• 0741.101.881
  • ultrapsihologie@gmail.com

Monthly ArchiveFebruary 2016

Conditiile corecte de evolutie psihoemotionala aplicate unui copil cu parinti divortati

Conditiile corecte de evolutie psihoemotionala aplicate unui copil cu parinti divortati

Modul de viata a acestor persoane are drept componenta semnificativa prezenta suportului emotional prin care se creeaza posibilitatea conturarii diferitelor stiluri de acceptare a vietii de familie.

Evaluarea modurilor si stilurilor de viata ale persoanelor cu deficienta emotionala dobandita in urma divortului, se bazeaza pe domeniul autonomiei/dependentei în satisfacerea trebuintelor emotionale.

Impreuna, vom reusi sa îi ajutam pe copii daca identificam corect si la timp, tulburarile emotionale si daca aplicam de urgenta metodele adecvate specificului dificultatiilor emotionale.
Dragi parinti NU trebuie sa amanati rezolvarea problemelor, în speranta ca acestea dispar de la sine pe masura ce copilul creste si intelege altfel viata. Ce riscati? Riscati agravarea tulburarilor emotionale pe fondul divortului iar efortul depus pentru recuperarea minorului va fi mult mai mare. Nu uitati! Pana copilul ajunge adult, datoria parintilor este sa-l sustina, indiferent de raporturile dintre ei.

Ce va recomand in cazuri particulare?
Va fi consultat un psiholog specializat pe lucrul cu minorul. Importanta este examinarea copilului, pentru a se stabili corect obiectivele si metodele cele mai adecvate de corectare si sustinere emotionala.
Se începe cu stabilirea cauzelor care au provocat dificultatea emotionala si se va urmari înlaturarea in totalitate a lor.

În functie de specificul dificultatiilor se adopta in lucrul cu minorul, atat atitudini cat si metode diferite.

Trebuie sa fie cunoscute totalitatea etapelor în dezvoltarea emotionala a copilului pentru a avea criterii de observare, evaluare si control.
Depasirea tulburarilor emotionale depinde de parinti, educatori si psihologi. Printr-o stransa colaborare, directionarea eforturilor spre aceleasi obiective si adoptarea unei atitudini comune, copilul va beneficia de un ajutor eficient si va înregistra vizibele progrese psiho-emotionale.

Fiecare copil este unic, la fel si modul lui de a reactiona la probleme.
Niciodată nu trebuie să se manifeste iritarea sau nerabdarea fata de nereuşitele copilului.
Orientati dezvoltarea lui într-o maniera pozitiva si procedati cu rabdare.
Numai întelegand care sunt nevoile sale vom reusi să aflam calea potrivită pentru a-l ajuta corect.

Punctarea conditiilor corecte de evolutie psihoemotionala aplicate unui copil cu parinti divortati

1. Comunicarea

Parintii divortati au obligatia sa comunice corect cu copii lor. Violenta fizica si verbala este exclusa. Violenta nu inseamna comunicare.

Exemplu caz real: Tatal de provenienta basarabeana, isi invita copilul in noua sa locuinta, obtinuta dupa divort. La invitatie mai raspund si prieteni comuni. In timpul petrecerii, din motive clare (surescitare si nerabdare) Tatal isi loveste de mai multe ori, de fata cu invitatii, copilul. Loviturile sunt insotite de amenintari.
Ulterior incidentului tatal declara doua lucruri contradictorii. Ca nu isi aduce aminte de incident, ca nu a fost vina luni si a fost provocat de minor.

Copiii ce provin din familii destramate se impart in trei mari categorii: vorbareti, muti, tristi.

2. Dreptul la libera exprimare
Copiii acestia speciali, se exprima greu iar daca nu sunt sustinuti, exprimarea se face cu multa nesiguranta, pe alocuri frica. Parinti, obligatia dvs este sa sustineti copilul. Cand vedeti ca minorul vine la dvs sa va vorbeasca, incurajati-l.

3. Garantarea educatiei
Scoala,meditatii,cursuri de dezvoltare emotionala,un sport cel putin. Asa trebuie sa arate agenda unui copil. Verificati impreuna temele. Nu tipati la copil daca acesta greseste tema. Cumparati timpul unui meditator bun. In weekend copilul sa mearga la cursuri de dezvoltare emotionala. Sa se inteleaga si sa se accepte. Obligatia dvs in educatie este urmatoarea: cand minorul vrea sa renunte, dvs il sprijiniti, il intelegeti si il repozitionati pe drumul cel bun.

4. Garantarea dreptului la securitate emotionala
Cum incepem si incheiem ziua? Spunand minorului cat de mult il iubim. Sunteti obligati sa realizati lucruri impreuna: iesiri la cinematograf, iesiri in parc, alegerea de haine din magazin, excursii, piscina, teatru. Totul impreuna. Copilul in acest fel simte ca este iubit.

5. Sustinerea psiho emotionala a minorului prin normalitate
La acest punct discutia este concreta. Trebuie definita normalitatea ce se prezinta minorului. Cea mai simpla definitie este: nu va vorbiti de rau fostul partener de casnicie, indiferent de multiplele lui greseli realizate fata de dvs. Neutralitate!

Dragi parinti, eu Radu Leca, ma ghidez in viata personala cu ajutorul a doua mottouri:
Nu divortezi daca ai facut copii si Niciodata sub nici o forma nu lovesti cu vorba sau cu palma un copil.

In urma cu multi ani, cand tatal meu a decis sa plece de acasa in ziua in care eu implineam 5 ani, am inteles ca dragoste cu forta nu se poate. Imi aduc aminte gustul si mirosul aerului ramas in urma mutarii lui de acasa: praf si hartie. La fel a fost si in sufletul meu aproape 15 ani.
La 20 de ani, creierul a acceptat ca evolutia nu alege ci impune. Iar daca partenerii unui cuplu nu evolueaza impreuna, sunt sanse mari sa nu mai fie impreuna.
Cel ce sufera in urma divortului lor este copilul. Prins in mrejele minciunii, a defaimarii si a urii.

Cu drag, al dvs
Psiholog Radu Leca
0741101881
leca@deleca.ro

[bsk-pdf-manager-pdf id=”10″]

Photo source: https://pixabay.com/en/child-crying-kid-boy-sad-young-594519/

Sistemul decizional in contextul actual

Sistemul decizional in contextul actual
Autor ,
Psiholog (Formari profesionale: Consiliere si Psihoterapii Scurte, Colaborative, Orientate pe Resurse si Solutii; Psihoterapie Experientiala- in curs)

simona 2De ceva timp am acordat atentie modului in care oamenii decid: am citit articole si carti pe aceasta tema, am observat persoanele cu care interactionez in viata de zi cu zi, am analizat cazurile de consiliere psihologica pe care le-am avut, dar si cele pe care le-au avut alti colegi de breasla. Motivul care a stat la baza acestei curiozitati a fost chiar natura paradoxala a acestui fenomen: in contextul actual, numarul de optiuni, in diverse domenii, a crescut (si este in continua crestere), si in acelasi timp scade capacitatea oamenilor de a lua decizii cu privire la aceste optiuni disponibile. In continuare o sa prezint atat ipotezele si concluziile personale, verificate in practica, cat si concluziile la care am ajuns ca urmare a lecturarii articolelor si cartilor de specialitate, si a vizionarii cazurilor de consiliere psihologica sustinute de alti specialisti.
Indiferent daca este vorba despre decizii ale caror efecte pe termen lung sunt de impact major, sau daca este vorba despre decizii al caror impact nu dureaza mai mult de o ora, se intampla frecvent ca oamenii sa fie atrasi intr-un proces continuu de relativizare si cantarire, in care parca aceste doua pozitii se intaresc una pe cealalta, ca intr-un cerc vicios: cu cat am mai multe optiuni, cu atat mai greu imi este sa decid; cu cat mai greu imi este sa decid, cu atat mai multe optiuni iau in calcul, in incercarea mea de a lua decizia “perfecta”.
Incercand sa imi explic acest fenomen, am luat in calcul posibilitatea ca persoanele care manifesta dificultati in a lua decizii traiesc utopia existentei unei decizii perfecte, insa depinde de ei sa depuna eforturi si sa o gaseasca. Aceasta ar fi decizia care atrage cu sine doar efecte pozitive, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Verificand ipoteza mea in interactiunea cu ceilalti, am descoperit ca aceasta este o tendinta destul de prezenta.
Un alt mod de gestionare a situatiilor decizionale cu potential anxiogen am observat ca este acela de a folosi unitatea de masura gresita raportat la situatia in care se afla. Inainte de a lua o decizie, se face o verificare laborioasa in prealabil, insa criteriile de care se tine cont sunt incompatibile cu decizia care trebuie luata: ca si cand s-ar incerca masurarea inaltimii cu un cantar. De exemplu, un numar mare de persoane incearca sa aplice criteriile in functie de care decid in mediul profesional (analiza logica, argumentata, luand in calcul plusuri si minusuri- un intreg proces rational), situatiilor in care decizia se ia in functie de propriile preferinte, nevoi, emotii, trairi ( ce sa manance, in ce vacanta sa mearga, cu cine sa iasa in oras, sau chiar decizii in ce priveste partenerul/partenera de cuplu). Analizand, am descoperit ca aici poate fi vorba si de o lipsa a contactului cu propriile nevoi, iar persoana pur si simplu nu realizeaza ce ii provoaca placere, ce ar bucura-o, asa ca atunci cand se vede pusa in fata situatiilor de acest gen, incearca pur si simplu sa apeleze la diferite formule, cum ar fi o analiza rationala a unor aspecte a caror cantarire ar trebui facuta prin prisma unei analize mai degraba emotionale. Un exemplu mai practic ar fi cel al unei femei care, pentru a alege partenerul perfect, atunci cand se vede in fata uneia sau mai multor optiuni, trece potentialul partener prin filtrul unor calitati prestabilite, ca si cand ar avea o listuta de cumparaturi sau o reteta de prajitura in fata, pe care bifeaza existenta “ingredientelor” esentiale: are un loc de munca? se imbraca corespunzator? are maniere? etc. Nu e de mirare confuzia si nemultumirea care pot aparea atunci cand aceasta prajiturica perfecta, care are toate ingredientele de pe lista, nu este pe gustul doamnei. Doar a fost facuta tinand cont de niste ingrediente preluate cine stie de unde, insa in niciun caz nu a tinut cont de ce ii spuneau propriile papilele gustative, de altfel cele mai in masura de luat in calcul in aceasta situatie. Nu spun ca aceastea nu ar fi aspecte de care sa tinem cont atunci cand ne alegem un partener, insa supradimensionarea acestui mod de a vedea lucrurile se face in detrimentul partii emotionale, adica exact a acelei parti care ne face sa ne simtim indragostiti si vii.
David Shapiro (2009) surprinde in cartea “Stiluri nevrotice” modul in care simptomele sunt de fapt expresia unor anumite stiluri de functionare nevrotica. Pornind de la aceasta premiza, el prezinta principalele stiluri nevrotice, printre care si stilul obsesiv-compulsiv. Din experienta clinica si cercetarile facute, a regasit de multe ori la acesti clienti o mare dificultate in a lua decizii, chiar si atunci cand situatia in care erau expusi era una cotidiana. Persoanele obsesiv-compulsive, suferind o distorsiune generala a experientei de autonomie, se simt excesiv de incomfortabil in circumstante care le ofera libertate, fara o anumita structura sau un plan de urmat. De cele mai multe ori, incearca sa apele la anumite formule fixe, ajungand in situatia pe care am prezentat-o mai sus, cea a persoanelor care masoara inaltimea cu cantarul. Dificultatea resimtita in fata experientelor afective este foarte mare, si se traduce in anxietate si confuzie, deoarece aceste experiente afective necesita prin natura lor o abandonare si o relaxare a atitudinii de deliberare de care ei sunt incapabili. Simtindu-se incomfortabil in actiuni care nu au un scop precis, mai presus de propria lor stare de bine/ placere, scot la iveala natura lor ambivalenta. Atunci cand decid, trec totul printr-o balanta care este perfect echilibrata in toate directiile, iar atunci cand totusi balanta inclina intr-o anumita directie, dand un indiciu asupra deciziei care poate fi luata, sistemul lor decizional mai descopera noutati care reechilibreaza balanta, stabilind din nou echilibrul perfect. Acest proces le creste nivelul de anxietate si confuzie, ii face sa ajunga cu greu sa ia o decizie, sa prefere sa delege, iar cand totusi au luat o decizie, sa revina asupra ei, punandu-i la indoiala corectitudinea.
Giorgio Nardone, impreuna cu echipa sa din Centrul de Terapie Strategica din Arezzo, a acordat un interes deosebit acestei modalitati patologice de a decide, in care un act ce ar presupune rapiditate si simplitate, poate fi trait cu teroare, insotit de blocaje atat in sfera rationamentului, cat si in sfera actionala (Nardone, 2014). El arata cum virtutile duse la extrem sau canalizate necorespunzator se transforma in defecte, iar obstacolele pe care noi ni le punem singuri pleaca din supradozarea si devierea unor comportamente care in alte circumstante este valorat ca fiind adaptativ.
Intr-o carte dedicata integral temerilor de a decide, “La paura delle decisioni” (Frica de a lua decizii), Giorgio Nardone se arata surprins de faptul ca, in fata dificultatilor crescute ale oamenilor de a lua chiar si cele mai simple decizii, solutiile aduse de profesionisti prin intermediul cartilor si al trainingurilor se adreseaza componentei rationale a sistemului decizional, cand de cele mai multe ori problema este una de natura emotionala. In plus, asa cum expusesem si eu mai sus, din observatiile proprii dar si din ideile prezentate de catre David Shapiro, uneori chiar excesul de rationalizare in situatii care nu o cer reprezinta problema, si atunci, aducand noi “formule” prin care putem decide apeland la ratiune, nu are loc dizolvarea problemei, ci chiar intarirea ei.
Principalele obstacole in a lua decizii sunt urmatoarele: frica de a se expune (aici pot fi incluse persoanele timide, fobice din punct de vedere social ), frica de a nu fi la inaltime (la fel ca prima temere, are o componenta sociala, relativa, ca si cand sensul pozitiv sau negativ al actelor noastre se construieste in raport cu ce cred ceilalti despre noi), frica de a nu gresi (si aici nu neaparat este vorba despre situatii extreme, in care o greseala in procesul decizional ar aduce consecinte dezastruoase; este vorba mai degraba despre interpretarea disproportionata asupra realitatii), frica de a isi pierde popularitatea (sunt acele persoane hipersensibile si atente, care daca ar fi puse in pozitii de conducere ar refuza sau le-ar fi foarte greu, deoarece ar insemna sa aiba situatii in care sa acorde beneficii unor persoane in detrimentul altora), si frica de a nu pierde controlul (care desi la prima vedere pare a avea legatura cu un control excesiv asupra mediului si consecintelor propriilor decizii, are de fapt in susbtrat teama de a nu pierde controlul asupra propriilor ganduri si reactii; este vorba de situatia paradoxala in care vorbim despre controlul excesiv ce duce de fapt la pierderea controlului). Acestea sunt cele mai frecvente tipuri de blocaje in ce priveste sistemul decizional, insa acestora li se pot adauga si altele, unele pot fi contextuale, altele tin de alte limitari personale iar altele sunt mai specifice si fac referire la acele decizii delicate, de natura etica.
Ca sa concluzionez, a decide poate fi atat o libertate, cat si o forma de constrangere care poate fi resimtita asemanator unei greutati imense. Cu cat mai mult evoluam ca si umanitate, cu atat mai complexa devine realitatea, cu atat mai multe optiuni intalnim la fiecare pas, si cu atat mai obositor si mai dificil devine sa luam decizii. In plus, este vorba si de o latura practica a acestor situatii. In primul rand, tendinta naturala a omului este de a se indrepta spre ceea ce este comod, mai degraba decat spre ceea ce este “bine”(moral, corect), cu atat mai mult cu cat el este inzestrat cu anumite sensibilitati sau predispozitii nevrotice, caz in care va evita in mod deosebit ceea ce poate fi incomod, amenintator sau dureros. Insa pentru a parcurge un pas inainte, in primul rand este necesar sa renuntam la stabiltate, sa ridicam un picior de pe pamant, si sa riscam sa ramanem, pentru o secunda, suspendati in aer- asa este si in restul situatiilor din viata, in care mai important este sa ne permitem sa gresim si sa acceptam ca deciziile noastre pot avea si consecinte mai putin placute, mai degraba decat sa ramanem pasivi si evitanti, riscand efecte negative mult mai mari.

BIBLIOGRAFIE
Allen, M. S., Greenlees, I. & Jones, M. V. (2014). Personality, counterfactual thinking, and negative emotional reactivity. Psychology of Sport and Exercise, 15(2), 147–154. DOI:10.1016/j.psychsport.2013.10.011
Nardone, G. (2014). La paura delle decisioni- Come construire il coraggio di scegliere per se e per gli altri
Nardone, G. (2009). Psicotrampas- Identifica las trampas psicologicas que te amargan la vida y encuentra las psicosoluciones para vivir mejor.
Shapiro, D. (2009). Stiluri nevrotice- Simptomul este expresia unui anumit tip de functionare nevrotica
Demonstracion con paciente de duda patologica, Terapia Breve Estrategica (Demonstratie cu un pacient care sufera de dubiu patologic, Terapia Scurta Strategica): https://www.youtube.com/watch?v=iLZrttQ9qgE
Cazurile de dubiu patologic analizate in cadrul conferintei “Psihopatologia vietii de cuplu”, alaturi de Claudette Portelli

Date de contact:
Simona Caranda
Psiholog (Consiliere psihologica sub supervizare), cu formare in Consiliere si Psihoterapii Scurte, Colaborative, Orientate pe Resurse si Solutii; Psihoterapie Experientiala- in curs
Contact: 0736477428, carandasimona@gmail.com

Photo: http://resources.alljobopenings.com/how-to-choose-your-references

Patologia Casatoriei

Patologia Casatoriei

de ce exista patologia casatoriei? Datorita urmatoarelor exemple concrete ce determina rezultate negative in viata de cuplu si familie.

a. lipsa comunicarii, lipsa si intelegerea gresita a iubiri

b. partenerii simt neintelegere reciproca

c. lipsa oricarui tip de implicare emotionala, zero pasiune

d. repetarea taskurilor si aparitia plictiselii în cuplu

e. indiferenta fata de problemele partenerului, dezinteres total

f. multiplicarea certurilor si a intensitatii acestora avand ca baza lucruri neimportante

g. reducerea activitatii sexuale pana la stingerea completa

h. existenta problemelor de tip financiar

i. zero respect pentru partenerul de cuplu

j. neîncrederea

Totalitatea bolilor obtinute prin casatorie:

1. Surzenie – Discutiile prelungite, incepute seara si terminate noaptea ii provoaca barbatului, in timp, probleme grave auditive. Barbatii aleg ce sa auda, cand sa auda, pe cine sa auda. Barbatii aleg momentul in care sa auda. De ce? Fiindca atunci cand sau casatorit, partenera de viata nu cerea, nu dorea, nu visa atat de multe lucruri imposibile. Prin intermediul acestei boli fictive, barbatii se protejeaza emotional, putand continua la infinit sa observe si sa barfeasca femei tinere trecute cu putin peste 18 ani.
Intrebare pentru barbatii deveniti surzi in urma casatoriei: noaptea cand stati pe siteuri pentru adulti, cum puteti auzi gemetele eroinei principale avand doar 5% din sunetul obisnuit?

2. Orbire – Il saluti, te imbraci provocator, te imbraci sumar, ii faci propuneri erotice vizuale, il momesti in colturile ascunse ale casei, il opresti din treaba si incepi sa-l pipai si cu toate acestea nu te vede. Orbirea de tip emotional, apare in cazul cuplurilor in care s-a infiltritat o alta curtezana. Barbatul este acaparat de frumusetea si erotismul nemascat al noului partener sexual si o strege mental imaginea sotiei.
Solutie pentru acest tip de orbire: sex cu forta. Sotiile trebuie sa isi reconfirme pozitia indiferent de metoda folosita. Sex cu forta in miez de noapte. In fiecare noapte pana cand barbatul reincepe sa isi vada sotia.

3. Obezitate – Din comoditate absoluta si respingand traiul normal cu sotia, barbatii aleg obezitatea ca pe o scuza notoriei a impotentei psihice de a accepta responsabilitatea orgasmului saptamanal. Dorind sa eludeze satisfacerea partenerei, sotii combina alcool cu mancarea in cantitati uriase.
Barbatii aleg traiul facil daruit prin accesare resurselor din frigider. Supra aportul caloric este sporit de consumul de alcool. Postura lor zilnica este relaxata pe fotoliu sau scaun pufos. Soldurile si fundul incep sa se lateasca. Burta se revarsa peste centura. Organele sexuale se tumefiaza.
Solutii de prevenire a obezitatii aparute in urma casatoriei: tararea barbatiilor in sala de sport. Sotiile trebuie sa integreze obligatoriu rasplata sexuala de tip pavlovian.

4. Probleme renale – Fuga lui Bach presupune un ritm special de insertie muzicala. Fuga de viata cotidiana presupune consumul de Bericioaca si sprit.
Bericioaca si spritul provoaca urinari dese. Cum privesc barbatii problema? Berea este un aliment, spritul un adjuvant. Care este adevarul? Berea previne plictiseala si spritul amorteste simturile. Mirosul in schimb indeparteaza orice sotie normala.
De ce apar problemele renale in cazul barbatiilor casatoriti? Datorita faptului ca nu mai accepta cicaleala partenerelor de cuplu.

5. Disfunctii glandulare
6. Probleme hepatice
7. Disfunctii ale tiroidei

Sarim peste punctele 5, 6,si 7 si ajungem la cea mai importanta disfunctie dobandita in timpul mariajului: 8. Disfunctia cognitiva

Efectele emotionale si cognitive ale bolii reprezinta provocari inalte. Tipul acesta de modificari afecteaza propria imagine a individului. Imaginea de sine este compromisa.

Disfunctile cognitive cauzate de oboseala mentala datorita discutiilor cu partenerul de viata, nu au nici o legatura cu activitatile mentala obisnuita si reprezinta într-o mare parte factor declansator al stresului si a starilor emotionale conflictuale.
Ce remarcam la barbatii casatoriti: Prezenta obosealii cognitive. Oboseala cognitiva reprezinta încetinirea functiei mentale pe tot parcursul efectuarii unei sarcini repetitive, de tipul argumentarii verbale. Sotul obosit cognitiv are dificultati în mentinerea concentrarii si prezinta tulburari de memorie vizuale si auditive. Avem aici exemplul clasic al urmatorului tablou de familie: Gigi ai dus gunoiul? Da! Unde? La usa!

Specific faptul ca este foarte greu pentru partenerul de cuplu, sa se adapteze noilor conditii de viata atunci cand intervine oboseala cognitiva.
Confuzia din cuplu declanseaza permanent stari emotionale puternice pentru cel putin un partener.

casatorie, patologia casatoriei, psihologie de cuplu

Implementarea terapiei logopedice la copiii cu tulburări de spectru autist

Implementarea terapiei logopedice la copiii cu tulburări de spectru autist

Logopedia este definită ca disciplina ce se ocupă cu educarea şi reeducarea limbajului.
Rolul logopedului este acela de a restaura şi stabiliza limbajul, prin aplicarea diferenţiată a tehnicilor specifice.
Dacă la copiii tipici, cu tulburări/întârzieri în dezvoltarea limbajului, logopedul foloseşte tehnicile de bază ale logopediei şi exercitii specifice pentru corectarea diverselor probleme, la copiii cu autism, abordarea presupune parcurgerea anumitor etape, în funcţie de abilităţile copilului şi de gradul de afectare.

Când începem logopedia?
Se poate începe din prima zi de la începerea terapiei ABA, însă trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
*într-o primă fază, logopedul are nevoie de o mai lungă perioadă de timp necesară acomodării şi colaborării cu copilul.
Începerea terapiei logopedice trebuie să ţină cont de ritmul de învăţare al copilului şi de stadiul de dezvoltare la care se află în acel moment. De exemplu, dacă acesta nu deţine abilităţi de imitaţie, atunci logopedul lucrează aceste abilităţi o dată cu echipa de terapeuţi, într-un mod cât se poate de atractiv pentru micuţ.
Perioada de acomodare se face PRIN JOC, necerându-i-se copilului să efectueze exerciţii grele.
*recompensa, pentru copilul cu tulburări de spectru autist are un rol central în progresul său. Aşadar, logopedul trebuie să se folosească de aceasta, pe toată perioada în care lucrează cu copilul. De asemenea, părinţii trebuie să îi pună acestuia la dispoziţie recompensele cele mai motivante (pe care nu le vor folosi în nici un caz în afara terapiei!), deoarece vorbirea este unul din cele mai grele abilităţi pe care copilul cu aceste tulburări le va însuşi.
*gradul de afectare a limbajului: în cazul în care copilul nu verbalizează deloc, atunci este nevoie de încurajarea oricărui sunet/aproximare a sunetelor, prin oferirea recompenselor şi a jocurilor stimulante.
*mediul de lucru: pentru un copil care are probleme cu acomodarea la medii noi, este de preferat ca terapia logopedică să aibă loc în mediul său natural (acasă, în camera de joacă/terapie), pentru a crea încredere şi a evita frustrările.
* colaborarea cu părinţii şi echipa de terapeuţi care lucrează cu copilul. Logopedul trebuie să ţină cont de punctul în care se află copilul în fiecare moment; de exemplu, dacă acesta a învăţat un sunet/cuvânt, etc, logopedul va lua cunoştinţă de aceste detalii şi va recurge la recompensarea diferenţiată a acestuia.
*comportamentul copilului: un copil cu mari probleme de comportament va avea nevoie de o atenţie deosebită; prin urmare, atenţie la detaliile lăsate de echipă! Logopedul trebuie să stăpânească bine tehnicile de modificare a comportamentului, pentru a nu frustra copilul şi/sau a nu reacţiona cu acesta sub nivelul la care este. Exemplu: nu vrea să coopereze, trebuie analizate situaţiile şi prezentate la şedinţa cu echipa, pentru a se stabili modul de intervenţie.

Cât timp facem logopedie?
Timpul alocat pentru terapia logopedică depinde de la caz la caz. În general, copilul cu tulburare de spectru autist are nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru corectarea/iniţierea limbajului. Prin urmare, logopedia se opreşte atunci când consideraţi că micuţul are un limbaj adecvat vârstei sale. Nu există o anumită perioadă de timp care garantează recuperarea sa.

Psihoterapeut de familie si cuplu

0754 323 194 Monica Berceanu

Photo credit: pixabay!

Empatie – macar din simpatie

Empatie – macar din simpatie

MOTTO:
“Ca să fii om întreg, multe sunt necesare…” Geo Bogza

ancaCelebrul Noe din Vechiul Testament a primit poruncă de la Dumnezeu să construiască o barcă suficient de încăpătoare pentru familia sa şi pentru câte două animale din fiecare specie. Noe şi-a numit construcţia “arcă” şi şi-a adapostit în ea familia şi perechile de animale: câini, pisci, girafe, pantere, pinguini, maimute, rinoceri…După o săptămână, aÎNCEPUT să plouă foarte tare şi arca a plutit pe ape timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Când ploaia a încetat, au ieşit toţi din arcă. Cu excepţia unui cătel, care nu era de găsit. Într-un târziu, într-un colţisor, Noe a observat animăluţul. Astupa cu năsucul o gaură formată în punte în timpul călătoriei în furtună. Fără ajutorul caţelului, barca s-ar fi scufundat şi toţi ar fi pierit. Cu trufa lui, caţelul i-a salvat pe toţi. Curaj, loialitate, altruism…

Unii cercetători spun că altruismul este incumbat atât de oameni, cât şi de animale, instituindu-se ca un comportament universal răspândit în regnul animal. Alţii au legat producerea comportamentelor altruiste de apariţia sentimentului de responsabilitate socială la oameni. Comportamentul de întrajutorare al animalelor ( un tip de comportament altruist) reprezintă o dispoziţie înnăscută. La om, altruismul este o combinaţie între înnăscut şi dobândit ( obiceiuri sociale învăţate).
Comportamentul prosocial sau “’help behavior’’ include atât conduita de ajutorare , cât și altruismul.
La baza lor este sentimentul de Empatie.
Empatia este: “Să vezi cu ochii celuilalt, să auzi cu urechile celuilalt, să simţi cu inima celuilalt!”
( ALFRED ADLER )

Prin însăşi structura ei, empatia contribuie la instaurarea comportamentului altruist, la o conduită prosocială. Empatia este un fenomen psihic de identificare parţială sau totală, conştientă sau inconştientă a unei persoane, cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizând un act de înţelegere şi comunicare implicită, precum şi o anumită contagiune afectivă. Umanistul Carl Rogers susţine că: “ A fi empatic înseamnă a percepe cadrul intern de referinţă al altuia, cu acurateţe, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin “ ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de “ca şi cum”. Adică fără a merge până la identificare cu persoana, pentru că atunci nu o mai putem ajuta!…
Asupra conduitei prosociale exercită o influenţă deosebită dispoziţiile afective şi emoţionale. Persoanele care se află într-o dispoziţie bună sunt mult mai înclinate să ajute decât cele care se află într-o dispoziţie neutră sau negativă. Cele mai multe cercetări au pus în evidenţă o corelaţie directă între stările afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului, etc) şi frecvenţa comportamentelor prosociale. Persoanele care trăiesc emoţii pozitive manifestă o mai accentuată tendinţă de a-i ajuta pe alţii. De ce? Pentru că o stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem, ne determină să fim mai atenţi la tot ce ne înconjoară, ne sporeşte încrederea în noi înşine şi în capacitatea noastră de a-i ajuta pe alţii. Bucuria îl deschide pe om spre lume, tristeţea îl face să se închidă în sine, îi amplifică egoismul. Buna dispoziţie influenţează acordarea ajutorului. Se pare că atunci când te simţi bine, doreşti să faci bine. Depresia, insatisfacţia de a trăi, determină nepăsare sau pur şi simplu neputiinţa de a ajuta. Omul zice “ mi-e milă de el, dar de mine mi se rupe inima! ”… Dar unii cercetători au atras atenţia asupra faptului că şi emoţiile negative ( tristeţea, suferinţa, vinovăţia ) pot influenţa apariţia comportamentelor prosociale. S- a constatat că există o corelaţie între afectele negative şi altruism. După vizionarea unui film depresiv, oamenii devin mai caritabili decât după ce s-a proiectat o peliculă cinematografică neutră din punct de vederea afectiv. Se poate spune că, de multe ori, persoanele care se simt vinovate au tendinţa da a-i ajuta pe alţii din dorinţa de se reabilita faţă de ei înşişi. Şi dispoziţia negativă poate să crească frecvenţa ajutorului atunci când aceasta se întâmplă în public, ceea ce îi dă subiectului ocazia de a produce o bună impresie asupra celor din jur. Și stima de sine se dezvoltă….Există însă și un paradox legat de comportamentul prosocial:

La 13 martie 1964, la New-York, o tânără pe nume Kitty Genovese, a fost omorâtă în stradă, sub privirile unui număr de 73 de persoane. Asasinul a maltratat-o mai întâi îndelung. Nimeni nu a intervenit, nu a dat telefon la poliţie, deşi priveau scena din apartamente, de la ferestre. Teoria difuziunii responsabilităţii explică “ inexplicabilul” prin ceea ce a fost denumit “ paradoxul lui Olson”: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Toţi spectatorii gândesc în acest mod şi nimeni nu intervine… Prezenţa mai multor persoane la locul unui accident reduce rata comportamentelor prosociale. Efectul de spectator poate fi micşorat dacă martorii oculari comunică între ei, dacă situaţia este neambiguă şi dacă este permis accesul la informaţia socială. În urma interpretării situaţiei ca o cerere de ajutor, se realizează intervenția de ajutorare propriu-zisă.
În concepţia psihologilor E. Erikson ( 1950), C. Olden ( 1958), persoanele altruiste sunt cele care de foarte de timpuriu au manifestat o dragoste intensă faţă de mamă. În adolescenţă şi la maturitate, aceste persoane se identifică cu mama care ajută şi oferă asistenţă celor care au nevoie. În general, comportamentul altruist se dezvoltă pornind de la un model (de identificare) de bază cu o figură care ajută, iubeşte şi nu este agresivă ( nu neapărat figura mamei). Cu cât relaţiile dintre copii şi modele au fost mai bine întreţinute, cu atât mai mult aceştia s-au manifestat la maturitate ca altruişti. Deşi cele mai eficiente s-au dovedit a fi modelele vii, s-a constatat că şi cele prezentate la televizor ( filme, documentare, reportaje ) sau diverse lecturi, îi pot afecta pe copii în sensul inducerii unor comportamente altruiste. Abilitatea cognitivă de a realiza comportamente altruiste depinde de dezvoltarea raţionamentelor morale şi de capacitatea cognitivă şi afectivă de a empatiza cu ceilalţi. Deci, alături de vârstă, inteligenţa joacă un rol esenţial în perceperea corectă a situaţiilor în care trebuie să te comporţi altruist. Conceptul de empatie este comun celor trei tipuri de inteligenţă: mentală (cognitivă) , emoţională, socială. Privită ca abilitate sau aptitudine, empatia poate fi considerată, în condiţii speciale, ca o însuşire psihică, o constantă a personalităţii. ( Solomon Marcus, 1997).

Neuronii “oglindă” sunt o descoperire recentă în lumea neurologiei. Cercetătorii susţin că ei ar purta cheia înţelegerii mecanismelor învăţării, limbajului sau a empatiei! Aceşti neuroni au fost descoperiţi în anii ’90 prin studii asupra maimuţelor, când acestora li s-au implantat electrozi pentru a li se studia neuronii individuali. Spre surpriza cercetătorilor, aceştia au descoperit un grup de neuroni care deveneau activi ( generând potenţiale de acţiune) atât atunci când maimuţele puneau mâna pe un obiect, cât şi atunci când maimuţele priveau alte maimuţe efectuând aceeaşi operaţie. La om s-a evitat implantarea de electrozi doar pentru studii neurologice, dar în schimb s-au efectuat studii cu aparate de imagistică magnetică nucleară. Rezultatele au fost similare. Neuronii “oglindă” sunt situaţi într-o zonă motorie a creierului, nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi neuroni, dar ei au căpătat proprietatea de imitare în timpul evoluţiei. Ei sunt importanţi în procesele de învăţare în timpul copilăriei sau în cele de empatie. Rezultate recente sugerează deja că persoanele care au o capacitate de empatie mai mare au în acelaşi timp şi o activitate mai pronunţată a neuronilor “ oglindă’’. Neuronii oglindă intră în funcţiune atunci când îl vedem pe altul suferind, făcându-ne instantaneu să simţim acelaşi lucru. Cu cât compătimim mai mult, cu atât vrem să ajutăm mai mult. Trecerea de la empatie la acţiune se face prin ‘’neuronii oglindă’’.
Printre factorii multipli aflaţi în joc în cazul altruismului, unul critic pare să fie pur şi simplu timpul pe care ţi-l faci ca să fii atent; empatia noastră este maximă în măsura în care ne concentrăm total asupra cuiva şi interacţionăm astfel emoţional. Oamenii diferă, desigur, în ceea ce priveşte disponibilitatea, bunăvoinţa şi interesul de a da atenţie. Oamenii de pe străzile marilor oraşe de pretutindeni sunt mai puţin dispuşi să observe, să salute sau să ajute pe altcineva din pricina a ceea ce se numeşte “transă urbană”. Sociologii au înaintat ipoteza că suntem înclinaţi să cădem în această ‘’stare de autoabsorbire’’ pe străzile aglomerate, fie şi numai pentru a ne proteja de excesul de stimuli din jur. De cele mai multe ori, înfruntăm “zgomotul străzii ameţiţi, orbi şi surzi”… În plus, diviziunile sociale fac și ele diferența. O persoană fără adăpost, care stă deprimată pe o stradă dintr-un oraş şi cere bani poate să nu primească nici o atenţie din partea unui trecător care, câţiva paşi mai încolo, va asculta şi va răspunde bucuros unei femei bine îmbrăcate şi vesele, care strânge semnături pentru o petiţie politică. Desigur, în funcţie de simpatiile noastre, atenţia pe care o acordăm poate fi exact pe dos: simpatie pentru persoana fără adăpost şi nimic pentru apelul politic. Verificat, principiul care se respectă este: ‘’ Mâna întinsă care nu spune o poveste , nu merită să primească nimic!’’ Pe scurt, priorităţile noastre, socializarea şi o mulţime de alţi factori sociopsihologici ne pot împinge să ne direcţionăm sau să ne inhibăm atenţia ori emoţiile – şi , prin urmare, empatia. Simpla atenţie ne permite să construim o legătură emoţională. În lipsa atenţiei, empatia nu are nici o şansă!

Din perspectiva autorilor inteligenţei emoţionale, empatia este văzută ca o trăsătură definitorie a inteligenţei emoţionale. Empatia presupune un anume grad de comunicare emoţională – o condiţie necesară pentru a înţelege cu adevărat lumea interioară a celuilalt. In psihologia de astăzi, cuvântul “empatie” este folosit în trei sensuri distincte:
– Să cunoşti sentimentele altei persoane
– să simţi ce simte acea persoană
– sa reacţionezi cu compasiune la durerea ei.
Se poate interpreta că: “ te observ, simt împreună cu tine şi acţionez ca să te ajut!”.
Cei care au coeficient înalt de inteligență emoțională sunt echilibraţi din punct de vedere social, simpatici şi veseli, nu cad pradă temerilor şi îngrijorărilor care sa-i macine. Au o mare capacitate de a se dedica trup şi suflet oamenilor şi cauzelor lor, de a-şi asuma răspunderi şi de a avea un profil etic; sunt înţelegători şi afectuoşi în relaţiile lor. Viaţa lor este bogată şi normală; ei se simt bine cu ei înşişi şi cu ceilalţi şi cu universul social în care trăiesc.

D. Goleman menţionează studii care sugerează că rădăcinile empatiei se află undeva în prima copilărie. Practic, din ziua în care se nasc, sugarii suferă când aud alt copil plângând – o reacţie pe care unii psihologi o consideră un precursor al empatiei. O serie de studii făcute la Institutul Naţional de boli mintale (SUA) arată că o mare parte dintre diferitele abordări empatice au o strânsă legătură cu disciplina impusă de părinţi copiilor. Astfel s-a constatat că sunt mai empatici acei copii a căror disciplină presupune atragerea atenţiei asupra faptului că prin comportamentul lor îi afectează pe alţii, de ex: ” Uite ce tare ai supărat-o pe Maria!”, în loc de “ Urât din partea ta, obraznicule ce ești!”. S-a mai constatat şi că empatia copiilor este determinată şi de observarea reacţiilor altora, atunci când aceştia suferă; imitând ceea ce văd, copiii îşi dezvoltă un repertoriu empatic reactiv , în special ajutându-i pe cei care sunt necăjiţi.
Există o explicaţie universală – aşa cum scria înţeleptul chinez Mengzi ( Mecius) în secolul al III-lea î. Hr: “ mintea nu poate suporta să vadă suferinţa altuia!”. Creierul nostru a fost programat pentru bunătate.! Rămâne o dilemă: ‘’De ce – de vreme ce creierul omenesc conţine un sistem făcut să se acordeze la problemele altuia şi să ne pregătească să oferim ajutor – nu ajutăm întotdeauna?!’’ Răspunsul cel mai simplu ( dintre mai multe oferite de psihologia socială), poate fi acela că viaţa modernă militează împotriva acestui lucru: ne raportăm în mare masură la cei aflaţi în dificultate, dar la distanţă ( vezi cutremurul din Japonia…). Asta înseamnă că trăim mai degrabă emoţia “cognitivă” decât caracterul imediat al contaminării emoţionale directe. Sau mai rău, nu avem decât simpatie, adică ne pare rău pentru oamenii în cauză, dar nu ‘’gustăm’’ nici măcar un pic din suferinţa lor. O relaţie (mai) îndepărtată slăbeşte impulsul înnăscut de a ajuta. Spre deosebire de simpatie, care este o stare emoţională conştientă constând în “ a simţi cu” ( a simţi împreună cu cineva, a fi alături de el), empatia are următoarele caracteristici: – este un proces complex perceptiv, intelectual, afectiv;
– se poate dezvolta la mai multe nivele pe traiectoria inconştient-conştient;
– este un proces general uman, implicat în adoptarea rolului social, în orice act de comunicare interumană ;
– constă în “ a simţi în” ( a simţi ca şi când ai fi in interiorul cuiva, în intimitatea percepţiilor, gândurilor, trăirilor sale).
Nu e nevoie să te simţi perfect împăcat cu tine însuţi pentru a te dărui. Psihologul umanist Abraham Maslow, fondatorul mişcării de “dezvoltare personală”, susține că oamenii sănătoşi şi echilibraţi din punct de vedere psihic au ca stadiu ultim al dezvoltării personale cel în care fiinţa umană “ actualizată” se întoarce către ceilalţi! El vorbea chiar despre a deveni un “slujbaş”, insistând totodată asupra importanţei împlinirii de sine. “ Cea mai bună cale pentru a ajunge un mai bun slujbaş al celorlalţi este să devii o persoană mai bună. Dar, pentru a deveni o persoană mai bună, trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi. Este deci posibil şi chiar obligatoriu să le faci pe amândouă deodata!

Camelia Anca Baciu
Psiholog-psihoterapeut
Camyanca.baciu@gmail.com
www.anxidepresie.ro
0722774583