities or obstacles around. Plus, the mind is designed so that it can solve mysteries, puzzles and challenges. So, be careful which way you’re using it.
Then I find out a wonderful, liberator thing: I am in control and I am free to press whichever buttons I want. It’s up to me if this boat follows its course or if it gets lost, wasting the fuel.
What I know and I’m trying to pass it on to you is that I function by two essential laws, which I admit, I also break sometimes: gratitude and empathy. These have helped me develop in ways I didn’t think were possible. I have a long way ahead. Yet, with patience and understanding, everything is possible.
Traducere Valentina Ceauca
Revista online de Psihologie | Mediere | Coaching
Promovam GRATUIT, psihologi, mediatori, coachi. Articole de psihologie, mediere si coaching in format text si audio. Contact: 0741.101.881. Radu Leca.
psiholog,mediator,coach
“Medicamente” amare. Psiholog Ruxandra Stoica.Despre “Medicamente” amare.Radu Leca