• 0741.101.881
  • ultrapsihologie@gmail.com

Monthly ArchiveNovember 2015

ART TERAPIA IN RANDUL COPIILOR CU SINDROMUL DOWN (2)

ART TERAPIA IN RANDUL COPIILOR CU SINDROMUL DOWN (2)

”Copilul cu sindromul Down ii poate fi dificil sa vorbeasca clar si sa isi exprime ganduirile si trairile, chiar daca transmite emotii puternice utilizand limbajul nonverbal si mimica fetei.” (Cohen, Nadel & Madnick, 2002, p 224). Art-terapia il invata sa se exprime, sa dea frau liber creativitatii si astfel invata sa devina el insusi, sa se exprime liber, sa devina increzator in fortele proprii, sa comunice si sa relationeze. Intr-un cuvant, descopera ce inseamna sa fie fericit.
Tehnicile de art-terapie ofera micutului cu sindromul Down oportunitatea de a explora si exprima dificultatile pe care le are in legatura cu diversele trairi sau relatii personale, dificultati ce sunt mult prea greu de exprimat in cuvinte.
Desenul si pictura sunt utilizate pentru a ajuta sa devina constient de sine, de existenta sa in lume. Desenele pot fi folosite in moduri variate, cu scopuri multiple si la diferite nivele. Prin intermediul picturii (inclusiv cea cu degetele) isi exprima cu usurinta emotiile. Simplul act de a desena fara interventie exterioara reprezinta o puternica exprimare a sinelui care ajuta stabilirea identitatii persoanei si este o cale de exprimare a sentimentelor. Desenul le ofera de asemenea, posibilitate de a a avea succes.
Modelajul ofera atat experiente kinestezice, cat si tactile. Flexibilitatea si maleabilitatea lutului se potrivesc unei varietati de nevoi. El pare sa sparga adesea blocajele, putand fi utilizat cu succes si de cei care au mari dificultati in exprimarea sentimentelor. Cei “suparati” pot simti un sentiment al controlului si stapanirii de sine, prin intermediul lutului. Cei agresivi pot folosi lutul pentru a-l lovi si sfarama. Se utilizeaza de asemenea si plastilina. Lutul si plastelina au si un efect benefic in sensul relaxarii mainilor, in urma realizarii unor exercitii specifice.
Colajul ajuta la eliberarea imaginatiei si poate fi utilizat ca exprimare senzoriala si emotionala, folosind diverse exercitii.

Elena Carmen Tuca

Elena Carmen Tuca

Daca in prim aparte a articolului, am prezentat doua dintre cadrele de lucru ce pot fi folosite in art terapie, in continuare voi descrie si alte exercitii, preluate de la Diane Quiroga, ce pot fi realizate si de catre parinti impreuna cu ai lor copii.

3. RAMAI IN INTERIORUL LIMITELOR

Pentru inceput ai nevoie de o coalo mare de hartie, pe marginile careia sa trasezi niste limite. Există mai multe trucuri pe care le poti folosi pentru a crea limite: betisoare colorate, plasteina, creioane, etc. Aceste bariere au rolul de a evita ca micutul sa-si extinda desenul dincolo de hartie.
In cazul în care copilul este atras de obiectele cu care ai trasat limita, foloseste il locul acestor lucruri, linii subtiri de adeziv. Pune-le peste tot in jurul marginilor foii si lasa-l sa se usuce pentru a crea o granit clara, transparenta.
Nu ai timp pentru ca lipiciul sa se usuce? Simplu. Utilizazeaza o bandă adeziva colorata de jur imprejurul marginilor colii.
Insa indiferent de felul in care alegi sa trasezi limitele foii – betisoare colorate, creioane, plastelina, lipici sau banda adeziva -, aminteste-ti ca scopul exercitiului este ca micutul sa invete sa ramana in interiourul limitelor colii, unde poate desena sau realiza colaje asa cum ii dicteaza imaginatia.

4. CREAZA PE OGLINZI SAU FERESTRE

Un alt exercitiu de art terapia este cel care are ca baza, in loc de o coala de hartie, o bucata mare de nailon ori o fereastra sau o oglinda. Astfel, copilul poate picta, desena sau sa realizez un colaj, altfel decat a facut-o pana acum.
Micutul va iubi sa creeze peste propria lui reflectie sau peste peisajul ce se vede pe geam.

5. ATINGE LUCRURI LIPICIOASE

Arta se poate face pe orice si din orice. Acelasi principiu este valabil si pentru art terapie. Pentru acest exercitiu ai nevoie de folie alimentara. Apoi, invita copilul sa încerca să plaseze bucati de hartie sau poze din reviste pe aceasta textura diferita si lipicioasa.
Atingerea ocazionala a acestui material ii va ajuta sa simta care este textura unui material lipicios.
Pentru a ramane in sfera ”lipicioasa”, puteti decora un obiect folosind abtibilduri.
Insa indiferent de varianta aleasa, e important ca micutul sa se distreze, imbogatindu-si cunostintele in ceea ce priveste sfera tactila.

6. ATINGE LUCRURILE NETEDE

Pentru ca al tau copil sa fie mai confortabil cu vopsea, incerca sa il ajuti sa se obisnuiasca cu atingerea texturii acesteia, pastrandu-si, insa, mainile curate.
In primul rând, pune vopsea pe o suprafață mare de folie alimentara, apoi acopera cu un alt strat de folie. Acum copilul poate folosi mainile pentru a atinge suprafata de folie sub care se afla vopseaua pentru a simti textura.
Inca se confrunta micutul tau cu unele reactii defensive de ordin tactil? Da-i sa foloseasca o pensula sau o rola pe care sa o miste in ce directie vrea el, oferind un plus de stimulare senzoriala si distractie.

7. PASTREAZA-TI ATENTIA

Atentia poate fi uneori greu de mentinut. Tocmai din acest motiv, unii copii nu pot sta intr-un loc. Asa ca e important sa gasesti modalitati diferite de a face arta.
In acest sens, poti lipi o coala mare de hartie pe un perete sau sub o masa si astfel, copilul, stand pe un izopren sau pe o salteluta, sa creeze ceea ce ii dicteaza inspiratia, asemeni unui mic Michelangelo.

8. DESCOPERA OPERE DE ARTA CELEBRE

Expunerea copilul la arta este un mare prim pas spre crearea si dezvoltarea de noi imagini vizuale in creier. Astfel, arata-i cat mai multe imagini cu tablouri celebre sau cu sculpturi, prezentandu-le sub forma unei povesti.

Concluzionand, toate exercitiile prezentate anterior, au rolul de a-l ajuta pe copilul cu sindromul Down in ceea ce priveste :

– stimularea dezvoltarii motricitatii fine
– dezvoltarea organizarii psihice
– antrenarea atentiei
– imbunatatirea starii emotionale prin formarea imaginii si increderii in sine
– dezvoltarea comunicarii si relationarii
– asigurarea unui sentiment de confort prin aceste activitati
– formarea capacitatii de a reactiona adecvat in diversele situatii si de a se adapta
– educarea si dezvoltarea capacitatilor cognitive, prin stimularea senzoriala
– dezvoltarea si antrenarea simtului formelor, culorilor, expresivitatii artistice.

Elena-Carmen Tuca
Psihoterapeut integrativ

POPULATIA SI INDICELE DEZVOLTARII UMANE

POPULATIA SI INDICELE DEZVOLTARII UMANE

1. Resursele si densitatea demografica

Populatia a fost vazuta de la începutul geopoliticii drept un factor de putere. În întreaga evolutie contemporana, precizeaza P. Dobrescu, populatia reprezinta un gen de pânza freatica a multor fenomene si procese majore. Nici un element semnificativ al lumii de azi nu poate fi înteles fara o raportare directa sau mediata la populatie, la ritmul ei de crestere, la nivelul de instructie, la gradul de sanatate etc.
Astazi ramânem surprinsi de exactitatea unor previziuni în domeniul cresterii de ansamblu a populatiei. De pilda, inventatorul microscopului, învatatul olandez Antoni van Leenwenhoek, a calculat la 25 aprilie 1679 ceea ce poate fi considerata prima estimare a numarului de persoane care ar putea trai pe planeta. El a facut un calcul prin extrapolare. A pornit de la densitatea pe care o avea populatia în Olanda acelei perioade (120 de locuitori pe kilometru patrat) si a calculat ce numar de oameni ar putea hrani globul pamântesc daca suprafata sa ar fi locuita de o populatie cu densitatea demografica a Olandei. Rezultatul: 13,4 miliarde de persoane. Cu aproximativ trei decenii mai târziu, londonezul Gregory King estima acest numar la 12,5 miliarde, pentru ca, la 1765, pastorul german Johann Peter Susmilch sa vorbeasca de o cifra de 13,9 miliarde.
Nu stim exact cum au fost privite asemenea previziuni în momentul lansarii lor. Cert este ca estimarile de astazi privind nivelul pe care îl va atinge populatia în 2050 se aseamana mult cu cele avansate de autorii mentionati.
Thomas Malthus în celebra sa lucrare, “Essay on the Principle of Population”, aparuta în anul 1798, constata ca “Populatia, atunci când se înmulteste în mod necontrolat, creste într-o proportie geometrica. Mijloacele de existenta cresc numai în proportie aritmetica. Un simplu calcul pune în evidenta imensitatea primei puteri în raport cu cea de-a doua“.
De la data publicarii lucrarii lui Malthus, populatia lumii a crescut de sase ori. Ca sa atinga un miliard de persoane, omenirii i-au trebuit mii de ani. Dupa aceea, pentru urmatorul miliard, omenirii nu i-au mai trebuit decât 130 de ani, dupa aceea 30 de ani, apoi 15, apoi 12 si în cele din urma 11 ani. În data de 18 iulie 1999, ora 1,24 populatia lumii a trecut pragul de 6 miliarde de persoane.
Omenirea creste anual cu 90 de milioane de persoane, ceea ce înseamna populatia Argentinei si Egiptului, cumulata. Potrivit evaluarilor facute de organismele de specialitate ale ONU, populatia lumii va ajunge la 10 miliarde în jurul anului 2070, la 11,5 miliarde în 2150 si se va stabiliza în jurul anului 2200, când omenirea va numara 10,7 – 11 miliarde persoane.
Cu toate acestea, previziunea facuta de Malthus a fost infirmata. Cel putin pâna acum, mijloacele de subzistenta au crescut într-un ritm superior cresterii populatiei. Din 1950 revolutia tehnologica a contribuit la cresterea de patru ori a productiei de bunuri materiale, în timp ce populatia a crescut de peste doua ori.
Numai ca aceasta evolutie a fost însotita de o crestere fara precedent a decalajului între consumul pe cap de locuitor în tarile dezvoltate si cele în curs de dezvoltare. Acesta s-a triplat. Raportul dintre cincimea cea mai prospera a populatiei si cincimea cea mai saraca era de 20 la 1 în 1960. El s-a ridicat la 60 la 1 în 1990. Astazi pe glob s-au accentuat dramatic nu numai decalajele dintre populatia bogata si cea saraca, ci si discrepantele izbitoare dintre natiunile bogate si cele sarace. Cum remarca si Gerard Piel, “revolutia industriala a împartit fara mila lumea în doua tabere- tari bogate si tari sarace”. Resurse exista, dar ele sunt inaccesibile unei parti considerabile a populatiei. Este ca si când nu ar exista resurse propriu-zise. Este ca si când o parte a populatiei ar fi crescut în progresie geometrica, iar productia de bunuri ar fi crescut în progresie aritmetica, asa cum prevazuse Malthus.

2. Caracteristici ale exploziei demografice actuale

Explozia demografica din zorii societatii moderne, care a reprezentat materia prima pentru teoria lui Malthus, a avut loc în tari dezvoltate, în state unde revolutia industriala era în plina dezvoltare. Iesirea din criza care se putea prefigura pe baza discrepantei sesizate de catre Malthus a avut loc pe doua cai. Mai întâi, dezvoltarea industriala a declansat un proces de ridicare a bunastarii, care a putut face fata evolutiei rapide a populatiei. O evolutie care pe buna dreptate nastea îngrijorare. De pilda, populatia Europei a evoluat de la aproximativ 50 de milioane, cât avea în 1600, la aproape 1 miliard la mijlocul secolului 20. La 1600 ea reprezenta o zecime din populatia lumii, la 1950 ajunsese sa reprezinte aproape o treime.
Dacia avea circa 2 milioane locuitori, populatie reprezentând 5% din populatia globului. Pe la 1600 populatia ajunsese la aproximativ 4 milioane de locuitori, în 1919 a ajuns la 14,7 milioane,iar în 1939 la 19,9 milioane. În 1945 a scazut la 15,8 milioane, de unde începe o crestere constanta pâna în 1 iulie 1990, când a atins 23.206.720 locuitori. Ritmul de crestere a fost mai ridicat decât în tarile dezvoltate, dar mai mic decât în cele subdezvoltate. Dupa revolutie rata de crestere este negativa. Pentru anul 2015 se estimeaza o scadere semnificativa, pâna la 21,4 milioane, valoare ce se apropie de nivelul anului 1975, cu o rata de -0,4%. Aceasta tendinta este una globala, de temperare a ritmului de crestere, de la 1,7% pe an în 1985, la 1,3% în 2000 si 1% în 2015.
Deci, timp de aproape doua secole Europa- zona cea mai dezvoltata a lumii în acest interval- a fost tarâmul pe care a avut loc explozia demografica; ea a reprezentat continentul de unde au plecat valuri de emigranti.
Începând cu mijlocul secolului trecut, ceva cu totul nou intervine în evolutia demografica a planetei. Populatia din tarile dezvoltate se stabilizeaza sau consemneaza evolutii foarte lente. Cresterea demografica accentuata are loc în tarile slab dezvoltate, în teritorii în care mijloacele de subzistenta sunt precare. Europa este singurul continent în care se va înregistra, în urmatorii 15 ani, o scadere numerica a populatiei. Cresteri spectaculoase se vor înregistra la populatia Indiei (1,2 miliarde), Chinei (1,4 miliarde) , Pakistanului (204,3 milioane ). În 15 ani populatia Jakartei se va dubla.
Populatia se va concentra tot mai mult în orase. La nivel mondial, ponderea populatiei urbane este cuprinsa între 97,3% în Belgia si 5,9% în Rwanda. Media mondiala este de 46,5% (în 1999). În România, gradul de urbanizare avea 55,9% în 1999, iar previziunile pentru 2015 sunt de 62%.
Daca în prezent sunt 17 orase cu o populatie de peste 10 milioane de locuitori, în 2015 se va ajunge la 26, 18 dintre ele fiind în Asia. Toate aceste pun problema infractionalitatii, securitatii comunitare, dezvoltarii în general.
Desi situata pe locul 12, din cauza exploziei demografice, Germania nu va mai fi în 2050 între primele 20 de tari cele mai populate ale lumii, asa cum reiese si din tabelul de mai jos.

Piramida varstelor

3. Rasturnari în distributia populatiei pe glob

Este de remarcat faptul ca 95% din sporul populatiei se produce în tarile în curs de dezvoltare. Cresterea cea mai mareare loc pe continentul african. În 1985 Africa si Europa aveau o populatie aproximativ egala. În 2025 populatia Africii va fi de cel putin doua ori mai mare decât cea a Europei, iar în 2050 de trei ori mai mare. Pâna în 2025, o serie de state africane vor atinge niveluri ale populatiei absolut dramatice, daca avem în vedere ca mijloacele de subzistenta nu vor creste în mod corespunzator.
Cresteri masive vor avea loc si pe continentul asiatic. Aici rata de crestere nu este asa de ridicata (ca pe continentul african), dar, pornindu-se de la un volum al populatiei deja foarte mare, cresterile, mai ales în cifra absoluta, sunt considerabile. În 2050 se prevede o rasturnare a “ierarhiei la vârf”. India va trece pe primul loc cu o populatie de 1,528 miliarde, depasind China cu aproape 100 de milioane.
Schimbarile absolut spectaculoase în domeniul demografic sunt expresiv redate si de “noua ierarhie” a statelor cu cea mai mare populatie din lume.

Populatia Iranului va fi mai numeroasa decât cea a Japoniei, iar populatia Etiopiei de aproape trei ori mai mare decât cea a Frantei. Canada va avea o populatie mai redusa decât cea a Siriei, Nepalului sau Madagascarului. Tarile europene mari vor figura din acest punct de vedere printre “tarile mijlocii” sau chiar mici.

Conform INS, la 1 ianuarie 2010 populatia Romaniei a fost de 21.462.000 de locuitori. Populatia masculina, 10.451.000 de persoane, reprezenta 48,7 la suta din populatia tarii, iar cea feminina, 11.011.000 de persoane, 51,3 %, potrivit INS. Ca numar de locuitori, Romania ocupa locul sapte in cadrul Uniunii Europene, dupa Germania, Franta, Regatul Unit, Italia, Spania si Polonia. Populatia tanara (0-14 ani) reprezenta 15,2 la suta din totalul populatiei, populatia adulta 69,9 la suta, iar cea varstnica (65 ani si peste) 14,9 procente. Vârsta medie a populatiei Romaniei a fost de 39,6 ani (38,1 ani la populatia masculina si 41,0 ani la cea feminina). Populatia rurala, mai imbatranita, are o varsta medie de 40,2 ani, mai mare cu 1,1 ani decat cea urbana. In mediul urban locuiau peste jumatate din populatia tarii (55,1 %). Municipiul Bucuresti (1.944.000 de locuitori) detinea 16,4 la suta din populatia urbana si noua procente din populatia tarii. Orasele mari (cu peste 100.000 de locuitori) detin 30 la suta din populatia tarii si 54,3 procente din populatia urbana. Primele zece orase (municipii), cu cel mai mare numar de locuitori, au fost Bucuresti (1.944.500 de locuitori), Timisoara (311.400 de locuitori), Iasi (308.700 de locuitori), Cluj (307.200 de locuitori), Constanta (302.000 de locuitori), Craiova (299.600 de locuitor), Galati (290.500 de locuitori), Brasov (278.000 de locuitori), Ploiesti (228.000 de locuitori) si Braila (211.200 de locuitori). Marimea medie a unei comune a fost de 3.381 de locuitori. Comuna cea mai mare era Holboca (judetul Iasi) cu 13.087 de locuitori si cea mai mica Brebu-Nou (judetul Caras-Severin) cu 101 locuitori.

4. Consecinte geopolitice ale proceselor demografice actuale

Majoritatea analistilor sunt de acord ca existenta unor concentrari demografice inegale în diferite zone si regiuni ale lumii va declansa un proces de “emigratie inversa” de populatii dinspre tarile si regiunile cu densitate demografica ridicata, dar în prezent sarace, spre cele cu o populatie mai putin numeorase, dar bogate. Paul Kennedy considera ca între 1950-1985, catre statele dezvoltate din Europa au emigrat, în cautare de lucru, aproximativ 30 de milioane de persoane din tarile în curs de dezvoltare. Dintre acestea, 5 milioane s-au stabilit permanent în tarile europene. Daca avem în vedere si familiile lor, se poate aprecia ca în Europa s-au stabilit definitiv, în perioada mentionata, aproximativ 13 milioane de emigranti. Un proces absolut asemanator are loc si în SUA, unde s-a stabilit un numar chiar mai mare de emigranti din America Latina (cu deosebire din Mexic), din Asia etc.
Consecinte geopolitice importante pot avea si diferentele în ceea ce priveste sporul natural al populatiilor de etnii diferite din cadrul aceluiasi stat. În timp, diferentele în sporul natural pot sa conduca la rasturnari ale raporturilor dintre populatiile respective. Cazul clasic din acest punct de vedere este evolutia populatiei rusesti în raport cu cea musulmana în cadrul fostei URSS. La sfârsitul deceniului noua, populatia ruseasca, numarând 145 de milioane, avea acelasi numar de copii cu cea musulmana, care numara doar 50 de milioane. Aparea limpede ca pe parcursul a doua generatii, populatia musulmana urma sa o depaseasca numericeste pe cea ruseasca.
Acelasi fenomen a avut loc si în provincia iugoslava Kosovo. Diferentele dintre ritmul natural de crestere al celor doua populatii au facut ca albanezii sa devina majoritari într-o provincie care a fost leaganul de formare a poporului sârb.
Populatia si evolutia sa nu sunt si nu pot fi privite ca fenomene strict demografice, cu alte cuvinte ca probleme în sine, menite sa figureze în diferite statistici. Ele sunt, dimpotriva, probleme cu un puternic impact economic si social, cu o importanta iesita din comun pentru echilibrul, performantele si chiar pentru sanatatea unui popor, probleme cu implicatii dintre cele mai importante pentru securitatea fiecarei tari si a omenirii în ansamblu.
Odata cu cresterea populatiei sporeste considerabil presiunea asupra mediului natural. Consumul de resurse naturale se accelereaza, mediul se degradeaza si se instaleaza tendinte care afecteaza sau încep chiar sa distruga fundatia pe care este cladita economia mondiala.

5. Indicele dezvoltarii umane

Conform ONU, prin dezvoltarea comunitatilor umane se întelege „procesul de largire a posibilitatilor prin care generatiile prezente si viitoare îsi pot manifesta deplin optiunile în domeniul social, cultural sau politic, fiinta umana în sine fiind asezata în centru actiunilor destinate dezvoltarii”. Conceptul dezvoltarii comunitatii are în vedere toate aspectele ce tin de calitatea vietii si demnitatea existentei umane, cuprinzând domeniul social, economic, politic si cultural. Calitatea vietii este masurata prin intermediul unor indicatori ce vizeaza sanatatea populatiei, profilul saraciei, nivelul mediu de educatie, accesul la informatie, posibilitatea participarii la decizie s.a. Acesti indicatori corelati exprima Indicele Dezvoltarii Umane – IDU.
Indicele dezvoltarii umane (IDU, Human Development Index) este o masura comparativa a sperantei de viata, alfabetizarii, învatamântului si nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei tari decât PIB-ul pe cap de locuitor, care masoara doar prosperitatea materiala si nu alti indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltarii umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de Programul de Dezvoltare al Natiunilor Unite si publicat în Raportul de Dezvoltare Umana
În 2001 analiza a vizat 162 de state, grupate în trei nivele valorice:
 grupa superioara, cu indice cuprins între 1 – 0,8, în care sunt incluse 48 de comunitati dezvoltate;
 grupa medie, cu indice cuprins între 0,799 – 0,5, incluzând 78 de state si
 grupa inferioara, cu indice între 0,499 – 0, cu 36 de comunitati sarace.
România, situata în grupa mijlocie, ocupa în anul 1999 locul 58.
În 2006, utilizând date din 2004, România a avut un IDU de 0,805, însemnând ca tara are un nivel avansat de dezvoltare umana si este situata pe locul 60 din lume. Era pentru prima oara când România a atins acest nivel, dat fiind ca în 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adica dezvoltare umana medie.
În 2010 ONU a dat publicitatii noul raport al IDU, cu patru clase :
Grupa Începând cu IDU Clasament
tari cu o dezvoltare foarte înalta Norvegia 0,938 1-42
tari cu dezvoltare înalta Bahamas 0,784 43-85
tari cu dezvoltare medie Fiji 0,669 86-127
tari cu dezvoltare scazuta Kenya 0,470-0,142 128-169
Pe ultimul loc se situeaza Zimbague (0,140)

1.Norvegia
2.Australia
3.NouaZeelanda
4.StateleUnite
5.Irlanda
6.Lichtenstein
7.Olanda
8.Canada
9.Suedia
10.Germania

Norvegia ramane pt. 8 ani consecutiv pe primul loc, un nou record; Australia isi pastreaza a doua pozitie. Printre schimbarile mari fata de anul trecut, Noua Zeelanda sare 17 pozitii fiind acum pe locul 3, Statele Unite sare 9 pozitii fiind acum pe locul 4, Lichtenstein sare 13 pozitii ca sa ajunga pe locul 6, Germania sare si ia 12 pozitii ajungand acum pe locul 10. Alte tari care au sarit mai mult de 10 pozitii in acest an in sens pozitiv, dintre cele cu indice ridicat de dezvoltare: Coreea de Sud , Israel, Slovacia. Cehia si Ungaria sunt de asemenea clasate mai sus in acest an cu 8 respectiv 7 pozitii
Printre tarile care au cazut mult în clasament, la unele era de asteptat: Islanda (17 pozitii) , Luxemburg (13 pozitii), Austria (11 pozitii) , Franta (6) , Spania (5) , Marea Britanie (5) , Italia (5), Canada (4), Elvetia (4).
Romania a urcat si ea 13 pozitii (IMG:http://forum.softpedia.com) ocupand un confortabil loc 50, in timp ce Bulgaria a ramas in urma, urcand doar 3 pozitii in clasament. Jamaica si Algeria au avut cele mai “fulminante” salturi, de cate 20 pozitii fiecare (Cf.http://hdr.undp.org/en/statistics).
De notat ca anul acesta s-a schimbat metodologia de calcul, de aici probabil si anumite cresteri/scaderi abrupte fata de anul trecut , coroborate bineinteles cu situatia economica volatila.
Evolutia României dupa 1989 a fost urmatoarea:
Anul 1990 1995 2000 2005 2009 2010
IDU 0.688 0.674 0.690 0.733 0.764 0.767

Sursa : http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2010
Valoarea cea mai ridicata a fost înregistrata în anul 1985, când IDU era de 0,793. Din anul 1989 indicele intra în declin pâna în anul 1995 (de la 0,775 la 0,771) urmat de o usoara redresare pâna în 1999 (0,722). În 2006, utilizând date din 2004, România a avut un IDU de 0,805, însemnând ca tara are un nivel avansat de dezvoltare umana si este situata pe locul 60 din lume. Era pentru prima oara când România a atins acest nivel, dat fiind ca în 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adica dezvoltare umana medie. Indicele cel mai mare este înregistrat la nivelul regiunii Bucuresti (0,833), urmat de regiunea Centrala si de V (0,766), iar cel mai scazut în regiunea de S (0,742) si de NE (0,741). Regiunea de SE are un IDU de 0,755.
INDEXUL DEZVOLTARII UMANE AL ONU: ROMANIA RAMANE SI IN 2011 PE LOCUL 50, DIN 187
În 2011, Romania s-a plasat pe pozitia 50 in Indexul Dezvoltarii Umane realizate de Programul ONU pentru dezvoltare (PNUD), la fel ca in 2010. IDU tine cont de nivelurile de venit, sanatate si educatie, insa incepand de anul trecut a inclus si un indice ajustat de “inegalitate”, care a dat peste cap ierarhiile. Romania se afla la categoria “dezvoltare ridicata”, care este cuprinsa intre pozitiile 48 si 95. Odata cu lansarea Raportului, cu o zi inanite de summitul G20 de la Cannes, Pnud a facut un apel la comunitatea internationala sa ajute tarile sarace sa combata amenintarile de mediu, care le afecteaza puternic dezvoltarea. In acest sens Pnud recomanda instaurarea unei taxe pe tranzactii financiare internationale, care ar finanta actiunile de combatere a efectelor climatice devastatoare.
In tari in curs de dezvoltare, cel putin 6 persoane din 10 sufera de unul dintre aceste lipsuri. Mai mult, jumatate din cazurile de malnutritie din lume se datoreaza factorilor de mediu. In prezent, 20% din oameni – 1,5 miliarde de oameni – nu au acces la electricitate. Desi SUA este a patra tara din lume unde se traieste bine, indicele ajustat al Pnud potrivit criteriului inegalitatii o coboara pe pozitia 23. ONU intentioneaza ca in viitor acest criteriu sa devina permanent in IDH, pe langa prosperitatea economica, speranta de viata si nivel de educatie. Coreea de Sud, ocupanta locului 15, este pe 28 in clasamentul ajustat. Canada coboara 6 locuri, de pe 6 pe 12 din cauza acestui criteriu. Insa exista si tari care au dat dovada de egalitate, in special cele scandinave: Norvegia ramane pe locul 1 – pozitie pe care a ocupat-o in ultimii 9 ani – si in ceea ce priveste indexul ajustat; Danemarca urca pe locul 8 de pe 16, iar Suedia urca pe 3 de pe 10. Indexul ajustat pe inegalitate tine cont de inegalitati in trei zone: speranta de viata, educatie si venituri (cf. http://www.hotnews.ro/)

Clasamentul este:

1 Norvegia
2 Australia
3 Olanda
4 SUA
5 Noua Zeelanda
6 Canada
7 Irlanda
8 Liechtenstein
9 Germania
10 Suedia
11 Elvetia
12 Japonia
13 Hong Kong, China (SAR)
14 Islanda
15 Coreea
16 Danemarca
17 Israel
18 Belgia
19 Austria
20 Franta
……………
48 Uruguay
49 Palau
50 Romania
51 Cuba
52 Seychelles
53 Bahamas
54 Muntenegru
55 Bulgaria
…………..
180 Sierra Leone
181 Burkina Faso
182 Liberia
183 Ciad
184 Mozambic
185 Burundi
186 Niger
187 Republica Democrata Congo

6. Durata medie a vietii
Un indicator semnificativ al calitatii vietii este durata medie de viata a locuitorilor comunitatii. Prezentam în tabelul de mai jos acest indicator, la nivelul anului 1999:
Media pe glob a duratei vietii este de 66,7 ani, corelata fiind cu veniturile populatiei. Daca la grupa statelor cu venit superior durata medie de viata este de 78 de ani, la cele cu venit mediu este de 69,5 ani, iar la cele cu venit inferior este de 66,7 ani. În ultimii 30 de ani durata medie de viata a cunoscut o crestere în toate tarile dezvoltate; la cele cu nivel mediu a stagnat sau scazut (în special la statele fostei URSS), iar în majoritatea celor din grupa de jos scaderile au fost semnificative (Uganda de la 46,4 la 41,9, Zambia de la 47,2 la 40,5 ani, Rwanda de la 44,6 la 39,4, Burundi de la 44 de ani la 40,6 ani).
Durata medie de viata este superioara în cazul femeilor, 69,1 ani, în cazul barbatilor indicatorul fiind de 64,9 ani
În România durata medie a fost în 1999 de 69,8 ani, 73,7 femeile si 66,1 barbatii. Diferenta de 7,6 ani depaseste valorile medii mondiale de 4,2 ani. În privinta regiunilor, la durata medie de viata pe primul loc se afla (cu 75,3 si 67,6) Bucuresti, urmând Zona Centrala, iar pe ultimul Zona de NV. Vezi tabelul:

Statul D.M. F B
1. Japonia 80,8 84,1 77,3
2. Suedia 79,6 82,1 77
3. Islanda 79,1 81,4 76,8
4. Australia 78,8 81,7 76
5. Elvetia 78,8 82 75,6
6. Canada 78,7 81,4 75,9
7. Israel 78,6 80,4 76,6
8. Norvegia 78,4 81,3 75,4
9. Franta 78,4 82,3 74,5
10. Italia 78,4 81,6 75,2
11. Spania 78,3 81,9 74,8
12. Belgia 78,2 81,3 75
13. Grecia 78,1 80,8 75,5
14. Olanda 78 80,7 75,3
15. Austria 77,9 80,9 74,7
16. Germania 77,6 80,6 74,3
17. Anglia 77,5 80 75
18. Finlanda 77,4 81 73,7
19. Noua Zeelanda 77,4 80,1 74,8
20. Luxemburg 77,2 80,4 73,9
21. SUA 76,8 79,7 73,9
22. Irlanda 76,4 79,1 73,8
23. Danemarca 76,1 78,6 73,6
……. …..
Etiopia 44,1
Burundi 40,6
Mozambic 39,8
Sierra Leone 38,3

7. Sanatatea si gradul de îmbatrânire
Alaturi de durata medie a vietii, indicatorii de sanatate sunt reprezentativi pentru evaluarea bunastarii. Luându-se în calcul 14 indicatori printre care: speranta de viata, rata mortalitatii infantile, vaccinarea populatiei, numarul de cazuri SIDA, rata mortalitatii prin cancer, boli de inima, de plamâni, infectioase, din cele 35 de state europene pe primul loc se afla Norvegia, fiind urmata de Suedia si Finlanda. Italia este pe locul 4, Marea Britanie pe 14, urmata de Germania, populatia Rusiei prezentând cea mai degradata stare a sanatatii (Economist Intelligence Unit).
În statele dezvoltate, mai ales în Europa, rata scazuta a natalitatii si cresterea sperantei de viata vor duce la o accentuata îmbatrânire a populatiei în urmatorii 15 ani, în timp ce în regiunile sarace, natalitatea ridicata si nivelul redus al sperantei de viata, vor duce, mai ales în Africa Subsahariana, America Latina si Orientul Mijlociu la cea mai numeroasa generatie tânara din istorie. Proportia populatiei peste 65 de ani este cuprinsa astazi între 17,8% în Italia si 2,25% în Emiratele Arabe Unite, Zambia si Uganda. Previziunile pentru 2015 arata o crestere a acestei categorii de vârsta în tarile dezvoltate, pâna la 25,8% în Japonia.
Pentru România evolutia procesului de îmbatrânire se încadreaza într-un nivel mediu de crestere al categoriei sale, de 14,6% în 2015.

8 Profilul saraciei
La nivel mondial, 1,2 milioane de oameni traiesc cu mai putin de 1 dolar SUA pe zi. De remarcat faptul ca saracia tine în primul rând de mijloacele economice, dar si de mentalitati, educatie atitudini.
La nivelul planetei, peste 1 miliard de oameni, dintre care 96% se afla în tarile în curs de dezvoltare, sunt subnutriti. În India exista 370 milioane de subnutriti, urmeaza China, cu 300 milioane, Pakistanul, cu 260 milioane, Brazilia, cu 165 milioane, Filipine, 150, Thailanda,140, Indonezia, 120, Coreea de Nord, 100, Mexic, 50, Columbia, 45 etc.
Indicele saraciei este cuprins între 6,8% în Suedia, 7,5% în Norvegia, 12,5% Belgia (…),15,8% SUA, 16,4% Turcia, (…) si 49,7% în Mauritania, 64,7% în Niger. Din acest punct de vedere în România situatia s-a agravat constant dupa 1996 (17,5%), ajungând în 1999 la 23,5%. Cea mai mare parte a persoanelor care traiesc în saracie sunt functionarii, 39%, si pensionarii, 25,9%.

Câteva fragmente din stirile zilei sunt relevante pentru problematica saraciei în lume:
In ciuda eforturilor tarilor asiatice de a invinge saracia, 1,85 miliarde de oameni traiesc cu mai putin de doi dolari pe zi, releva un raport al Bancii Asiatice de Dezvoltare, cu sediul la Manila, citat de Reuters. Potrivit aceleiasi surse, numarul celor ce traiesc intr-o extrema saracie – cu mai putin de un dolar pe zi – este estimat la 621 milioane. Aproape doua miliarde de oameni din zona Asia-Pacific traiesc cu mai putin de doi dolari pe zi si peste 15 milioane de americani traiesc la limita extrema a saraciei . Una dintre cauze este considerata lipsa locurilor de munca, fenomen care a ramas in urma tendintei evidente de crestere economica in zona, in unele state cum ar fi China si India. Oricum, pornind de la cel mai optimist scenariu, prognoza evalueaza ca numarul celor ce traiesc cu mai putin de doi dolari pe zi va fi, in 2015, de un miliard de asiatici. Aproape 93 la suta din cele 621 milioane de oameni ce traiesc cu mai putin de un dolar pe zi s-au aflat, in 2003, in India (327 milioane), China (173 milioane) si tarile din Asia de Sud. Chiar si la cea mai mare putere economica a lumii, Statele Unite, fenomenul saraciei a cunoscut o crestere semnificativa, ajungand sa atinga peste 37 de milioane de persoane, conform cifrelor publicate de catre Biroul National de Statistica al SUA, Census.
(http://www.wall-street.ro/articol/International/6087/Saracia-in-lume-se-mentine-la-cote-inalte.html)

Saracia extrema este principala sursa de ingrijorare in lume, depasind incalzirea climatica, terorismul si razboiul, arata un sondaj international difuzat de BBC World Service. 71% dintre cele aproximativ 25.000 de persoane, din 23 de tari chestionate, plaseaza saracia extrema in topul surselor lor de ingrijorare, fata de 64%, care au aceeasi parere despre mediu si poluare si 63% despre cresterea preturilor la alimente si energie. Terorismul, drepturile omului si bolile sunt principala sursa de ingrijorare pentru 59% dintre persoanele intrebate, in timp ce schimbarea climatica si starea economiei mondiale pentru 58%, respectiv 57%, relateaza NewsIn, citand AFP.

“Recesiunea mondiala a tinut problemele economice in topul preocuparilor oamenilor anul aceste, dar saracia extrema este perceputa, cu adevarat, drept cea mai grava problema internationala”, a expliat Sam Mountford, director de cercetare la GlobeScan, institutul care a realizat studiul.Pe tari, India si Pakistanul plaseaza terorismul pe primul loc, in timp ce acest subiect de afla pe locul trei in Marea Britanie, Indonezia si Spania. In Statele Unite, Canada, Germania si Spania starea economiei se afla pe primul loc. Numai Japonia plaseaza incalzirea climatica in fruntea preocuparilor, iar China pe al doilea. Franta considera razboiul principala sursa de ingrijorare, in fata saraciei extreme, mediului si terorismului. Sondajul a fost realizat in perioada iunie-octombrie 2008, inainte de summitul international consacrat schimbarii climatice, din decembrie, de la Copenhaga. Majorarea pretului alimentelor a impins spre saracie aproximativ 44 milioane de oameni in tarile in curs de dezvoltare din iunie 2010, a avertizat marti Banca Mondiala, transmite AFP.Costurile alimentelor continua sa creasca aproape de nivelul din 2008, cand majorarea pretului alimentelor si titeiului au avut un impact devastator asupra saracilor, a apreciat Banca Mondiala. ‘Pretul alimentelor la nivel mondial creste la un nivel periculos si ameninta zeci de milioane de oameni saraci din intreaga lume. Deja preturile ridicate au impins spre saracie milioane de oameni si ii afecteaza pe cei mai vulnerabili, care cheltuie mai mult de jumatate din venitul lor pe alimente’, a declarat Robert Zoellick, presedintele Bancii Mondiale.Conform ultimului index al pretului alimentelor publicat de Banca Mondiala, preturile au crescut cu 15% intre octombrie 2010 si ianuarie 2011, atingând un nivel record de la publicarea acestui indice în anul 1990. Seceta severa din 2010 de la Marea Neagra, ploile puternice din Australia si vremea nefavorabila din Argentina, precum si o anticipare a majorarii cererii dupa tulburarile din Africa si Orientul Mijlociu au dus la cresterea record a pretului cerealelor.

Bibliografie:

Dumitras, Dorel; Ion Giurca, Aliantele si coalitiile politico-militare. Garant al securitatii politico-militare, Editura universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004,
Hlihor, C., Geopolitica si geostrategia în analiza relatiilor internationale contemporane, Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, Bucuresti, 2005.
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Comunicare.ro, Bucuresti, 2003, 2008.

Larisa Dimian

Psihologia Succesului

In fiecare zi de luni, incepand cu ora 20:00, www.RadioFxnet.ro transmite emisiunea Psihologia Succesului.
Echipa de realizatori:
Psiholog Radu Leca – Expertiza in Psihologie Electorala si Tehnici aplicate de Manipulare
Psihoterapeut Elena Carmen Tuca
Coach International Florina Zaharia
Multumiri:
AimGroup si Revista Europeana de Psihologie www.UltraPsihologie.ro
www.FlorinaZaharia.eu
Moriel Sibenstain

TERORISMUL INTERNATIONAL

TERORISMUL INTERNATIONAL. UNELE EFECTE
SI TENDINTE DE EVOLUTIE

12212444_795671590578959_1717486765_nTerorismul international: definitie si caracterizare generala
Despre terorism s-a scris si s-a discutat mult, atat într-un cadru institutionalizat, cat si informal. Fara îndoiala, dezbaterile asupra unui subiect de stringenta actualitate cum este terorismul vor continua înca destula vreme de aici încolo. Motive pentru aceasta exista suficiente. Omniprezenta sa este un prim argument. Astazi, amenintarea terorista este o realitate de necontestat. De exemplu, în 2003 au avut loc atentate teroriste: în Africa (4), în Asia (70), în Eurasia (2), în America Latina (53), în Orientul Mijlociu (37) si în Europa de Est (24). Totodata, Departamentul de Stat al SUA a identificat si nominalizat în 2003, 37 de organizatii teroriste straine. Într-o masura apreciabila, se poate afirma ca terorismul este un flagel mondial care nu poseda nici nationalitate, nici patrie. Scopul sau nedeclarat îl reprezinta distrugerea fundamentelor democratiei si modernitatii, sa creeze neîntelegeri si vrajba între oameni, mai ales între cei de diferite etnii si credinte religioase, între state.
La fel de adevarat este si faptul ca nu s-au gasitînca elementele unui dialog fructuos între cei care socotesc terorismul o forma de aparare si afirmare a identitatii unor grupuri umane mai mari sau mai mici si cei care se vad amenintati, în tot ce au mai personal si autentic, de catre primii. De asemenea, pana acum s-au cautat, mai ales, masuri de atenuare a efectelor actelor de terorism si mai putin modalitati adecvate si flexibile de descoperire si, evident, de cunoastere a cauzelor intime ale terorismului, indiferent de natura si formele sale de manifestare. În acelasi timp, destul de multi oameni asociaza terorismul cu credinta religioasa islamica. Realitatea a dovedit ca o asemenea conceptie este într-o mare masura complet falsa si total contraproductiva în demersul concret de eliminare a terorismului ca modalitate practica de rezolvare a tensiunilor si conflictelor pe care le pot genera contactele de tip falie a civilizatiilor. În plus, definirea terorismului este înca insuficient eliberata de balastul ideologic. Astfel, ceea ce unii apreciaza ca este terorism, altii considera a fi o forma de lupta pentru prezervarea si conservarea identitatii nationale si grupale, atat sub aspect cultural, cat si religios.
De regula, terorismul este definit ca recurs la violenta sau la amenintarea cu violenta cu scopul de a semana panica în societate, de a slabi sau de a rasturna autoritatile în functie si de a suscita schimbari politice. Se pare ca teroristii sunt incapabili de a cuceri teritorii sau sa fie dispusi sa o faca. In orice timp, terorismul s-a manifestat sub forme foarte diferite si societatea actuala este de fapt confruntata cu un terorism multiform (intern si international, individual, de grup sau de stat, politic, etnic, religios etc.). Putem vorbi de terorism intern si international în conditiile globalizarii sau cand efectele unui act terorist ating interesele mai multor state? Ramane sa analizam. De fapt, terorismul international reprezinta un fenomen complex, multidimensional si multimilenar ale carui cauze reale, se pare, ca nu se cunosc înca în suficienta masura, nici de catre cei care îl produc si nici de cei care au sau si-au asumat voluntar responsabilitati în gestionarea acestuia. În aceeasi masura, organizarea, conducerea, planificarea si derularea actiunilor de prevenire si diminuare sau eliminare a actelor teroriste sunt înca, se pare, sub influenta semnificativa a afectivitatii, orgoliilor si mandriei celor care le concep si nu a cautarii solutiilor realiste. Se pare ca în gandirea multora dintre cei care cerceteaza acest fenomen este dominanta conceptia ca forta si demonstratiile cu aceasta sunt calea cea mai sigura de eliminare a terorismului din relatiile interstatale, interreligioase, interculturale etc. Pana în prezent, calea dialogului mijlocit sau chiar direct între beligeranti nu s-a luat în calcul daca se tine seama de continutul programelor antiteroriste guvernamentale si nu numai, precum si a celor de combatere a acestui flagel al lumii contemporane. O analiza a continutului unor astfel de programe ofera celor interesati suficiente informatii relevante despre maniera în care este vazuta, înteleasa si derulata activitatea de prevenire si combatere a actelor teroriste. În plus, trairea afectiva este foarte puternica la toti cei implicati într-o actiune terorista, fie ca este vorba de autorii atentatului, de victimele acestuia sau de martorii oculari. Practic, emotivitatea este, foarte manifesta, la toti.
O retrospectiva asupra celor petrecute, fie la atentatul din 11 septembrie 2001 din SUA, fie la cel din 11 martie 2004 din Spania este arhisuficienta pentru a constata ca trairea emotionala a fost prezenta si s-a manifestat din plin. Presedintele George W. BUSH afirma, atunci, ca Razboiul nostru împotriva terorismului nu are nimic cu deosebirile de religie. El are legatura cu unirea tuturor oamenilor de toate confesiunile pentru a condamna ura, dusmania, moartea si sectarismul în SUA si în întreaga lume, familiile se aduna pentru a-si plange mortii din 11 septembrie si pentru a sprijini caminele care brusc au fost private de un fiu, un frate, de o sora, de o mama sau de un tata”. La fel, în Spania, guvernul acestei tari, probabil si sub imperiul emotiilor declansate de atacul terorist, ce a provocat multevictime umane si însemnate pierderi materiale, a anuntat ca organizatia separatista basca ETA este autoarea acestei actiuni teroriste. Ulterior, s-a constat ca nu aceasta organizatie a organizat atacul, ci Al-Qaida, care, de altfel, l-a si revendicat mentionand si motivul actiunii lor-retragerea militarilor spanioli din Irak.
Terorismul, ca fenomen, este extrem de flexibil în ceea ce priveste adaptarea la noile conditii ale mediului geopolitic si geostrategic de dupa disparitia bipolaritatii din lume, cu o mare arie de raspandire si un înalt grad de organizare. De aceea, probabil, o analiza sociologica a terorismului, efectuata dintr-o perspectiva productiva, integratoare, obiectiva, impartiala si lipsita de prejudecati este absolut necesara; ea ar putea da o explicatie rationala si mai apropiata de realitate: cauzelor existentei acestui fenomen dureros pentru omenire; evidentierii principalelor motive ce determina mentinerea si extinderea la nivel planetar a terorismului; enuntarea unor posibile modalitati de prevenire si limitare a actiunilor teroriste. Printre cauzele posibile ale terorismului se afla cele de natura economica, politica, militara, religioasa, etnica, ideologica si culturala. Aceste cauze generatoare ale terorismului compun un sistem coerent si deschis care comunica necontenit cu mediul în care fiinteaza si se manifesta. De aici nevoia de a cerceta fenomenul terorist – forme de existenta, strategii, mijloace de distrugere, tinte, arie de raspandire etc. – în stransa corelatie cu starea mediului de securitate national, zonal, regional si global.
Preocuparile statelor lumii de a preveni si a combate terorismul international sunt tot mai prezente si sistematice, dupa atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, constituindu-se, în acest scop, si o coalitie politico-militara. Lupta împotriva terorismului international îmbraca doua forme distincte, dar complementare. Mai întai, este vorba de antiterorism si apoi, de contraterorism. Ambele activitati sunt avute în vedere atat de statele care au fost sau probabil vor fi tinta unor atacuri teroriste, cat si de celelalte state care pot deveni o viitoare tinta a atentatelor teroriste. Romania este unul dintre statele care se implica activ în lupta împotriva terorismului international. Ea face parte, înca de la început, din coalitia politico-militara mondiala de lupta împotriva acestuia.
Notiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare” cuvant de origine latina. Înca înainte de romani, în mitologia greaca, teroarea (Phobos) si frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trageau carul de lupta al lui Ares, zeul razboiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativa. Razboiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea fortei, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt : frica (teama) si teroarea.
Unii specialisti considera terorismul ca fiind forma cea mai organizata de teroare. Adversarii acestei idei subliniaza însa faptul ca teroarea este o stare psihica, în timp ce terorismul se refera la o activitate sociala organizata. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform carora teroarea poate surveni fara terorism si, respectiv, ca teroarea este cheia care declanseaza terorismul. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinara dar si cu un mod deliberat de actiune.
Terorismul nu produce numai si numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezinta întotdeauna rezultanta principala a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste. Teroarea este definita prin teama extrema si angoasa în timp ce terorismul reprezinta un pericol real dar difuz, o amenintare vaga, greu de înteles si definit, inprevizibila si neasteptata, cu efecte inhibitoare, de blocare a actiunii lucide.
Terorismul afecteaza grav atat structura sociala cat si individul luat ca atare, putand distorsiona codul de percepere si imagini de care membrii societatii depind si în care au încredere. Incertitudinea legata de aberatia comportamentala presupusa de terorism poate duce la dezorientare sociala si descurajare.
Pentru ca un act sa poata fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldeaza trebuie sa produca neaparat si teroare, aceasta constituind matricea ideala de materializare a unei rupturi afective si psihologice între populatie si putere. Contractul social dintre individ si societate presupune ca statul sa apere populatia de teroare, de amenintari, de violenta si sa ofere cetatenilor care platesc impozite, activitati sociale utile – într-un cuvant –un ambient prielnic vietii si muncii lor.
Asa de exemplu, una din definitiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o definitie usor modificata a lui James Adams din 1980) considera ca :”Terorismul semnifica amenintarea cu violenta sau folosirea violentei în scopuri politice de catre indivizi sau grupuri, indiferent daca actioneaza pro sau contra autoritatii guvernamentale existente, cand aceste actiuni au intentia de a soca, intimida, sau consterna un grup tinta mai larg decat victimele imediate. Terorismul este relationat cu indivizi sau grupuri care urmaresc rasturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiente sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice internationale”.
Frank C.Carluci III, Secretar al Apararii în timpul administratiei lui G.Bush, considera ca: „Terorismul este în mod esential o tactica, o forma de lupta politica destinata atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mica intensitate si descris ca razboi purtat la limita minima a spectrului violentei, razboi în care conotatiile politice, economice si sociale joaca un rol mai important decat în cazul celui clasic, purtat de puterea militara conventionala”.
Aceste formulari nu sunt gresite, incluzand multe elemente asociate cu terorismul. Analizate cu atentie, ele releva însa o pronuntata nota descriptiva în dauna demersului de definire propriu-zisa, precum si o tendinta de generalizare care le fac aplicabile aproape oricarei forme de violenta politica.
Pe plan international lumea traverseaza o situatie fara precedent, fiind profund marcata de actiunile irationale ale unor forte ce promoveaza terorismul ca mijloc de divizare a comunitatii internationale si de slabire a stabilitatii mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului, a devenit componenta necesara, dar neasteptata si cel mai putin dorita, a fenomenului globalizarii, constituind deja un imperativ de lupta si atitudine al tuturor democratiilor, caruia majoritatea statelor i se asociaza fara nici o ezitare.
Largirea spectrului de riscuri neconventionale, diversificarea tipologiei crizelor si conflictelor genereaza provocari multiple, care necesita reactii multidirectionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenta si complementaritate, atat în spatiul intern, cat si în cel international. Abordarea mai larga a problematicii securitatii a devenit si posibila în conditiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atenta si punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politica, economica, financiara, militara, civica, sociala, ecologica – ale starii de securitate si siguranta nationala. Prin urmare, pe langa elementele de continuitate si cele oarecum traditionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate nationala a Romaniei consta în faptul ca Romania nu mai abordeaza modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicista a problematicii securitatii, cu un continut schematizat, care sa includa o organizare rigida si o atitudine ermetica a institutiilor si competentelor în acest domeniu. Raspunderea fundamentala pentru securitatea tarii o poarta, desigur, Presedintele tarii, Parlamentul, Guvernul, celelalte institutii, respectiv Armata.

Terorismul în dreptul international
Prin dimensiunile si formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamitatile cele mai teribile , din ce în ce mai active si mai amenintatoare ale comunitatii internationale. Spre sfarsitul secolului XX, în conceptia unor autori, terorismul international era socotit o forma de conflict de intensitate scazuta, sub pragul de violenta al operatiunilor militare specifice razboiului, dar mult mai mult decat simplele acte sporadice si izolate de violenta. Si aceasta pentru ca, dincolo de „perfectionarea” mijloacelor si metodelor de razboi terorist utilizate de diverse grupari izolate, în sustinerea („sponsorizarea”) terorismului international s-au implicat si unele state , ceea ce afecteaza si mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenta în scopuri personale sau de grup), terorismul apare si în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca în Somalia), în care se transforma în acte de banditism colectiv , cu efecte catastrofale pentru populatiile civile. Oricum, opinia publica si dreptul international resping terorismul datorita consecintelor tragice nu numai asupra colaborarii pasnice internationale, dar si a persoanelor nevinovate care îi cad victime.
Alaturi de pirateria maritima si aeriana, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei si copii, de sclavie si traficul cu sclavi, de falsificarea de moneda sau difuzarea de publicatii pornografice, în dreptul international figureaza si terorismul ca infractiune internationala comisa de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infractiuni internationale (delicta juris gentium) prin tratate internationale convenite între state, care se obliga sa le incrimineze si sa le sanctioneze prin legislatia lor interna. Dictionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenta prin care persoane sau grupuri de persoane atenteaza la viata, integritatea corporala sau la bunurile unor demnitari, personalitati politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreapta asemenea acte împotriva unor grupari politice, organizatii, institutii sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întamplator în localuri publice sau private. Totusi, terorismul este un fenomen social ale carui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definitie simpla si practica. Dupa 11 septembrie 2001, s-a reprosat adesea ca statele n-au fost în stare sa se puna de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiata deoarece terorismul este definit în dreptul international prin indicarea actelor ce constituie infractiuni internationale. Singura definitie formala este data de Conventia de la Geneva din 1937, pentru prevenirea si represiunea terorismului, conform careia prin acte de terorism se înteleg faptele criminale dirijate contra unui stat si al caror scop sau natura este de a provoca teroarea la persoane sau în public. Din pacate, aceasta Conventie n-a fost semnata decat de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curti penale internationale de judecare a teroristilor n-a întrunit adeziunea acestora.
A limita definitia terorismului la infractiunile comise contra unui stat ar însemna sa nu se tina cont de realitatile în care traim, desi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost îndreptate, asa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane si cladiri, ci a însemnelor puterii statale politice, economice, financiare, si militare. Diversitatea actelor teroriste a facut ca societatea internationala sa adopte mai multe conventii de limitare a aspectelor sale specifice. Este vorba de:
• Conventia de la Tokyo, din 1963, referitoare la infractiuni si la alte acte survenite la bordul aeronavelor;
• Conventia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici);
• Conventia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra securitatii aviatiei civile (sabotajul);
• Conventia pentru prevenirea si represiunea infractiunilor contra persoanelor aflate sub protectie internationala, inclusiv contra agentilor diplomatici (1973);
• Conventia internationala contra luarii de ostatici, din 1979;
• Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
• Conventia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe(1997).
În scopul coordonarii luptei împotriva terorismului international, la Natiunile Unite s-au adoptat mai multe rezolutii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976, Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele mentionate.
Romania si-a adus contributia în acest domeniu, prin anteproiectul de conventie împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V.Pella, si care a stat la baza Conventiei din 1937.
Toate aceste instrumente juridice internationale se refera la terorism în general si au ca element comun faptul ca terorismul semnifica, chiar si în timp de pace, un razboi total contra ordinii juridice existente, un razboi al carui scop ar justifica orice mijloace.Astfel, în Declaratia asupra masurilor de eliminare a terorismului international a Adunarii Generale a ONU, din 1994, se arata ca statele membre ale Natiunilor Unite reafirma fara echivoc condamnarea tuturor actelor,metodelor si practicilor teroriste ca fiind criminale si nejustificabile, oriunde si de oricine ar fi comise. În preambulul Conventiei pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se precizeaza expres ca actiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept international, situate în afara cadrului acestui document, si ca excluderea unor actiuni din zona de acoperire a conventiei nu absolva sau nu confera caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise în timp de razboi au o conotatie juridica speciala. De altfel atat razboiul, cat si terorismul se bazeaza pe violenta si pe încalcarea brutala a drepturilor si libertatilor omului. Totusi, razboiul este considerat, în dreptul international umanitar, o forma de „violenta ilicita”, iar terorismul ramane întotdeauna o forma de „violenta ilicita”, chiar si în vremuri de razboi. Criteriile sigure care diferentiaza aceste forme de violenta în timpul razboiului sunt oferite de dreptul international aplicabil în conflictele armate.
În primul rand, ne aflam în fata unui act de terorism daca persoana care comite actul de violenta nu poseda statutul de combatant, caci numai membrii fortelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilitati; si numai în razboaiele civile si de gherila nu exista întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violentei ilicite”, caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementeaza, pe de o parte, protectia speciala a persoanelor si, pe de alta parte, mijloacele si metodele de razboi utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenta în timp de razboi trebuie sa respecte restrictii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce înseamna ca si combatantii ar putea deveni teroristi daca violeaza legile si obiceiurile razboiului. Chiar si asa, sunt împrejurari în razboi în care nu este deloc usor sa separi terorismul de actele de razboi legitime. De aceea, pe langa Conventiile de la Haga si de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept international recunoscute în Statutul si activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incrimineaza actele de terorism comise în timp de pace si de razboi.
Se spune adesea ca dreptul international al razboiului e întotdeauna în urma realitatii pe care o reglementeza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste începand cu cele din 11 septembrie si terminand cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internationale, încalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea persoanei.
Razboiul reprezinta un recurs international la teroare ca metoda de razboi, ne face sa consideram ca ele sunt în acelasi timp forme de terorism international, care sunt inadmisibile si, de aceea, trebuie sactionate. În mod concret însa, doar art.33 din Conventia a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protectia persoanelor civile în timp de razboi face referire la termenul de „terorism”, dispunand ca sunt interzise „pedepsele colective ca si orice masuri de intimidare sau de terorism”.
De asemenea, si în conflictele armate fara caracter international sunt interzise încalcarile legilor si obiceiurilor razboiului cu aceeasi semnificatie de acte de terorism. Razboaiele ofera însa, atat fortelor guvernamentale, cat si miscarii insurgente, posibilitatea de a depasi limita „violentei ilicite” si de a comite excese care sa terorizeze oponentii, parca mai mult decat in razboaiele interstatale, fara un control strict al comunitatii internationale.
Trebuie reamintit ca Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, calificata astfel de excese drept crime de razboi, deoarece obligatia respectarii dreptului international umanitar revine atat membrilor fortelor armate guvernamentale, cat si luptatorilor partii disidente. Aceeasi obligatie revine si membrilor miscarilor de eliberare nationala sau celor care lupta împotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operatiuni militare facand parte din obiectul dreptului international al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul National African au fost considerate organizatii teroriste. Dupa renuntarea la metodele teroriste de lupta, ele au fost recunoscute oficial si astazi la guvernare, lucru ce nu s-a întamplat cu o alta miscare insurgenta, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renuntat la „politica” terorii.
În doctrina dreptului militar international s-a pus problema daca acordarea statutului de combatant si partizanilor (membrilor miscarilor de rezistenta), prin art.44 al Protocolului Aditional I din 1977, la Conventiile de la Haga si de la Geneva, nu constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv.
Adevarul este ca art.43 si 44 din Protocol nu fac nici o distinctie între combatantii armatei regulate si combatantii gherilei; toti au acelasi statut juridic si, de aceea, toti trebuie sa respecte aceleasi reguli, caci toti se confrunta cu aceleasi consecinte juridice în cazul violarii dreptului razboiului. Asta înseamna ca si partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie sa fie judecati si condamnati pentru faptele lor. Putem spune deci ca, în dreptul conflictelor armate, terorismul international este interzis în orice împrejurare neconditionat si fara exceptie.
Autoritatile beligerantilor ca si statele-parti la instrumentele juridice pertinente sunt obligate sa urmareasca în justitie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de terorism. Specialistii spun chiar ca dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model pentru o noua reglementare juridica a problemei terorismului si în timp de pace.
Din pacate, pana sa se realizeze în practica acest deziderat, în arena internationala s-au produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat dupa aceea si de nenumarate ori de atunci s-a spus ca evenimentele respective au dat o noua înfatisare lumii, relatiilor si dreptului international, ca teroarea care a cuprins America reprezinta o sfidare a întregii lumi civilizate si, de aceea, reactia nu ramane numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie sa se coalizeze în eradicarea acestui flagel al timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciada” împotriva islamismului si nici de o „razbunare” specifica organizarilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor ce compun comunitatea internationala în stoparea violentei si terorii fara limite. Daca fenomenul a existat si înainte, ceea ce a produs mutatii semnificative dupa 11 septembrie este faptul ca din actiuni teroriste oarecum sporadice si limitate s-a ajuns sa se vorbeasca de „operatiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se refera la faptul ca nu mai e vorba de initiative individuale ori ale unor grupari minuscule, ci de pregatirea minutioasa, dupa plan dinainte stabilit, a unei asociatii criminale organizate care dispune atat de informatii, cat si de importante resurse umane, materiale si financiare. Consecintele operatiunii sunt deosebit de grave atat prin intensitatea si efectele si efectele atacurilor, cat si prin prezumtiva arie geografica de desfasurare, fanatismul teroristilor fiind un factor ce a isterizat întreaga civilizatie occidentala. De aici si urmarea în planul reactiei antiteroriste, care nu mai e o actiune a statului-victima împotriva unei infractiuni internationale definita în trecut ca fiind de „drept comun”, ci o actiune de securitate colectiva împotriva uneia din infractiunile internationale cele mai periculoase pentru existenta si progresul societatii mondiale.
Într-adevar, prin Rezolutia nr. 1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate, actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armata directa în sensul propriu al cuvantului, ceea ce da, în conformitate cu art. 51 al Cartei Natiunilor Unite, dreptul la legitima aparare individuala si colectiva. De amintit ca un asemenea consens în cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la razboiul din Coreea (în absenta reprezentantului sovietic) si de la razboiul din Golf (dupa încheierea razboiului rece).
Aceasta decizie a Consiliului de Securitate era de asteptat, din moment ce, înca din 19 decembrie 2000, el adoptase Rezolutia nr.1333 care reafirma si completa rezolutii anterioare, în special Rezolutia nr.1267, din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate a elaborat Rezolutia nr.1333 (2000), actionand în baza capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite (actiunea ONU în caz de amenintari împotriva pacii, de încalcari ale pacii si de acte de agresiune), stabilind masuri de constrangere pentru autoritatile talibane (renuntarea la asigurarea imunitatii pregatirii teroristilor internationali si a organizatiilor lor, predarea lui Osama ben Laden, închiderea taberelor teroriste de antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (împedicarea aprovizionarii, vanzarii si transferurilor directe sau indirecte catre teritoriile Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de consiliere în probleme de securitate, a natiunilor, precum si reducerea semnificativa a personalului diplomatic din Afganistan, închiderea imediata si completa a birourilor afgane pe teritoriul lor, blocarea fara întarziere a fondurilor financiare ale lui Osama ben Laden si ale autoritatilor asociate cu el, inclusiv cele din organizatia Al-Qaida, oprirea operatiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de experti pentru monitorizarea embargoului privind armamentul si închiderea taberelor de pregatire a teroristilor, consultarea cu principalele state membre în aplicarea masurilor respective, raportarea implementari lor si analizarea implicatiilor umanitare) ca si pentru organizatiile regionale care trebuie sa actioneze strict si în acord cu prevederile Rezolutiei.
În aceeasi directie au actionat si alte organizatii internationale, inclusiv statele membre Ligii Arabe sau ale Conferintei Islamice, chiar daca pentru acestea din urma au existat unele nuante de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea actiunilor teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, actionand-dupa prezentarea de catre SUA a probelor privind organizarea atentatelor în afara teritoriului american-pentru prima data în existenta NATO a art.5 al Tratatului care contine clauza de aparare comuna în cazul unui atac împotriva unui stat membru. Romania s-a integrat prompt în eforturile internationale de combatere a terorismului, Parlamentul adoptand declaratii prin care atacurile teroriste sunt considerateca fiind îndreptate împotriva principiilor si valorilor democratice, a libertatii, pacii si stabilitatii internationale, adevarate crime în masa pe care lumea civilizata nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-un dispret total fata de viata umana si nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar si celor care le practica, deoarece provoaca doar tensiuni, instabilitate si insecuritate.
Prin Hotararea nr.21 a forului legislativ al tarii, Romania, ca partener strategic al SUA si membru al Parteneriatului pentru Pace, la acea vreme, si-a manifestat decizia de a participa ca aliat de facto al NATO, împreuna cu statele membre ale NATO si cu ceilalti parteneri si aliati ai acestora, la combaterea terorismului international prin toate mijloacele, inclusiv militare. În acest scop, la solicitarea NATO, Romania a pus la dispozitia acesteia, în sprijinul operatiunilor de raspuns împotriva terorismului, facilitatile oferite de spatiul aerian, terestru si maritim national.
Daca dreptul international actual a facut confirmari importante privind calificarea operatiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putusera preciza nici Conventiile de la Londra privind definirea agresiunii si nici Rezolutia nr.3314/1974 în aceeasi materie, reversul medaliei este ca operatiunile individuale si colective antiteroriste nu pot fi decat legitime, la fel ca orice actiune de legitima aparare individuala sau colectiva împotriva unui act de agresiune desfasurata în virtutea art.51 al Cartei ONU si, mai mult, autorizata de Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie în problemele militare ale pacii si securitatii internationale.
Operatiunea antiterorista are trasaturi specifice care o deosebesc esential de actiunile de razboi:
• adversarul este greu de identificat, retelele sale actionand în mod conspirativ, de unde si considerarea statelor-gazda ale organizatiilor teroriste drept tinte militare;
• spre deosebire de razboiul clasic, în care începerea si încetarea starii de beligeranta sunt marcate de declaratia de razboi si de armistitiul general ori încheierea tratatului de pace, într-o operatiune militara antiterorista nu puteam avea decat avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi dusa pana la lichidarea intentiilor teroriste, fara posibilitatea de negociere;
• probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminarii între combatanti si civili, între obiective militare si bunuri civile, ca si aplicarea stricta a regimului juridic al mijloacelor si metodelor de razboi în conditiile în care adversarul nu are nici un fel de scrupule în acest sens;
• pe de alta parte, în ceea ce priveste protectia umanitara în timp de conflict armat, coalitia antiterorista trebuie sa respecte victimele de razboi si persoanele neimplicate în lupta, în timp ce e de asteptat ca teroristii sa nu aiba nici o mila nu numai fata de adversarii raniti ori capturati, ci chiar fata de propria lor populatie civila pe care sunt tentati s-o foloseasca metodic drept scut uman, disimuland obiective militare în speranta ca atacatorul va renunta la actiune (vezi în acest sens actiunile teroriste ale insurgentilor irakieni, împotriva conationalilor lor dar si asupra unor persoane nevinovate-ziaristi- pe care îi folosesc pentru a solicita recompense materiale necesare procurarii de materiale de razboi, sau pentru a solicita unele revendicari politice.);
• imposibilitatea existentei neutralitatii într-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de acord cu actiunea de respingere a terorismului, unele din ele punand doar conditia ca operatiunile sa se desfasoare sub egida ONU.
În aceste conditii, coalitia antiterorista are de depasit doua restrictii majore. Prima ar fi renuntarea la pretentia de a avea „zero pierderi” de partea sa, într-un astfel de razboi, asa cum s-a întamplat în cazul represaliilor împotriva Iugoslaviei din 1999. A doua restrictie ar fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adica respectarea cu strictete a principiului proportionalitatii prin care dreptul conflictelor armate admite existenta unor pierderi si pagube civile incidentale, care însa trebuie sa nu fie excesive fata de avantajul concret si direct asteptat, desi avantajul militar este imens- eradicarea terorismului coalitia antiterorista trebuie sa manifeste maxim de prudenta si sa ia toate precautiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale caci altfel va pierde daca nu întreg razboiul, macar pe acela mediatic. Toate acestea demonstreaza de ce relatiile internationale si dreptul international sunt atat de diferite dupa 11 septembrie 2001.
Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului. Tendinte in evolutia terorismului international
În timp, operatiunile teroriste au evoluat. Pirateria aeriana a devenit rara, dat fiind ca avioanele deturnate nu pot ramane în zbor la infinit si ca la ora actuala putine sunt statele dispuse sa le permita aterizarea, temandu-se ca vor fi acuzate de sprijin deschis a teroristilor. In prezent, teroristii, nu mai obtin aceleasi avantaje, ca la început, din deturnarea aeronavelor. De aceea, tendinta nu mai este atacul tintelor, vizand de exemplu responsabili din tabara opusa, ci mai degraba uciderea fara discriminare. In plus, linia care separa terorismul urban de alte tactici s-a estompat si, se face o distinctie neta între terorism si crima organizata. Diferentierea are drept criteriu scopul celor doua entitati mentionate (terorism international si crima organizata mondiala): mafia nu cauta sa rastoarne guverne sau sa slabeasca serios societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia sa fie prospera. Se crede, din ce în ce mai mult cu fermitate ca misiunile teroriste executate de catre voluntari gata sa se sinucida este un fenomen nou si redutabil, caci nu exista mijloace de a-l preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoara dintotdeauna terorismul. Teroristul dispus sa se sacrifice, chiar impacientat sa o faca, mereu a existat si aceasta în toate culturile. El a adoptat cauze diverse, mergand de la stangismul bandei Baader-Meinhof din anii 1970 în Germania la extermismul de dreapta. Cand aviatia japoneza a vrut sa recruteze kamikaze, la sfarsitul celui de al doilea razboiul mondial, voluntarii s-au prezentat cu miile. Tinerii arabi care, astazi, sar voit în aer odata cu autobuzele pe care le dinamiteaza în Ierusalim si se asteapta sa fie recompensati de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lant mai vechi.
Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-media, de public si de unii politicieni, se amelioreaza din clipa în care potentialul sau de distrugere sporeste. Acest fenomen rezulta o data cu cresterea în putere a grupurilor si indivizilor care practica terorismul sau care sunt susceptibili de a-l practica si de armele pe care ei le pot procura. In cursul ultimelor decenii, s-au vazut aparand zeci de miscari ofensive servind o forma sau alta de nationalism, de integrism religios, de fascism, de milenarism apocaliptic. Ele merg de la nationalistii hindusi în India pana la neofascistii din Europa si ai lumii a treia si la Davidienii din Waco (Texas). Astazi, organizatiile teroriste au la dispozitie o gama sporita de mijloace de distrugere, neconventionale, pentru a-si duce la bun sfarsit actiunile lor. Printre acestea se numara: armamentul nuclear, agentii chimici si biologici. Multe tari fabrica armele chimice de aproape un secol si arme nucleare si biologice de mai multe decenii; aceste arme prolifereaza fara încetare si se pot procura din ce în ce mai usor. Vectorii (rachete balistice, rachete de croaziera si aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioara dezvoltate numai pe timpul razboiului între tari, rachetele au jucat recent un rol în razboiaiele civile, mai ales în Afghanistan si în Yemen. Folosirea lor de catre grupurile teroriste nu ar fi decat etapa urmatoare. Pana în anii 1970, cea mai mare parte a observatorilor socoteau ca în materie de escalada a materialelor folosite de teroristi, materialele nucleare furate constituie cea mai mare amenintare; multi cred ca acum pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport al ministerului apararii SUA publicat în aprilie 1996 semnaleaza ca cele mai multe grupuri teroriste nu au resursele financiare si tehnice suficiente achizitionarii de arme nucleare, dar ei ar putea sa-si procure materialele necesare care sa le permita sa fabrice dispozitive de iradiere, ca si anumiti agenti biologici si chimici .
Dificultatile întampinate în definirea terorismului au încurajat tendinta de cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept criteriu autorii si scopurile urmarite, distingea urmatoarele categorii de manifestare a terorismului:
a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acopera actele de violenta ce urmaresc obtinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în banda si care nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acopera în special gama asasinatelor „organizate si sistematice” cu finalitate politica evidenta;
c) terorismul de stat, forma ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natura terorista în lupta cu unele miscari sau persoane considerate subversive. În aceasta categorie se mai înscriu exercitarea sistematica a actelor de coercitie bazate pe utilizarea pe scara larga a fortei si printr-un larg evantai de mijloace violente; mentinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în conditii de inferioritate prin oprimare si represiune; politica de segregare rasiala si de aparthaid.
George Levasseur considera totodata ca se poate vorbi si de terorismul international, care ar exista la doua nivele diferite si anume :
• individual –în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup) la care se adauga un element de extraneitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului si locului de producere a efectelor sale;
• statal, atunci cand actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul international poate fi si el de doua feluri: terorism de drept comun sau banditism international (atunci cand vizeaza foloase materiale) sau politic. Aceasta clasificare, aparuta în urma cu cateva decenii este din ce în ce mai putin acceptabila astazi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexa, necesitand un efort de cuantificare mult mai amanuntita. Un exemplu în acest sens îl constituie împartirea mai riguroasa facuta de Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american pentru studierea conflictelor care declara la 14 mai 1975, în fata Senatului SUA ca terorismul este, dupa opinia sa, de doua feluri: diversionist si coercitiv.
Terorismul diversionist urmareste publicitatea, dobandirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autoritatilor, provocarea acestora sa ia masuri de represiune excesive care ar duce la înstrainarea populatiei, ar accelera cheltuielile de înarmare si ar genera, în cele din urma, un val de nemultumiri în randul opiniei publice.
Terorismul coercitiv vizeaza demoralizarea populatiei civile, slabirea încrederii sale în autoritatile mandatate cu apararea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de teama.
Conform opiniilor aceluiasi specialist gruparile teroriste se pot împarti, în urmatoarele categorii:
1. Grupari etnice, religioase, nationaliste;
2. Grupari care se autointituleaza drept revolutionare;
3. Grupari anarhiste care se remarca prin absenta unor scopuri clare si precise, ideologia lor fiind confuza si eclectica;
4. Grupari patologice sau individuale care nu revendica scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivatia lor constand în lipsa de acomodare într-o anumita societate, organizarea sociala, familie;
5. Grupari neofasciste de extrema dreapta (asa cum au fost cele italiene denumite „Ordine Nero”, „Rosa del Venti”) si care în unele tari actioneaza cu acordul tacit si sprijinul guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele mortii – Brazilia s.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întalnim cel mai frecvent în gruparile cu camp de actiune transnationala.

Efecte psihologice, psihosociale si economice ale terorismului
Mai întai, mai mult decat orice alta forma de violenta, terorismul provoaca o teama si o insecuritate profunde. Teroristii ataca civili, adesea la întamplare si fara a-i preveni. Fiecare crede ca se poate proteja de celelalte forme de violenta, dar fata de terorism se simte neputincios, vulnerabil, fara aparare. Ei o stiu si de aceea, prin intimidare, încearca sa impuna programele lor politice sau alte obiective proprii. A ucide pentru ei nu este decat un mod de a atinge scopul propus. Provocand frica si panica, teoristii încearca sa obtina concesii sau sa slabeasca si sa discrediteze guvernele demonstrand ca sunt incapabile sa-si protejeze cetatenii, atat în tara, cat si în afara acesteia, pe de o parte, si ca sunt vulnerabili oricat de puternice sunt statele lor din punct de vedere militar si economic, pe de alta parte. Desi, de-a lungul istoriei, s-ar putea spune ca terorismul a esuat în calitate de arma strategica, totusi aceasta nu constituie un motiv de satisfactie. Nu exista nici o îndoiala ca terorismul este o amenintare puternica pentru statele lumii si un obstacol serios în calea solutionarii conflictelor si tensiunilor ce pot apare între ele. De exemplu, terorismul a prelungit conflictul israelianopalestinian si cel din Irlanda de Nord timp de decenii. Nu s-au facut progrese veritabile în solutionarea conflictului decat atunci cand s-a renuntat la terorism si s-au marginalizat adeptii sai. Totodata, terorismul are un cost economic ridicat. De exemplu, guvernul SUA cheltuieste aproximativ cinci miliarde de dolari pe an pentru a se proteja împotriva terorismului intern si extern, si probabil acest cost va creste, dar efectele lui în plan psihologic si psihosocial raman. In acelasi timp, terorismul poate afecta grav economia unui stat. De exemplu, în Egipt, prin atacarea catorva turisti, teroristii au redus practic la zero timp de cateva luni industria turismului care este esentiala pentru economia acestei tari.
Teroristii se servesc de computere, de telefoane celulare si de noile tehnologii pentru a evita sa fie reperati. De asemenea, ei pot folosi apartura moderna pentru a falsifica documente diferite-de acces într-un loc anume, pasapoarte, vizele necesare etc. Toate aceste posibilitati pe care le au teroristii pot crea în randul oamenilor puternice sentimente de teama, neputinta, neîncredere în autoritati si în institutiile statului abilitate sa-i apere de asemenea atacuri, frustrare. La un loc, aceste sentimente diminueaza semnificativ moralul individual si de grup, coeziunea sociala, învenineaza climatul din societate semanand tensiuni si uneori conflicte în relatiile interumane, poate genera sentimente de respingere a persoanelor de etnie si religie similara cu cea a teroristilor. Posibilitatea ca teroristii sa se foloseasca de arme de distrugere în masa, în special chimice, biologice sau nucleare, pentru a creste numarul victimelor, este terifiant pentru cei care se gandesc ca, în viitor, pot fi ei tinte ale unor astfel de actiuni. Întrebuintarea gazului sarin în metroul din Tokyo în 1995 de catre Aum Shinrikyo, secta apocaliptica japoneza, demonstreaza ca amenintarea cu terorismul chimic este de acum o realitate. De altfel, vointa unor teroristi fanatici, de a se sinucide în timpul executarii unui atentat face ca posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masa sa devina o amenintare tot mai înfricosatoare. Aceasta, în plan psihologic si psihosocial, se traduce prin instalarea unei stari de teama continua, de nesiguranta si neliniste atat la nivel individual, cat si de grup. Iar, atunci cand grupurile, colectivitatile si multimile umane sunt cuprinse de astfel de sentimente, trecerea la panica, urmata de groaza este relativ usor de facut. Un asemenea comportament deviant poate crea dificultati mari fortelor de interventie în zona în care s-a produs un atentat cu bomba, asa cum s-a folosit pe 11 martie 2004 în Spania. Un alt posibil efect psihologic al atentatelor teroriste îl reprezinta aparitia si manifestarea unei trairi afective consistent negative care s-ar putea numi fobia terorismului. Acest sentiment se instaleaza ca un intrus în mintea celor care fie au trait emotiile implicarii involuntare într-un atentat terorist, fie datorita informatiilor despre astfel de evenimente venite prin intermediul mass-media, al zvonurilor sau comunicarii interumane si se evidentiaza printr-o stare de disconfort si o accentuata timiditate. Practic, celui afectat de acest sentiment îi este teama de ceva si nu întelege ce se petrece. Daca sentimentul devine colectiv atunci periculozitatea sa sporeste. În plus, multimile cuprinse de „psihoza terorismului” devin mult mai maleabile si accepta voluntar o limitare sporita a drepturilor cetatenesti numai sa stie ca sunt aparati împotriva oricarui atac terorist. În timp, este posibil ca, într-un astfel de climat, caracterizat printr-o teama inconstienta, la nivel de masa, sa se produca o încalcare semnificativa a drepturilor omului. In fine, terorismul astazi beneficiaza din plin de serviciile pe care, involuntar, mass-media i le face atunci cand informeaza sistematic, mergand pana la detaliu, cu tot ceea ce s-a întamplat la locul unui atac terorist. Descrierile si mai ales imaginile difuzate prin intermediul televiziunii fac cunoscute pierderile de vieti omenesti, marimea pagubelor materiale, reactiile personalitatilor politice, dar si ale oamenilor de rand participanti la eveniment. Cu acest prilej, starea afectiva a celor implicati în atentatul terorist ca victime este redata asa cum se manifesta în realitate. Spaima traita, groaza întiparita pe chipurile celor ce au scapat cu viata dintr-un atac terorist, dar si atitudinea autoritatilor sunt redate pe viu. Toate acestea cumulate sporesc efectele psihologice si psihosociale ale atentatului. Se poate afirma ca, într-o anumita masura, ceea ce face mass-media, prin transmiterea în direct si fara o selectie adecvata a imaginilor, serveste mai curînd scopurilor vizate de catre teroristi decat obiectivelor urmarite de autoritati, adica stapanirea situatiei de criza creata, evitarea panicii, a comportamentelor deviante din partea celor afectati de atentat sau a celor prezenti la locul evenimentului.

Limite în utilizarea armelor de distrugere în masa de catre teroristi
Daca teroristii au facut apel o data la arma chimica (secta Aum în Japonia, în 1995, în metroul din Tokyo) si niciodata la arma nucleara, aceasta este într-o mare masura datorata dificultatilor tehnice. Literatura stiintifica nu da prea multe detalii asupra problemelor tehnice inerente ale fabricatiei, ale înmagazinarii si ale folosirii fiecareia dintre cele trei categorii de arme mentionate. Fabricarea armelor nucleare si lansarea lor ridica suficiente probleme pentru a descuraja utilizarea lor. Materialele nucleare, din care nu exista decat cantitati limitate, sunt supravegheate de Agentia internationala a energiei atomice afiliata la ONU.
Singure, guvernele pot sa-si procure legal aceste materiale, în asa fel ca în aceasta epoca a proliferarii, anchetatorii ar putea, fara mare dificultate, sa urmareasca traseul celor care se fac complicii teroristilor care recurg la arma nucleara. Un tip de arma nucleara primitiva poate scapa supravegherii, si este vorba de materiale non fisionabile, dar radioactive. Se stie ca agenti iranieni în Turcia, în Kazahstan si în alte parti, au încercat sa cumpere asemenea materiale ce proveneau din fosta-URSS. Agentii chimici sunt mult mai usor de produs sau de procurat, dar dificil de mentinut într-o stare stabila pe timpul depozitarii, iar dispersia lor depinde într-o mare masura de factori meteorologici. Autorii atentatelor produse în metroul din Tokyo l-au ales ca loc de derulare a actiunii lor pentru ca acolo erau adunate multe persoane si efectul practic, dar mai ales psihologic, sperau sa fie foarte mare. Agentii biologici sunt de departe cei mai periculosi: ei pot ucide sute de mii de persoane, pe cand agentii chimici nu omoara decat cateva mii. Ei sunt relativ usor de procurat, dar stocarea si difuzarea lor este mai complexa decat pentru gazul neurotoxic. Riscul de contaminare, pentru manipulatori, este foarte ridicat; în plus, bacteriile si sporii cei mai mortali care traiesc în afara laboratorului nu sunt prea numerosi. Date fiind dificultatile tehnice, teroristii sunt mai putin susceptibili sa foloseasca dispozitivele nucleare decat armele chimice, si înca mai putin armele biologice. Dar dificultatile pot sa fie surmontate si faptul de a alege arme non clasice va fi, în cele din urma, determinat de specializarea teroristilor si de accesul lor la substantele mortale. La randul lor, argumentele politice ce descurajeaza folosirea unor astfel de arme au greutate . Riscul detectiei si al represaliilor sau sanctiunilor este mare si, daca acesta nu este suficient sa descurajeze teroristii, comanditarii sau furnizorii lor pot sa fie nelinistiti din aceasta cauza. Dorinta teroristilor de a utiliza arme de distrugere în masa poate cel putin sa-i înstraineze pe unii dintre partizanii lor, nu atat pentru ca acestia urasc mai putin dusmanii sau au mai multe scrupule morale, ci pentru ca ei cred ca recursul la asemenea violenta este neproductiva. Utilizarea unor astfel de arme poate face regiuni întregi de nelocuit timp îndelungat. Armele biologice prezinta riscuri suplimentare ale unei epidemii incontrolabile.
Teroristii au tendinta din ce în ce mai mult de a ucide orbeste, dar ei se pare nu vor recurge întradevar la uzul de arme capabile sa faca un numar mare de victime printre inamicii lor, dar de asemenea, printre rudele si prietenii lor. In plus, teroristii traditionali se bazeaza pe gestul lor eroic, pe vointa lor de sacrificiu a propriei vieti ca dovada a idealismului lor. In orice caz, propagarea botulismului sau a antraxului nu poarta amprenta unui mare eroism. Cum cea mai mare parte a grupurilor teroriste sunt interesate atat de publicitate, cat si de violenta, si cum publicitatea ce rezulta din otravirea în masa sau din explozia nucleara ar fi mult prea nefavorabila unui atac traditional al tintei, probabil teroristii care nu sunt preocupati de publicitate s-ar gandi sa recurga la arme non clasice. Pe ansamblu, teroristii nu vor face apel la armele de distrugere în masa decat daca ei considera ca este absolut necesar. Armele clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua lupta si pentru a-si atinge scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenta nu este întotdeauna rationala, daca ea ar fi, ar exista mult mai putine acte de terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor stabilite. Desigur, nu se poate elimina complet probabilitatea utilizarii de catre teroristi a armelor de distrugere în masa. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face pe unii teroristi sa recurga si la asemenea mijloace de exprimare.

Reguli de actiune antiterorista în societatile democratice
Experienta dobandita în ultimii ani de catre autoritatile si guvernele confruntate cu fenomenul terorismului poate fi sintetizata într-un pachet de reguli fundamentale de actiune antiterorista din care putem enumera:
1. Orice guvern ales în mod democratic trebuie sa-si faca publica hotararea de a respecta strict cadrul legislativ existent si de a apara autoritatea constitutionala, demonstrand ca aceasta vointa politica se regaseste în toate actiunile sale.
2. Sub nici o forma, autoritatile nu trebuie sa apeleze la represiune generala si indiscriminatorie. Orice guvern trebuie sa demonstreze ca masurile initiate împotriva terorismului sunt strict directionate împotriva teroristilor si colaboratorilor activi ai acestora, avand ca singur scop apararea, în limitele legii, a societatii democratice. Deraparea spre represiune nedescriminatorie va avea ca rezultat disparitia libertatilor individuale si a democratiei în favoarea unui regim de dictatura mai periculos decat fenomenul terorist care determinase initial represiunea. Asa cum am mentionat, represiunea supradimensionata poate servi ca argument teroristilor care pot aclama ca democratia liberala nu este decat o himera a politicienilor corupti aflati la putere. În aceasta situatie, teroristii pot poza mai credibil în „adevaratii aparatori ai poporului”.
3. Orice guvern trebuie sa dovedeasca opiniei publice ca face tot ce este legal si moral posibil pentru a apara viata, averea si linistea cetatenilor sai. Aceasta este o conditie obligatorie în efortul de captare a încrederii si sprijinului populatiei. Lipsa încrederii si cooperarii societatii civile duce adeseori la aparitia grupurilor de „vigilenti” sau a comandourilor antitero private care pot prolifera si exacerba violenta civila.
4. Fiecare guvern trebuie sa adopte deschis o politica ferma de neacceptare a oricarui fel de santaj terorist. Daca un act terorist aduce beneficii organizatiei sau factiunii care l-a comis principalul perdant va fi guvernul sau autoritatile care au permis acest lucru. Orice dovada de slabiciune sau de apetenta spre compromis provoaca o emulatie terorista si o dramatica escalada a atentatelor comise de „emulii” teroristilor „premiati”de autoritati.
5. Toate aspectele politicii antiteroriste si a operatiilor ce decurg din aceasta trebuie sa fie mentinute sub controlul autoritatilor constitutionale si a societatii civile, urmand a fi judecate si sanctionate conform normelor si uzantelor democratice universal acceptate.
6. Puterile speciale determinate de starea exceptionala declarata ca raspuns la o amenintare terorista grava trebuie aprobate de legislativ pe un termen stict (de exemplu 6 luni) si cu posibilitatea de revocare înainte de termenul limita daca situatia a fost readusa în limitele normale. Masurile de urgenta necesare demersului antiterorist trebuie sa fie redactate clar, concis, facute publice si aplicate impartial.
7. Orice politica de pendulare între mai multe obiective sau în functie de circumstante trebuie evitata deoarece aceasta submineaza încrederea publicului în autoritati si încurajeaza pe teroristi sa exploateze compromisurile facute de putere.
8. Liderii comunitari, autoritatile publice locale si centrale, reprezentantii fortelor de securitate sau de ordine publica trebuie sa beneficieze de sprijinul total al guvernului si societatii civile în efortul de eliminare a oricarui tip de amenintare de natura insurgent-terorista.
9. Nu trebuie admise nici un fel de aranjamente sau targuri facute cu teroristii, mai ales daca reprezentantii politici – alesi prin vot- nu sunt în cunostinta de cauza.
10. Guvernul si autoritatile nu trebuie sa se angajeze în dialoguri sau negocieri cu organizatiile sau fortele politice care promoveaza activ, sprijina sau justifica terorismul. Compromisul cu aceste forte politice nu face altceva decat publicitate gratuita factiunilor teroriste care capata un aer de responsabilitate sau, mai grav, de legalitate.
11. Propagarea terorista trebuie contracarata prin declaratii oficiale clare, complete, imediate si care sa cuprinda obiectivele guvernului, politica ce urmeaza a fi promovata si problemele reale cu care puterea se confrunta.
12. Guvernul si fortele de securitate trebuie sa-si conduca demersul antiterorist strict în limitele legii. Suspectii sau cei ce sunt dovediti ca teroristi trebuie pedepsiti numai de catre tribunale, conform sistemului juridic si juridic existent.
13. Teroristii închisi pentru crime cu substrat politic trebuie tratati la fel ca si criminalii de drept comun. Orice forma de statut preferential, concesii de la regimul de încarcerare sau privilegii erodeaza încrederea opiniei publice în impartialitatea legii si determina tensiuni în cadrul sistemului penal.
14. Orice regim democratic nu trebuie sa renunte la nici una din responsabilitatile sale din domeniul social, economic sau cultural sub motivul ca se confrunta cu o serioasa amenintare terorista. Guvernele democratice se bazeaza pe acceptul si aprobarea celor guvernati, motiv pentru care este obligat sa amelioreze si sa perfectioneze sistemul de conducere a tarii. Cetatenii asteapta, în mod legitim, ca reprezentantii sai sa raspunda constructiv la toate nevoile, problemele si dorintele
lor.
Actionandu-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fara nici un fel de concesii, teroristii se vad privati de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o societate mai dreapta, mai morala si mai prospera.

Executarea actiunilor de riposta antiterorista
Potrivit Legii nr. 14/1992, privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii si Strategiei Nationale de Prevenire si Combatere a Terorismului, interventia antiterorista asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi se realizeaza de catre Serviciul Roman de Informatii. Autoritatea nationala în materie antiterorista (desemnata prin Hotararea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii nr 00140/2001) si institutie cu rol de coordonare tehnica în cadrul Sistemului National de Prevenire si Combatere a Terorismului, aplica – prin Brigada Antiterorista din cadrul Inspectoratului pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului – masuri specifice si desfasoara actiuni de lupta, în scopul capturarii si anihilarii teroristilor, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Operatiunile de interventie antiterorista difera de actiunile militare clasice prin amploare, durata, precizie si, mai ales, prin capacitatea de adaptare la un mediu complex. Interventia antiterorista poate fi o operatiune integrata – cand se desfasoara în cadrul mai amplu al unei actiuni întrunite, conventionale sau, de cele mai multe ori, autonoma – cand se desfasoara separate de actiunea întrunita, de ansamblu, dar coordonata la nivel strategic. Principiile care stau la baza desfasurarii operatiunilor de interventie antiterorista sunt: rapiditatea, pertinenta, autonomia si coordonarea. În continuare, vom dezvolta cateva aspecte legate de executarea interventiei antiteroriste si etapele acesteia.
Interventia antiterorista – este o operatiune speciala care se executa în timp foarte scurt, folosind mijloace si procedee specifice, de catre forte de valoare tactica destinate îndeplinirii unei misiuni strategice. Riposta antiterorista cuprinde totalitatea masurilor si actiunilor executate de fortele speciale ale Serviciului Roman de Informatii, independent sau în cooperare cu alte forte din cadrul Sistemului national de prevenire si combatere a terorismului, pe întreg teritoriul tarii, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi, în scopul capturarii sau anihilarii acestora, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Riposta consta în adoptarea unor forme si procedee de actiuni militare pentru influentarea atitudinii elementelor teroriste, a-i face sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze ostaticii si sa se predea. Interventia antiterorista se executa si în cazurile în care actiunile teroriste sunt iminente sau sunt în curs de desfasurare. Conform practicii internationale, ripostele la un incident terorist difera în functie de natura si locul acestuia, incluzand cinci stadii: riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidentul terorist; influentarea prin proceduri standard; influentarea prin intimidare; interventia antiterorista nemijlocita; proceduri post-incident.
Stadiul I – Riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidental terorist. Se identifica si izoleaza incidental, mentinandu-se controlul asupra situatiei create. Actiunile de riposta initiala se caracterizeaza printr-o doza mare de risc. Elementele de dispozitiv trebuie sa fie bine pregatite, înzestrate cu discernamantul necesar identificarii amenintarii si capabile sa actioneze prompt în cazul unor evolutii neprevazute ale situatiei. Întrucat incidentele teroriste includ, de regula, si tactici de diversiune, fortele de riposta trebuie sa fie avizate asupra acestui fapt. Este prima masura ca raspuns direct la actiunea terorista si are drept scop limitarea atacului (daca acesta este în curs de desfasurare), fixarea situatiei si izolarea zonei. În aceasta etapa, actiunile se desfasoara rapid, pentru a limita pagubele umane si materiale, a nu permite intrarea altor elemente teroriste în zona actiunilor si a diminua posibilele pierderi umane, distrugeri si pagube materiale.
Stadiul II – Influentarea prin proceduri standard. Se adopta în scopul determinarii elementelor teroriste, prin negocieri, sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze ostatecii si sa se predea. Actiunea de convingere se desfasoara de catre echipele de negociatori, formate din psihologi, sociologi, cadre de informatii specializate în lupta antiterorista, analisti de specialitate si cunoscatori de limbi straine. Pe timpul desfasurarii actiunilor de negociere, se urmareste si obtinerea unor date si informatii referitoare la: numarul teroristilor, nationalitatea, apartenenta politica si religioasa, scopul actiunii întreprinse, numarul si identitatea ostaticilor, modul de dispunere a teroristilor si ostaticilor în obiectiv, dotarea teroristilor cu armament, explozivi, munitie si alte mijloace tehnice, starea psihica si fizica a teroristilor si ostaticilor, trasaturile de personalitate ale teroristilor si posibilitatile de influentare a acestora, relatiile care s-au stabilit între teroristi si ostatici, precum si daca cei din urma pot sprijini, eventual, actiunile limitate de interventie antiterorista. Ca orice actiune umana, negocierea trebuie pregatita. Din analiza negocierilor desfasurate pana în prezent, de structurile abilitate a unor state confruntate cu problematica terorista, activitatea negociatorilor presupune 70% pregatire, 10% punere în scena si 20% realizare efectiva. Negocierea va da castig de cauza celui care este mai bine informat, care gandeste mai bine si mai vizionar. Reusita depinde de stilurile adoptate, diversitatea acestora fiind fireasca daca se tine seama de faptul ca într-un proces de negociere intervin o multime de factori, previzibili sau imprevizibili si la care participa oameni cu personalitati diverse. Abilitatea negociatorilor poate suplini lipsa informatiilor si a experientei în acest domeniu. Totodata, negociatorii se pot confrunta pe timpul desfasurarii negocierilor cu o situatie deosebita, pe care trebuie sa o controleze si sa o anihileze. Aceasta consta în dezvoltarea unui anumit atasament între ostatici si teroristi, fenomen observat pentru prima data în timpul jefuirii unei banci din Stockholm. În timpul acestui episod o tanara femeie care era ostatica a avut relatii apropiate cu unul dintre rapitori. Reactia nu a fost una de frica ci a fost urmarea unei stari de criza si dependenta dintre femeia captiva si rapitorul ei. Relatia a persistat si dupa ce rapitorul a suportat rigorile legii. Cel mai celebru caz a fost cel al ziaristei Patricia Hearst, care nu numai ca s-a îndragostit de unul dintre rapitorii sai, dar l-a si acoperit pe acesta cu focuri de arma cand era în pericol de a fi capturat de fortele speciale. Aceasta reactie extrema poate fi explicata datorita conditiilor de captivitate severe si a deprimarii, fapte care probabil au fost exacerbate de varsta tanara si lipsa de experienta. În literatura de specialitate acest fenomen este denumit sindromul Stockholm. În concluzie, cele trei aspecte ale sindromului Stockholm sunt urmatoarele:
• sentimente pozitive ale victimei fata de terorist;
• sentimente negative ale victimei fata de autoritati;
• sentimente pozitive ale teroristului fata de victima.
Negociatorii trebuie sa fie în masura sa recunoasca si sa faca fata primelor doua aspecte, încercand însa, cat mai active, sa încurajeze si dezvoltarea celui de al treilea aspect. Acest lucru se face prin solicitarea dialogului cu ostaticii la telefon, manifestand interes pentru starea de sanatate a acestora si cerand teroristilor sa-i verifice din acest punct de vedere. În calitate de ostatic, persoana respectiva va vedea în autoritati piedica ce sta în calea eliberarii sale. Daca autoritatile ar da teroristilor ceea ce solicita, acestia vor dispune eliberarea imediata. De asemenea, ostaticul va remarca faptul ca cel mai mare pericol pentru securitatea personala este reprezentat de un eventual asalt al fortelor specializate, asa ca, în mod foarte natural, va spera în imposibilitatea executarii asaltului, devenind în acelasi timp sceptic fata de capacitatea autoritatilor de a rezolva situatia. Ca urmare a contactului constant si intens cu teroristii, nu este exclus sa ajunga în postura de a le întelege punctul de vedere si de a crede ca au dreptate în ceea ce cer. Totodata, brusc, soarta ostatecului se va îngemana cu a teroristilor, ceea ce va face sa fie priviti cu o anumita simpatie si chiar sa fie sprijiniti. De asemenea, teroristii vor vedea în ostatici solutia supravietuirii lor. Pentru perioada de timp în discutie securitatea lor va depinde de cei pe care i-au luat ostatici. Teroristii vor fi si ei afectati de contactele personale intense cu ostaticii, astfel încat la un moment dat vor fi incapabili sa le faca vreun rau, chiar daca interesul lor imediat ar cere acest lucru.
O alta metoda ce va fi folosita consta în a pune la dispozitia ostaticilor si teroristilor a unor lucruri care impun o anumita activitate în grup. Orice cale prin care se poate încuraja interactiunea dintre ostatici si teroristi este benefica. Totodata, exista multe sanse ca, în timpul unei operatiuni de salvare întreprinse de autoritati, ostaticii sa se conformeze mai degraba indicatiilor teroristilor, decat celor date de catre fortele speciale, ba chiar sa încerce sa-i apere pe acestia. Multi dintre ostaticii eliberati ulterior pot minti autoritatile sau le pot da informatii false în timpul cercetarilor. În general, nu se poate conta pe loialitatea ostaticilor eliberati ulterior si nici nu ne putem astepta la multumiri din partea lor dupa încheierea incidentului. Negociatorii experimentati au învatat ca nu trebuie sa se astepte la gratitudine nici macar dupa o negociere încheiata aparent cu succes. Pe de alta parte însa, nici victimele nu trebuie sa se simta rusinate pentru ca s-au comportat într-un asemenea mod, deoarece fiecare persoana ia anumite decizii în functie de situatia sau contextual în care se afla la un moment dat. Se poate ca deciziile acestora sa fi fost extreme de rationale în acele circumstante particulare. Statul roman nu va negocia cu teroristii eliberarea acestora si nici plata unor recompense. Nu se fac nici un fel de concesii teroristilor, negocierea avand drept scop determinarea acestora sa elibereze ostaticii si sa se predea autoritatilor. Totodata, va crea timpul necesar pregatirii interventiei si realizarii dispozitivelor de lupta.
Stadiul III – Influentarea prin intimidare. Este modalitatea care se adopta în cazul în care elementele teroriste nu au putut fi convinse sa renunte la actiunile lor si consta în crearea unor stari psihologice de nesiguranta si deruta în randul acestora, prin etalarea ostentativa a fortelor si mijloacelor, pentru a induce impresia finalizarii pregatirilor si iminenta trecerii la actiune. Vor fi folosite manevrele de forte si mijloace în zona obiectivului, realizarea unor perdele de ceata artificiala, incendii false si explozii dirijate pe anumite directii, lansarea unor avertismente false, zborul elicopterelor la mica înaltime, concomitent cu executarea focului de intimidare si somare ultimativa a teroristilor de a depune armele si a se preda.
Stadiul IV – Interventia antiterorista nemijlocita. Consta în patrunderea prin forta a echipelor de asalt în obiectivul ocupat si desfasurarea unor actiuni de lupta pentru capturarea sau anihilarea teroristilor. Se pot adopta mai multe variante de patrundere, precum: asaltul pe una sau mai multe directii; asaltul pe directii favorabile, concomitent cu actiuni simulate pe alte directii; actiuni interioare si actiuni legendare. La actiuni participa si echipe pirotehnice, care vor crea brese de patrundere în obiectiv, explozii controlate pe anumite directii, precum si actiuni demonstrative exterioare pe aliniamentul initial. Deoarece identificarea teroristilor si a ostaticilor poate fi dificila, fortele de interventie vor asigura securitatea tuturor captivilor.
Stadiul V – Proceduri post-incident. În faza imediat finala interventiei antiteroriste se vor acorda servicii de asistenta medicala, psihologica si de sustinere materiala a întregului personal implicat în actiune, inclusiv teroristilor capturati. Locul propriu-zis al desfasurarii actiunilor de lupta va fi asigurat pana la finalizarea investigatiilor.
Mijloacele de proba care se vor pune la dispozitia justitiei sunt: fotografiile si casetele video executate în timpul incidentului; probele fizice, inclusiv orice obiect folosit de catre teroristi; înregistrarile audio ale convorbirilor dintre negociatori si teroristi; rapoartele întocmite de catre fortele care au dat riposte initiala; depozitiile martorilor oculari; note care contin diferite solicitari sau mesaje, întocmite de catre teroristi.
Dispozitivul de lupta pentru executarea interventiei antiteroriste nemijlocite se compune, de regula, din:
• unitatea de actiune nemijlocita – formata din echipe de asalt, lunetisti, de misiuni speciale si pirotehnice;
• unitatea de sprijin si blocarea imediata – formata din echipe de blocare imediata si sprijin, aviatie, pirotehnice, tehnice si medicale;
• gruparea de închidere a zonei de actiune – formata din forte de politie, jandarmerie si alte categorii de forte, în functie de situatia creata;
• rezerve – constituite din echipe de luptatori specializati pentru executarea unor misiuni neprevazute;
• centrul operational de control, coordonare si comanda – constituit din specialisti în domeniul antiterorist.
Stabilirea concreta a modalitatilor specifice de executare a interventiei antiteroriste nemijlocite si succesiunea desfasurarii acesteia se fixeaza de catre comandantul actiunii pe durata precizarii deciziei si se adapteaza pe parcursul ducerii actiunilor de lupta, în functie de evolutia situatiei.
În implementarea managementului crizei teroriste trebuie sa se tina cont de urmatoarele:
a. – stabilirea si controlul comunicatiilor. Un aspect esential în aplicarea în practica a planului antiterorist este stabilirea si controlul securitatii comunicatiilor dintre fortele aflate în zona incidentului, centru operational si fortele specializate de interventie antiterorista. Comunicatiile teroristilor cu negociatorii trebuie, de asemenea, stabilite cu rapiditate, iar accesul la acestea, limitat. Odata realizat acest deziderat, toate celelalte elemente ale planului de comunicatii sunt activate. Comunicatiile vor trebui sa fie în masura sa raspunda tuturor situatiilor nou intervenite sa se aiba capacitatea de a mentine pe o perioada lunga controlul tuturor intrarilor si iesirilor din retea. Comunicatiile cu regim special vor trebui asigurate cu personal specializat în munca de informatii.
b. – logistica. O responsabilitate inerenta este aceea de luare în considerare a masurilor logistice în vederea sustinerii conditiilor speciale din timpul rezolvarii incidentului terorist. Disfunctiile înregistrate la echipamentele de comunicatii, la materialele foto si asigurarea auto pot reduce capacitatea de riposta.
c. – relatiile cu publicul. În cazul interventiei antiteroriste, obiectivele principale ale relatiei cu publicul vor fi: asigurarea unei informari reale; inducerea unei stari de calm si convingerea publicului ca autoritatile stapanesc situatia. Informarea prompta a presei în privinta riscului si gravitatii situatiei, în conditii rezonabile, cat si actualizarea informatiilor, mentine credibilitatea institutiei si asigura libertatea de informare. Reprezentantilor mass-media nu trebuie sa li se permita accesul direct la ostatici, la retelele de comunicatii sau la alte persoane implicate nemijlocit în desfasurarea actiunilor.
O noua abordare tinde sa fie asumata în mod explicit de aproape întreaga comunitate internationala, în cadrul unor evolutii consensuale, altadata de neimaginat. Pe acest fond, se impune necesitatea întaririi cooperarii internationale în problematica antiterorista, pe baza unei viziuni mai ample si mai complete, conform careia demersurile de contracarare a formelor de manifestare a terorismului trebuie sa fie dublate de actiuni pe diverse perspective, destinate prevenirii aparitiei si extinderii acestuia.
Concluzii. Securitatea mondiala este amenintata de terorismul international. De aceea statele care se simt responsabile de mentinerea unei stari propice evolutiei democratice a omenirii si cele care pot deveni tinte ale terorismului si-au unit eforturile realizand o puternica coalitie de natura politicomilitara împotriva acestui flagel. În prezent, societatea este vulnerabila fata de o noua forma de terorism, în care puterea teroristului individual si a terorismului în calitate de tactica este infinit mai mare. Teroristii de odinioara asasinau monarhi sau înalti demnitari, dar altii, presati de mostenirea sceptrului la randul lor, rapid le luau locul. Societatile avansate de astazi sunt fiecare dependente de stocarea, sprijinul, analiza si transmiterea de date pe suporti si prin aparatura electronica. Apararea, politica, operatiunile bancare, comertul, transporturile, cercetarea stiintifica si o mare parte a tranzactiilor guvernului si ale sectorului privat sunt informatizate. Aceasta expunere de vaste domenii vitale ale natiunii raufacatorilor sau sabotajului oricarui pirat al informaticii, si sabotajul concertat ar putea pune o tara în stare de nefunctionalitate. De unde interogatiile sporite asupra infoterorismului. Un terorist ar putea cu siguranta sa patrunda în sistemele informatizate ale unui stat si sa-i provoace pagube imense prin distrugerea fisierelor cu informatii de nivel strict secret. Viata a demonstrat ca masurile de protectie au, de regula, o valoare limitata: tineri pirati informatici au accesat sisteme de nivel strict secret în toate domeniile si în toate statele lumii. Posibilitatile de a semana haos sunt deja practic nelimitate si vulnerabilitatea sistemelor informatizate nu face decat sa creasca. Teroristii, probabil, în viitor, îsi vor schimba tintele. De ce sa asasinezi un politician sau sa ucizi oameni orbeste, daca un atac asupra unui sistem informatic poate produce efecte mult mai spectaculoase si mai durabile? Daca noul terorism ar tinti în mod esential informatica, puterea sa distructiva ar fi infinit mai mare decat cea exercitata de acesta în trecut si, în acelasi timp, mai mare decat daca s-ar folosi arme chimice si biologice. În plus, teroristul care ar declansa dezastrul nu ar fi afectat în mod direct si semnificativ. Potrivit raportului asupra terorismului pe care Departamentul de Stat al SUA l-a facut public în 29 aprilie 2004, în 2003 numarul atentatelor a fost cel mai mic începand cu 1969. Aceasta demonstreaza ca masurile luate de fiecare stat, pe plan intern, si lupta coalitiei internationale împotriva terorismului începe sa-si arate roadele. În esenta terorismul international ramane una dintre cele mai acute amenintari la adresa securitatii mondiale, el reprezentand forta cea mai brutala si folosirea ei lipsita de orice scrupul, în conditiile în care singura regula este cea dictata de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat. În zilelele noastre, terorismul ca forma de conflict asimetric, tinde sa se generalizeze, atingand treptat toate zonele existentei. De aceea se cuvine acordata o atentie sporita acestui fenomen si adoptarea celor mai eficace masuri de prevenire a manifestarilor sale specifice, atat la nivel national, cat mai ales international.

Bibliografie :
1. VIZIUNEA STRATEGICA -2010. ARMATA ROMANIEI;
2. Zanhenoe voine abozrenie, Arma psihotronica, Rusia, nr. 4, aprilie 1993;
3. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiectii în spatiul strategic, Bucuresti, Editura Militara, 1999;
4. Revista Gandirea militara romaneasca;
5. Nicolae Uscoi, Securitate nationala, politica de aparare si istorie militara, Sibiu, 2002;

Larisa Dimian

Manifestul Psihologului

Dragii mei

Ca raspuns la cuvintele pline de har ale Preafericitului Parinte Daniel, eu Radu Leca voi imparti 5000 de manifeste in Piata Universitatii.

Astazi 08/11//2015 Incepand cu ora 18:00 alaturi de colegii ce vor dori sa ma insoteasca, voi fi prezent in Piata Universitatii pentru a impartii PRIMUL MANIFEST AL PSIHOLOGULUI ROMAN.

…si NU, psihologia NU este VRAJITORIE!
Psihologia ajuta MINTEA asa cum Religia ajuta sufletul.

UltraPsihologie.ro

MANIFESTUL PSIHOLOGULUI

MANIFESTUL PSIHOLOGULUI

ART TERAPIA IN RANDUL COPIILOR DIAGNOSTICATI CU SINDROMUL DOWN

ART TERAPIA IN RANDUL COPIILOR DIAGNOSTICATI CU SINDROMUL DOWN

Elena Carmen Tuca

Elena Carmen Tuca

Iti amintesti cat erai de mandru atunci cand, copil fiind, iti vedeai operele de arta puse la expozitie pe holurile scolii? Atunci cand copii au posibilitatea si capacitatea de a se exprima, atat verbal, cat si nonverbal, acestia incepe sa-si construiasca un sentiment al identitatii si al sinelui. Astfel, ei devin capabili sa aleaga din mai mule optiuni, sa stabileasca ce anume le place si, atunci cand creaza, se transpun pe ei insisi in creatiile lor, ceea ce le confera un puternic sentiment de implinire, care le va intari eu-ul. Si usor, usor, explorand, invata sa devina cine sunt ei cu adevarat.
Daca in cazul copiilor perfect sanatosi, arta e un mod de autodescoperire, de crestere, pentru copii cu sindromul Down, arta poate fi un mod de exprimare, prin care, in sfarsit, sunt intelesi asa cum sunt, fara bariere lingvistice. Insa cand spun arta, nu ma refer la orice tip de arta, ci la art terapie. Daca finalitatea artei o reprezinta tabloul, sculptura, filmul sau dansul, finalitatea art-terapiei o reprezinta dezvoltarea personala, vindecarea emotionala si transformarea individuala.
Art-terapia reprezintă folosirea terapeutica a creatiei artistice pentru imbunatatirea starii emotionale a persoanelor care au diferite dificultati de viata sau a celor care isi doresc dezvoltarea personala. Prin intermediul acesteia, le este permisă exprimarea libera si creativa a emotiilor, ideilor, frustrarilor, anxietatilor, in forme si culori, un suport si o insotire in evolutia fiecaruia de catre un psihoterapeut specializat care asigura un cadru protector, bazat pe incredere.
Tehnicile utilizate sunt desenul, pictura, modelajul, teatrul, dansul, muzica sau marionetele, pentru a ajuta fiecare persoana sa se inteleaga pe sine, sa se elibereze de anxietatile acumulate, de tensiuni si sa faciliteze comunicarea si relationarea.
Utila in dezvoltarea abilitatilor de comunicare, relationare, inteligenta emotionala, in cresterea stimei de sine si a autoconstientizarii, in gestionarea comportamentului si reducerea stresului, in dezvoltarea capacitatilor cognitive, art-terapia este un proces terapeutic benefic persoanelor de toate varstele: copii, adolescenti, adulti si varstnici, care pot intampina dificultati fizice, emotionale, spirituale sau intelectuale. De asemenea, acest tip de tearpie ii ajuta pe cei care au deficiente de dezvoltare, leziuni cerebrale traumatice, autism, paralizie cerebrală, sindromul Down, mobilitatea limitata a mainii si probleme de dexteritate.

Este stiut faptul ca micutii cu sindromul Down au dificultati in a vorbi clar si in a-si exprima gandurile propriu-zis. Astfel, terapia prin arta ofera copiilor sansa de a participa la exprimarea creativa, non-verbal, prin utilizarea materialelor care se utilizeaza in cadrul art terapiei: hartii colorate, acuarele, coli mari de carton, diverse figurine, lipici, creioane colorate, pene, nasturi si lista poate continua.
Cu alte cuvinte, art-terapie ajuta la comuicare atunci cand cuvintele pur si simplu nu pot face asta. Aces tip de terapia sustine si incurajeaza copiii cu sindromul Down sa-si exprime sentimentele, imbunatateste functionarea cognitiva, rezolva frustrari, favorizeaza abilitatile de coping, creste utilizarea competentelor senzorio-motoare, inclusiv coordonarea mana-ochi si stimulare senzoriala, dezvolta abilitatile motorii fine si a celor spatiale, dezvolta competentele decizionale atentia, imaginatia si abilitatile de rezolvare a problemelor.
Aptitudinile sociale permite copiilor sa formeze relatii pozitive cu alte persoane. Prin aceste relatii, micutii invata care sunt valorile acceptate de catre familie si societate. Copiii cu sindrom Down pot avea intarzieri in dezvoltarea cognitiva si sociala. In acest sens, activitati specifice art terapiei, pot fi de ajutor in dezvoltarea abilitatilor sociale in randul copiilor ce au aceasta afectiune.
Cunoscand foarte bine care sunt avanatajele art terapieie, Laura Buonomo sustine ca terapia prin arta le ofera micutilor cu sindromul Down posibilitatea sa invate sa fie pe cont propriu, sa se implice in activitati si sa foloseasca sau sa interpreteze corect limbajul nonverbal. Astfel, prin acest tip de arta, copii cu aceasta afectiune, pe langa socializare si exprimare, au marele castig de a ajunge la independenta la care ravnesc atat de mult.
In randurile ce urmeaza, voi prezenta cateva dintre cadrele de lucru ce pot fi folosite in art terapie. Acestea sunt preluate de la Diane Quiroga si pot fi realizate si de catre parinti impreuna cu micutii lor cu nevoi speciale:

1. OBISNUIESTE-TE CU ARTA

Si pentru ca este nevoie sa te obisnuiesti cu orice activitate nou inceputa, este recomandat sa o iei pas cu pas. Astfel, inainte de toate este important sa te asiguri ca a face arta este o experienta placuta. Deci, incepe cu o activitate distractiva, care poate fi usor realizata.
Asa ca pentru inceput, te poti opri asupra mazgaliturilor, pentru ca ele sunt cel mai bun mod de a exersa mobilitatea mainii si de a fi un preambul in ceea ce priveste dezvoltarea abilitatilor motorii fine, de care va fi nevoie pe tot parcursul terapiei prin arta.
Poti, de asemenea, impreuna cu copilul tau, sa realizezi o ”foaie de inceput” in art terapie. Pentru asta, ai nevoie de o coala de hartie, reviste din care sa decupati imagini, figurine si culori. Lasa imaginatia sa curga si realizeaza impreuna cu copilul tau ori un colaj ori lasa-l pur si somplu sa faca cu creioanele ce figuri sau linii doreste sa traseze.
Insa, ce e cel mai important, este ca micutul sa se distreze!
2. RAMAI PE HARTIE
Un alt exercitiu ce poate fi realizat acasa, are ca scop ca micutul sa devina constient de limitele hartiei, de marginile acesteia. Astfel, pentru a-l ajuta, poti sa introduci acea hartie fie in capacul unei cutii de carton, fie sa o asezi pe o tava. Astfel, copilul va trebuie sa deseneze, sa lipeasca strict in limita foii pe care el o are la dispozitie.
Astfel, pe langa faptul ca ii va fi mult mai usor sa gestioneze materialele de lucru strict in spatiul pe care il are la dispozitie, pentru ca le are pe toate in acelasi loc, el invata, totodata, sa se adapteze la situatii noi, astfel incat, desi are tot la indemana, va trebui sa aseze lucruile pe care le foloseste in asa fel incat sa poata crea. Insa ceea ce este cel mai important, este ca imaginatia sa fie lasta sa curga in voie si sa se disteze in timp ce realizeaza aceasta activitate.

In partea a doua a articolului, voi prezenta in continuare exercitii utilizate in art terapie, care sunt atat de simple, insa foarte utile pentru copii cu sindromul Down.

Elena-Carmen Tuca
Psihoterapeut integrativ

Despre Islam

ISLAMUL

1. Prezenta musulmana
La o recapitulare a principalelor conflicte internationale din ultimul deceniu, P. Dobrescu observa ca primul si unul dintre cele mai importante a fost cel care a opus Irakul unei largi coalitii internationale. Aceasta coalitie s-a format în urma agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Era în 1991 (disputa s-a reluat la sfarsitul lui 1998, cand Irakul a fost bombardat de catre aviatia americana, întrucat acordurile si angajamentele convenite cu ocazia primului conflict nu fusesera respectate). A urmat apoi conflictul din Cecenia, republica musulmana din cadrul Federatiei Ruse care a încercat sa-si cucereasca independenta. Apoi cel din Bosnia Hertegovina, unde s-au luptat sarbii, de o parte, si musulmanii, de alta. Acelasi conflict s-a reprodus aproape identic cu cativa ani mai tarziu în Kosovo, unde fata în fata s-au aflat albanezii (musulmani) si sarbii. La granita dintre India si Pakistan, în zona Casmirului, au avut loc bombardamente si schimburi de focuri; situatia prezinta un mare potential de risc, întrucat ambele tari sunt detinatoare de armament nuclear. În sfarsit un nou conflict a luat nastere în spatiul rusesc, cel din Daghestan (tinut situat în nordul Caucazului) unde locuieste tot o populatie musulmana.
Cele mai multe dintre conflictele mentionate nu au loc la granita dintre doua state, ci, la granita dintre lumea musulmana si alte culturi si civilizatii. Este vorba despre un spatiu care include 46 de tari si aproape o cincime din populatia globului

2. Mahomed, Coranul, Islamul
Islamul este religia noua pe care a întemeiat-o Mahomed. În araba, islam înseamna supunere devotata (fata de Dumnezeu). Biblia Islamului este Coranul. Spre deosebire de crestinism, aceasta biblie nu este doar o învatatura morala, o întemeiere a credintei, nu numai un codice religios, ci si juridic, el reglementand “întreaga viata religioasa, politica, civila si penala, pana la ocupatia zilnica” (Coranul, Introducere).
Profetul Mahomed se naste la 20 aprilie 570 (unele surse vorbesc de 571 e.n.) la Mecca. Descendent al unei familii înstarite, el nu are la nastere decat o mostenire relativ modesta, alcatuita din “cinci camile si o roaba”. Are o viata obisnuita pana în al patruzecilea an al vietii cand, în luna lui Ramadan, are o revelatie. I se arata deodata arhanghelul Gabriel si striga catre dansul “Citeste”. În araba, termenul de Coran are doua sensuri: de citire si de recitare, ambele precizand clar ca „Biblia” Islamului nu este opera lui Mahomed, ci a lui Dumnezeu (Alah). Asa începe opera de profet a lui Mahomed. La început afla putina aderenta. La Mecca nu reuseste sa castige decat sprijinul a doi partizani de vaza. Credinciosii care îl urmasera pe Mahomed erau în majoritatea lor saraci si femei.
Un moment important în constituirea Islamului este reprezentat de Hegjra sau fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, petrecuta la 16 iunie 622. De atunci începe si datarea erei mahomedane. La Medina (cetatea profetului) devine El Emir sau principe al orasului. Din acest moment activitatea de profet se estompeaza, în prim plan situandu-se “cea de legislator, de politician si de general”, domenii în care arata calitati reale. În 630 organizeaza el o expeditie militara asupra Meccai. Cum profetul dispunea de aceasta data de o forta militara mult mai numeroasa, conducatorul cetatii vine sa ceara îndurare. Profetul promite ca va fi “bland” cu cei care urmau “sa primeasca islamul”. Dupa aceasta victorie, Mahomed devine, practic, stapan pe toata peninsula. În aceasta perioada de glorie, Mahomed adreseaza chiar scrisori catre împaratul din Bizant, catre regele Persiei, catre negusul Abisiniei, cerandu-le sa-l recunoasca de trimisul lui Dumnezeu, sa primeasca islamul si sa se supuna stapanirii lui (evident, solii au fost batjocoriti). Profetul moare la 8 iunie 632 în timp ce se pregatea pentru o expeditie contra Bizantului. A murit lasand drept “testament pentru urmasii sai cucerirea Siriei sau în înteles mai larg supunerea întregii lumi” (F. Braudel, „Gramatica civilzatiilor”, pag. 21).

Exista doua mari secte ale Islamului. Sunnitii, sau Islamul ortodox, sustin ca adevarurile pot fi cunoscute numai prin revelatie. Ei recunosc traditia pastrata de la Mahomed si legitimitatea celor trei califi dintai. Siitii reprezinta cam 10-15 la suta din credinciosii musulmani. Siit în araba înseamna “parte” si semnifica grupul de credinciosi care l-au sustinut pe Ali, varul lui Mahomed, casatorit cu Fatima, fata Profetului. Siitii cred în existenta a 12 “lideri infailibili”, primul dintre acestia fiind Ali. Ultimul dintre ei a disparut în secolul al IX-lea, iar aparitia lui va însemna înfaptuirea dreptatii pe pamant (ceea ce ar putea semnifica un gen de echivalent islamic al Judecatii de Apoi).

3. Ciclul arab
Primele cuceriri arabe au fost fulgeratoare si datorita unei anumite “oboseli” a civilizatiilor din Orientul Apropiat, “ostilitatii politice” de care am amintit, dar si unor însusiri pe care le prezenta la acea vreme arabii. Siria (634), dupa aceea Egiptul (639) “îi primesc cu bratele deschise pe noii veniti”. Mai dificil de explicat este caderea Persiei (642). Rand pe rand, sunt cucerite spatiile pe care se afla astazi Tunisia, Algeria, Maroc. La 711, sudul Spaniei cade sub cucerire araba.
În acest ciclu, cuceritorul nu încerca sa converteasca, pentru ca interesul lui era sa valorifice avantajele care decurgeau din ocuparea unor vechi civilizatii. Mai mult, arabii doreau ca populatiile cucerite sa-si mentina propria credinta, pentru ca aceasta populatie era platitoare de biruri. “Daca un crestin încerca sa se converteasca la Islam era pedepsit cu biciul. Plata impozitelor fiind rezervata nemusulmanilor, la ce bun sa-si fi redus noii stapani birurile?” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag.106)
“Ciclul arab” a durat aproximativ un secol. Dupa moartea lui Mahomed, între 632 – 660, au urmat la conducerea peninsulei Arabia califii buni conducatori (în araba calif poate însemna succesor, locotenent, vicegarant, în functie de context). În timpul conducerii lor au loc importante cuceriri. Este semnificativ gestul cu adanci implicatii politice facut de califul Omar (634 – 644), unul dintre succesorii lui Mohamed. Dupa moartea Profetului, triburile care fagaduisera supunere s-au rasculat. Califul Omar, pentru a evita certurile si disputele interne fara de sfarsit, i-a aruncat pe cavaleri si camilari în Jihad. Era, cum remarca si Braudel (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 88), un mod de a-i îndeparta din Arabia si a asigura o anumita liniste în viata tinutului. Urmeaza califii umayyazi (660 – 750), care stabilesc capitala la Damasc si care continua actiunea de cucerire de noi teritorii.
De la mijlocul secolului al VIII-lea începe o noua etapa în viata Islamului. Este o perioada de mari framantari interne care se soldeaza cu mutarea Capitalei de la Damasc la Bagdad si inaugurarea unei noi dinastii, cea a abasizilor. Islamul cunoaste o miscare spre est. Dinspre Mediterana, care îl fascinase pana atunci, spre alte centre de civilizatie din Orient. Bagdadul devine astfel de la 762 si pana la distrugerea lui brutala de catre mongoli, la 1258, cea mai bogata capitala a lumii vechi. Veniturile Califului sunt cam de cinci ori mai mari decat venitul anual al Imperiului Bizantin de atunci (F. Braudel, „Gramatica civilizatiilor”, pag. 107).
Mai silentioasa ca metoda de înaintare, mai elaborata ca metoda de constructie si consolidare interna, noua varsta va marca adevarata stralucire a Islamului care va dura pana în secolul al XIII-lea; daca nu luam în consideratie o alta epoca de înflorire musulmana reprezentata de ascensiunea Imperiului Otoman, care în secolul al XVI-lea, prin cuceririle în Balcani si Europa Centrala, în Anatolia si Orientul Apropiat, în Egipt si Maghreb, devine o putere mondiala (Halil Inalcik, “Imperiul Otoman. Epoca clasica”, pag. 81).

4. Mari concentrari musulmane
Lumea musulmana nu se reduce la statele arabe. Acestea din urma se întind în nordul si nord estul Africii – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt si Sudan – si în Peninsula Arabia: Siria, Irak, Iordania, Kuweit, Arabia Saudita, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar si Bahrein. De fapt, cei mai multi musulmani nu sunt arabi. Cele mai mari tari musulmane sunt: Indonezia, unde 87 la suta din populatia de 206 milioane este musulmana, Pakistan, Bangladesh si Iran, dar nici una dintre acestea nu este araba. Numai unul din patru musulmani este arab.
Exista, dupa opinia lui H. Lentner, trei mari concentrari musulmane în lumea de azi: nordul Africii, Orientul Mijlociu si Asia de sud, fiecare cu particularitati evidente („International Politics. Theory and Practice”). Tarile musulmane din nordul Africii sunt cunoscute sub denumirea generica de Maghreb, considerat a fi Occidentul lumii islamice. Maghreb înseamna în limba araba “Soare-apune” si el cuprinde Tunisia, Algeria si Marocul.
Într-un mod particular se cere privita si lumea musulmana din sudul Asiei. O lume aflata într-o crestere demografica impresionanta, care se învecineaza, însa, cu alte aglomerari umane foarte importante. De pilda, Pakistanul si India au, probabil, cele mari ritmuri demografice din lume. Pakistanul avea, în 1990, 123 de milioane si urmeaza sa aiba, în 2025, 276 de milioane de locuitori. India, exact în acelasi interval urmeaza sa creasca de la 850 de milioane la 1,45 miliarde (“Pivotal States”, pag. 48).
Ambele state au un procent însemnat de tineri, care, prin numar si pondere în ansamblul populatiei, nu pot sa nu produca prefaceri interne masive si sa nu conduca chiar la o serie de convulsii. În Pakistan, 46% din populatie este formata din tineri sub 15 ani, iar în India, 35% (“Pivotal States”, pag. 48).
În sfarsit, în ambele tari exista puternice orientari fundamentaliste si radicale, numai ca unele sunt de natura musulmana, altele hindusa. Este de asteptat ca aceste pasiuni sa genereze conflicte, iar daca avem în vedere si numarul absolut impresionant de tineri, putem conchide ca aceasta zona va fi marcata în urmatoarele decenii de conflicte si stari prelungite de instabilitate.

5. State – pivot
Tarile arabe se întind pe trei continente si detin zone-cheie din punct de vedere strategic. Prestigioasa revista “Foreign Affairs” publica în numarul 1 din 1996 un studiu intitulat “Pivotal States and U.S. Strategy”. Din totalul de noua state identificate ca detinand o pozitie de “pivot” de care Statele Unite trebuie sa tina în cont în elaborarea politicii sale externe, 5 apartin universului islamic: Egipt, Indonezia, Algeria, Turcia si Pakistan. Celelalte state-pivot sunt: Mexic, Brazilia, Africa de Sud si India.
Ceea ce defineste un stat-pivot este “capacitatea sa de a influenta stabilitatea regionala si internationala” (pag .7). Statul-pivot este atat de important pentru regiunea în care este situat, încat prabusirea lui ar determina haos cu mult peste granitele sale. În egala masura, daca un astfel de stat cunoaste o perioada de înflorire economica si stabilitate politica, acestea se raspandesc în toata zona.
În primul rand, datorita pozitiei geografice si a proximitatii fata de regiunile bogate în petrol, Egiptul a jucat un rol important de-a lungul istoriei atat în dezvoltarea zonei, cat si în dinamica relatiilor dintre marile puteri (lucru de care Statele Unite sunt perfect constiente, dovada fiind ca, la momentul publicarii articolului, Egiptul beneficia de cel mai mare ajutor extern din partea SUA, dupa Israel). Un exemplu convingator este importanta Egiptului pentru evolutia procesului de pace din Orientul Mijlociu. De asemenea, Egiptul este esential pentru sustinea planului american de a izola statele fundamentaliste din zona, ostile Occidentului, deci de a mentine un echilibru între elementele moderate si cele radicale din lumea islamica. Schimbarea orientarii moderate si a celei pro-occidentale ar încuraja manifestarile extremiste în toate tarile apropiate, de la Algeria pana la Turcia.
Indonezia este una dintre cele mai dens populate zone ale lumii. Este un nod comercial important deoarece detine controlul asupra unor rute de navigatie esentiale pentru comertul din zona, iar resursele sale de petrol prezinta interes deosebit pentru Japonia si Statele Unite. O Indonezie instabila ar destabiliza, economic si politic, întreaga Asie de sud-est.
Un rol de mentinere a echilibrului între moderati si radicali în lumea islamica joaca si Algeria. În acest sens, Egiptul ar avea putine sanse de supravietuire, în orientarea sa moderata si pro-occidentala, daca Algeria, Marocul, Tunisia si Libia si-ar uni eforturile în vederea împlinirii unor obiective fundamentaliste. Prin proximitate, Algeria constituie o preocupare permanenta pentru Spania si Franta, primele care se confrunta cu valurile de emigranti dinspre aceasta tara si care suporta consecintele deteriorarii mediului înconjurator. Mai mult, situatia Algeriei influenteaza, în mod esential, securitatea tarmurilor mediteraneene si a pietelor de petrol si de gaze naturale.
Importanta strategica a Turciei e chiar mai mare decat cea a Algeriei. Situata la o rascruce de civilizatii, religii si rute comerciale, Turcia influenteaza situatia din tari aflate la mii de kilometri departare de Bosfor. Cu atat mai importante devin problemele interne cu care se confrunta, precum presiunile demografice, rivalitatile etnice, renasterea fundamentalismului islamic, dar mai ales problemele externe. Dintre acestea, cele mai importante sunt: rivalitatea cu Grecia, nascuta din problema controlului asupra Ciprului, cu Macedonia, controversele cu Siria referitoare la navigatia pe raul Eufrat, conflictele cu Irakul, alimentate de problema kurda, relatiile delicate cu statele musulmane din Asia Centrala.
Pakistanul este încadrat în randul statelor-pivot, în primul rand, datorita exploziei demografice care îl face sa ocupe unul dintre primele locuri în ierarhia mondiala a populatiei, în al doilea rand, datorita pozitiei geografice critice în Asia de Sud. Oricand este posibil ca divergentele de natura etnica si religioasa cu India sa scape de sub control si sa se transforme într-un conflict cu atat mai periculos cu cat ambele state dispun de potential nuclear. Conflictul s-ar raspandi cu usurinta din Casmir în Afganistan si înca mai departe, implicand, prin sprijinul acordat Pakistanului, întreaga lume musulmana.

6. Potentialul strategic al petrolului
Pe langa pozitia geografica, importanta geopolitica a lumii islamice este sustinuta, deopotriva, si de existenta, din abundenta în acest spatiu, a unei bogatii vitale pentru civilizatia contemporana, petrolul. Petrolul este hrana civilizatiei moderne: circa 40% din totalul consumului mondial de energie este asigurat în momentul de fata de catre aceasta resursa naturala.
Din cele 3,2 miliarde tone de petrol produse în 1996, statele puternic industrializate au consumat trei patrimi, cea mai mare parte a lor fiind provenite din import. Astfel, prima zona importatoare de petrol din lume este Europa occidentala (40-45%), urmeaza America de Nord (25-30%), estul si sud estul Asiei (în principal Japonia). De remarcat ca, în ultimii ani, atat Europa occidentala, cat si Statele Unite au cautat sa îsi diversifice sursele de aprovizionare cu petrol si, acolo unde acest lucru a fost posibil (SUA), sa îsi intensifice productia interna. Datele oferite de Abdulaziz Al-Sowayegh arata ca, în 1980, Japonia depindea de importurile de petrol în proportie de 75%, America în proportie de 41%, dintre care 47, 3% petrol arab, Franta 90%, dintre care 75% petrol arab, Germania federala 98% , 70,7% din importurile europene de petrol erau reprezentate de petrol arab (“Arab Petro-politics”, pag.170-171, apud P. Dobrescu).
Rregiunea Orientului Apropiat si Orientul Mijlociu* detine circa 60 la suta din rezervele sigure de petrol existente la aceasta data, asa cum rezulta si din tabelul de mai jos.
Repartitia geografica a rezervelor sigure de petrol pe Terra
Zona geografica 1978
(milioane tone) 1996
(milioane tone) Rezerve
(ani productie)
Africa 7.821 9.980 29.8
America de Nord 4.843 3.732 7.9
America Latina 5.484 17.557 39.7
Orientul Apropiat* 49.904 89.980 93.0
Extremul Orient si Oceania 5.423 5.996 17.1
Europa Occidentala 3.153 2.125 7.1
Europa Orientala din care: ex. U.R.S.S. 10.641
10 232 8.075
7 776 22.0
21.9
TOTAL MONDIAL, din care OPEC 97.501
59.787 145.221
106.170 42.5
79.6

*În Orientul Apropiat sunt incluse tarile aflate în zona de întalnire a Asiei cu Europa si Africa: Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Arabia Saudita, Yemen, Egipt, Sudan iar în Orientul Mijlociu Irakul, Iranul si Afganistanul. În ultima vreme, granita dintre cele doua notiuni se estompeaza si aceasta arie geografica este denumita fie Orientul Apropiat, fie Orientul Mijlociu, sub fiecare din aceste denumiri fiind înglobate toate tarile mentionate.

Principala resursa petroliera a lumii, Orientul Mijlociu prezinta si alte avantaje. Petrolul din aceasta regiune are o vascozitate redusa, se afla la adancimi foarte mici (în medie între 300 si 2000 m.), concomitent cu o foarte buna plasare geografica a zacamintelor, în proximitatea Golfului Persic. Toate acestea fac din petrolul exploatat aici un produs competititiv, mai cautat decat decat cel produs în alte zone ale lumii.

Toate acestea creeaza un atu formidabil tarilor din aceasta zona, conferindu-le nu numai o putere economica prin vanzarea petrolului, dar si o influenta politica cu certe dimensiuni strategice. Descoperirile spectaculoase facute în ultimii ani în Marea Caspica o aseaza printre marile regiuni detinatoare de rezerve petroliere, alaturi de Golful Persic, Golful Mexic, Sahara etc. Cu Marea Caspica se învecineaza si Rusia, este adevarat. Dar aproape trei patrimi din vecinatatile acestei mari sunt formate din tari islamice sau cu preponderenta islamica: Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan, Kazahstan.
Africa are o pondere de 7,2 la suta din rezervele mondiale de petrol, dar în cadrul acestei ponderi rolul decisiv revine tot unei tari musulmane – Libia – care detine aproximativ o treime din aceste rezerve, precum si altor state islamice, cum ar fi Algeria, Egiptul, Marocul.
În spatiul Asiei de est si sud est, Indonezia, deci tot o tara musulmana, detine considerabile rezerve de petrol, printre cele mai importante din regiune.
Un rol important în prefigurarea unei “politici mondiale a petrolului” l-a avut crearea în 1960, la Bagdad, a Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC ) OPEC
care includea urmatoarele tari: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Venezuela. Acestor tari li s-au alaturat mai tarziu Quatarul (1961), Indonezia (1962), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973). Aceasta organizatie nu cuprinde, dupa cum se observa, numai tari islamice, dar ea este alcatuita în principal din aceste state si a avut un rol important în coordonarea eforturilor pentru a impune lumii dezvoltate anumite preturi, masuri de protectie a propriilor rezerve etc.
Un lucru este cert: de cate ori a intervenit o criza de o anumita amploare în lumea islamica, ea a luat forma unei crize globale.

7. Vectorul cresterii demografice
În 1980, musulmanii constituiau aproximativ 18% din populatia lumii, în 2000 vor reprezenta circa 20%, iar în 2025, aproape 30% (S. Huntington, „Ciocnirea civilizatiiilor, pag. 171). Din punct de vedere geopolitic, densitatea demografica superioara genereaza o presiune foarte mare la granitele lumii islamice, mai ales la acele granite care despart aceasta lume de tari si regiuni unde rata de crestere demografica este mai redusa. Asa se explica tensiunile si conflictele din spatiul iugoslav si rusesc. Ceea ce nu înseamna ca presiunea demografica, reala, este singura explicatie a conflictelor respective. Dar populatia este vehicolul multor altor interese si prin ea acestea se pot realiza.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, albanezii din Kosovo reprezentau 52% din populatia provinciei, dupa ce în timpul razboiului au fost stramutati din Kosovo 200 000 de sarbi care nu s-au mai întors niciodata. Deci acum 50 de ani, etnicii albanezi detineau 52%, iar astazi 90%. În Sudan, o confruntare sangeroasa a avut loc între musulmanii din nord si crestinii din sud. Un conflict similar a intervenit în Nigeria, conflict care a evoluat pana la limita unui proces de secesiune. În Tanzania, partea continentala (crestina) si insula Zanzibar (preponderent musulmana) au fost, de asemenea, la un pas de secesiune. Tensiuni între crestini si musulmani au existat si în Kenia. Eritreea, preponderent musulmana, s-a separat în 1993 de Etiopia majoritar crestina, dar în care a mai ramas totusi suficienta populatie musulmana.
De o parte si de alta a “subcontinentului indian” se afla doua state musulmane. La est, Pakistanul cu o populatie de peste 135 milioane de locuitori si o suprafata de 800 000 km patrati si, la vest, Bangladesh, cu o populatie asemanatoare dar cu o suprafata de 143 000 km patrati (deci considerabil mai putin decat suprafata tarii noastre). Lor li se adauga un alt “stat” de existenta caruia se aminteste mai putin: este vorba despre populatia musulmana de 100 milioane locuitori care traieste în interiorul statului indian. India va fi cel mai populat stat al lumii, el urmand sa atinga la mijlocul secolului 21 circa 1,5 miliarde de locuitori, depasind China. Populatia musulmana va creste si ea în ritmuri de acum specifice. Si sa nu uitam ca numai în aceasta regiune ea numara în prezent circa 350 milioane locuitori.
În statele occidentale traiesc circa 20 milioane de musulmani, o parte importanta a acestei populatii apartinand clasei de mijloc. Evaluarile spun ca din randul acestui segment de populatie se vor ridica membri ai elitei politice si economice, care vor avea un cuvant de spus în decizia strategica de maine.

8. Renasterea islamica
Samuel Huntington încadreaza “fundamentalismul” într-un concept mai larg: Renasterea Islamica, proces considerat de autor “la fel de semnificativ” ca si Revolutia americana, Revolutia Franceza sau Revolutia Rusa, fenomen “similar si comparabil cu Reforma Protestanta”. “Fundamentalismul islamic, conceput în general ca Islam politic, este doar o componenta a renasterii mult mai extinse a ideilor, practicilor si retoricii islamice si a reîntoarcerii la Islam a populatiilor musulmane” (“Ciocnirea civilizatiilor”, pag. 160).
Numitorul comun al tuturor actiunilor initiate de gruparile islamiste l-a reprezentat constituirea unor structuri ale societatii civile sau “ocuparea” institutiilor deja existente ale societatii civile laice. Aceste noi structuri au preluat, în mod neoficial, dar efectiv, multe dintre atributiile unor institutii de stat, interpunandu-se practic între conducerea statului si cetatean. Ele au creat scoli, spitale, institutii de asistenta sociala. Structuri active, cu o vadita conotatie umanitara; asa încat la cutremurul din 1992 din Egipt, “se aflau pe strazi ore întregi, împartind mancare si paturi, în timp ce eforturile de ajutorare din partea guvernului întarziau sa apara”. În Indonezia, dupa opinia lui Huntington s-a constituit un “Welfare-state religios în interiorul statului laic”, care procura servicii “de la leagan la mormant” în domeniul învatamantului, al sanatatii al asistentei sociale.
Prima etapa a procesului de islamizare politica a fost reprezentata de castigarea controlului de catre fundamentalisti asupra organizatiilor sudentesti. Universitatile au reprezentat o prioritate absoluta iar o prima bresa în mediul universitar s-a facut deja în anii 70. De-abia în anii 90 a aparut “a doua generatie indigenizata” de studenti pregatiti în limba lor materna, modelati în lumina valorilor islamiste. Liderii islamisti au urmatoarele caracterisitici:
– sunt tineri, majoritatea avand între 20 si 30 de ani;
– 80% dintre ei sunt studenti sau proaspeti absolventi;
– peste jumatate provin din elita colegiilor sau din cele mai cerute domenii de specializare, cum ar fi medicina si ingineria;
– peste 70% provin din segmentul de jos al clasei de mijloc, deci cu “origini modeste dar nu sarace” si reprezinta prima generatie în familia lor care a urmat învatamantul superior;
– majoritatea si-au petrecut copilaria în orase mici sau în zone rurale, dar au devenit rezidenti ai marilor orase.
O a doua categorie de public – tinta este reprezentata de oamenii din clasa de mijloc de la orase care alcatuiesc cea mai mare parte a populatiei active. Ei sunt proveniti fie din grupurile traditionale de negustori, comercianti, patroni de mici afaceri, dar mai ales din reprezentanti de prestigiu ai intelectualitatii: avocati, medici, ingineri, profesori, functionari de stat, fata de care islamistii au manifestat o preferinta vadita.
În sfarsit, este vorba despre paturile defavorizate care au migrat spre oras, oameni în cautare de destin, cetateni lipsiti adesea de speranta si pierduti în suburbiile unor orase, precum Cairo, Ankara, Alger etc. Potrivit lui Ernest Gellner, islamul a oferit “o noua identitate” acestei “noi mase dezradacinate”. Pe de alta parte, “cei calcati în picioare si deposedati” s-au simtit atrasi de chemarea Islamului la dreptate, iar cei care fac abstractie de aceasta dimensiune a Coranului sau de efectul devastator pe care l-au avut guvernele corupte din aceste tari în sufletele populatiei întregi, dar mai ales a “milioanelor de tarani care au triplat populatia marilor metropole musulmane nu vor întelege mare lucru nici din influenta grupurilor islamice, nici din cauzele reale ale “fundamentalismului” islamist” (Oliver Roy).
Lectia de modernitate si vizionarism pe care a oferit-o Kemal Ataturk, poate constitui un exemplu. Întemeietorul Turciei moderne s-a desprins într-un mod radical de nostalgia si seductia unui imperiu bolnav si ruinat, si a pus bazele unui stat secularizat, ale unei jurisdictii de inspiratie occidentala, si ale unui sistem de învatamant adecvat contemporaneitatii si cerintelor sale. Astazi, Turcia este unul dintre cele mai dinamice state islamice, care, fara a abandona credinta religioasa, a înteles ca statul si conducerea moderna se cer orientate de alte criterii si valori decat cele religioase.

Primavara araba
Primavara Araba sunt o serie de proteste ce au loc în mai multe tari din Orientul Mijlociu si Africa de Nord începand cu sfarsitul anului 2010. În principal, acestea au loc în tari arabe unde domneste un regim totalitar. Manifestari de strada de o amploare deosebita s-au desfasurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, avand loc evenimente de mai mica amploare în Sahara Occidentala, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudita si Oman. În acelasi timp s-au desfasurat proteste de diferite marimi si în tari din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania si Gabon.
Punctul de pornire al protestelor este larg recunoscut ca fiind sinuciderea prin auto-incendiere a lui Mohamed Bouazizi în Tunisia pe data de 17 decembrie 2010. Acest act a declansat proteste pe scara larga împotriva regimului, ce ulterior au fost repetate în mai multe tari din zona. În Egipt, Yemen si Tunisia, protestele au devenit adevarate revolutii care au dus la înlaturarea presedintilor tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) si egiptean (Hosni Mubarak), în timp ce în Iordania si Cisiordania guvernele au fost dizolvate de catre regele Abdullah, respectiv presedintele Mahmud Abbas. Existenta mijloacelor de comunicatie moderna precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe tari afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet. Accesul mass-media internationale în mai multe tari a fost sever restrictionat, iar reporterii mai multor posturi internationale (CNN, Al Jazeera etc.) aflati pe teren au fost amenintati, retinuti de catre politie sau chiar batuti
Cauzele protestelor
• Regim totalitar
• Coruptie
• Rata mare a somajului
• Inflatie
• Cresterea decalajului dintre saraci si bogati
• Procent mare de populatie tanara (sub 35 de ani)[1]

A învatat oare ceva Europa dupa cateva luni de revolutii arabe? Pentru Arshin Adib-Moghaddam, profesor la Universitatea din Londra, învatamintele nu ar trebui reduse doar la mitul unui conflict dintre civilizatia islamica si cea vestica, ci ar trebui sa fie angrenate într-o diplomatie mult mai ambitioasa si independenta.
Jan Fingerland
Imaginati-va ca sunt un martian care abia a aterizat pe pamant si nu stiu absolut nimic despre Orientul Mijlociu. Cum ati putea sa-mi explicati ce se întampla acum în lumea araba?
Este o mare rascoala pentru democratie si libertate, pentru independenta si drepturile omului. Si acest lucru se întampla pentru prima data de la caderea Imperiului otoman. Toate tarile arabe s-au nascut practic din dezintegrarea acestui imperiu. Unele au o istorie separata ca stat national, precum Iran, Turcia si Arabia Saudita pana la un anumit nivel, dar perioada coloniala a avut un impact enorm în politicile locale. În felul acesta s-au ridicat structuri statale autoritare, deoarece noile state au încercat sa creeze ideea a ceea ce înseamna sa fii sirian, irakian, iordanian si asa mai departe. Revoltele au radacini chiar între aceste societati si necesita un tip nou de politica. Statii noi de televiziune difuzeaza independent programe, aceasta fiind o alta noutate în regiune. Datorita lor s-a nascut un nou fel de constiinta politica, o noua întelegere a politicilor, si astfel noi cerinte au fost capabile sa iasa la suprafata. Acestea sunt cerinte pentru asumarea responsabilitatii pentru cei aflati la putere, precum si justitie sociala.
Înseamna oare acest lucru ca societatile arabe biruiesc mostenirea autoritarismului? Ce s-a întamplat de fapt?
Pentru a întelege fenomenul de autoritarism în aceasta parte a lumii, trebuie sa întelegem ca aceste tari sunt succesoarele unei perioade de colonialism violent si apoi a unei rezistente post coloniale. Liderii militari s-au auto-instalat la putere si nu la orice alta structura statala dezvoltata în mod natural. În Europa aceste structuri au evoluat de-a lungul secolelor. Au existat Revolutia Franceza, doua razboaie mondiale, razboaiele lui Hitler, Mussolini si Franco. Societatile civile din Europa s-au dezvoltat foarte încet si s-au maturizat într-o democratie testata, verificata si fiabila. Lumea araba însa nu a avut “luxul de a avea o istorie”. Dar acum structurile care cresc de jos în sus s-au ridicat împotriva statului si a suveranitatii sale si nu mai este cale de întoarcere.
Ce înseamna revolutiile arabe pentru Europa?
Sunt multe probleme de securitate si strategie create de un teren în continua miscare. Exista guverne, în stadiu de formare, care vor asculta mai mult vocea societatilor lor, de asemenea sunt in formare societati care vor cere o politica externa independenta de cea a vestului. Nu este o coincidenta faptul ca Egiptul si Tunisia nu sprijina interventia din Libia. Egiptul se pregateste sa reînoiasca relatiile cu Iranul, lucru care pana nu de mult a fost un subiect tabu. Uniunea Europeana si Statele Unite ale Americii vor trebui sa fie pregatite sa controleze mult mai putin decat au reusit sa o faca pana anul trecut. Aici vedem similaritati cu America Latina, unde regimurile precedente au fost mult prea docile în relatiile cu vestul. Asa cum interventiile imperialiste în treburile lor interne nu mai sunt posibile acolo, asa nu vor mai putea fi posibile nici în vestul Asiei.
Este posibil sa asistam la un al doilea val de decolonizare? O mai putin directa influenta politica a vestului, dar cu toate acestea, o mai mare influenta a ideilor vestice?
Desigur. În cele din urma, nu a fost anti-americanism expus în mod deschis în aceste revolutii arabe. Turcia colaboreaza, de asemenea, cu Europa, chiar daca îsi urmareste propiile interese. Personal cred ca este un lucru bun, asta pentru ca ajuta la consolidarea pacii în regiune. În Orientul Mijlociu avem nevoie de o strategie de securitate care sa nu serveasca interesele jucatorilor din afara.
Cum evaluati politicile vestului fata de revolutiile arabe?
Uniunea Europeana ar trebui sa aiba o politica mult mai independenta fata de USA decat are acum. Aceasta a fost manifestata în multe situatii, ca cea din Irak, conflictul Israelo-Palestinian, si mult mai recent, Iran. Europa trebuie sa-si urmareasca de asemenea propriile interese. Iranul va trebui atras la masa negocierilor. Politica marginalizarii si sanctionarii acestei tari a esuat. Proiectele nucleare ale Iranului sunt de neoprit si deci nu exista o solutie militara, toate lumea stie acest lucru. Uniunea Europeana este de departe un partener de dialog mai bun decat USA, pentru ca nu poarta pe umerii sai nici un pacat al istoriei. Consideratiile strategile joaca de asemenea un rol important aici. De exemplu, cum va fi transportat petrolul si gazele naturale din Afganistan în viitor. Nu ar fi mai bine sa se aduca conducta prin India, Pakistan si Iran, decat prin Rusia? De asemenea, operatiunea libiana a fost o greseala. Europa este foarte legata de lumea araba si islamica si trebuie sa admita acest lucru.
Daca operatiunea libiana a fost o greseala, ati fi preferat sa nu vedeti Europa intervenind în Libia? Chiar si daca acest lucru ar fi însemnat sa-l urmarim pe Gaddafi masacrand opozitia?
Idealul ar fi fost sa se organizeze, daca ar fi fost posibil, de la bun început, o conferinta la care sa participe deopotriva jucatorii din regiune si la care Gaddafi si opozitia sa stea împreuna la masa negocierilor. Daca ar fi existat o initiativa politica chiar de la începuturile crizei, probabil Gaddafi nu ar fi reactionat asa cum a facut-o la sfîrsit. Cand vezi ca exista si alta solutii, eziti sa- ti masacrezi propria populatie. Interventia militara, din contra, a amplificat violenta. Nu poti sa subjugi oamenii bombardandu-i si nici nu poti interveni militar pentru a crea o situatie noua. Cum credeti ca se apara regimul lui Gaddafi? El are înca cativa sustinatori, nu se reduce totul la mercenarii angajati. Ce se va întampla cu ramasitele acestui regim? Strategia diplomatica ar fi rezolvat impasul.
Este pana una-alta Libia un alt Irak pentru Vest, doar ceva mai aproape de granitele Europei?
Nimeni nu stie cu siguranta ce este acea miscare din estul Libiei. Este departe de a fi doar liberali si democrati. Sunt o multime de forte tribale, diferite, cu propriile planuri si de asemenea cu proprii lor razboinici. Al-Qaida nu se poate decat bucura de aceasta situatie, pentru ca aceste evenimente pot fi încadrate în imaginea mondiala a conflictului dintre Islam si vest. O solutie militara nu ar avea un sfarsit fericit.
Arshin Adib-Moghaddam s-a nascut într-o familie iraniana, a crescut în cea mai mare parte a vietii în Germania, iar acum preda la prestigioasa Scoala de Stiinte Orientale si Africane din cadrul Universitatii din Londra. A scris numeroase carti, cea mai recenta fiind “A Metahistory of the Clash of Civilizations” (în traducere “O meta-istorie a ciocnirilor civilizatiilor”, nu a aparut înca în limba romana) care studiaza conflictele culturale din istoria Europei, începand de la razboaiele greco-persiene, cruciade, si ajungand la actualul razboi împotriva terorismului.
Sa nu dam vina pe Primavara araba!
Strada araba“, de la Alep la Tripoli, are si altceva de facut decat sa se razboiasca pentru niste caricaturi ale profetului.
Iar au început? Au început, ce? Ciocnirea între civilizatii, „furia musulmana“, ex¬plozia lumii islamice, incapacitatea isla¬mului de a accepta spiritul critic si li¬bertatea de gandire?
Dar daca ne uitam mai atent, ce vedem? Cateva mii de manifestanti la Tu¬nis si la Benghazi, extrem de violenti, de acord, ceva mai multi la Cairo; un atentat, înca unul din lun¬ga serie a atentatelor din Afganistan, numai ca fara nicio legatura cu cele de mai sus; la Paris cateva zeci de tineri presupusi salafisti si-au ins¬talat covorasul de rugaciune în fata Am¬basadei Americane si par foarte mirati ca prezenta lor acolo nu trezeste entu¬zi¬as¬mul. Marea masa a musulmanilor ra¬ma¬ne pasiva, ba chiar indiferenta.
Si de data aceasta, între titlurile din presa si realitate se casca o prapastie care te uluieste. Si asta pentru ca opinia publica filtreaza realitatea prin sita unui cliseu de nezdruncinat: lumea musulmana este toa¬ta o apa si-un pamant, actioneaza ca lume musulmana si, atata vreme cat nu va fi atins de aripa unei reforme teologice, isla¬mul nu are nicio sansa sa intre în moder¬nitate.
Adevarul e ca protestele si forma pe care o îmbraca nu pot fi întelese decat daca desparti cele doua aspecte: religios si po¬litic. Provocarea reprezentata de insulta blasfemiatorie nu este tipica pentru islam, în timp ce violenta politica este o con¬se¬cin¬ta a procesului de schimbare care a cu-prins Orientul Mijlociu.
De la Ultima Ispita a lui Hristos, filmul lui Martin Scorsese din 1988, la Golgotha Picnic, piesa argentinianului Rodrigo Gar¬cía, jucata la Paris în 2011, trecand prin „prelucrarea“ Cinei celei de taina a lui da Vinci de catre publicitarii Marithé si Fran¬çois Girbaud, în 2005, au existat grupuri crestine care s-au mobilizat pentru a se opune (uneori violent) reprezentatiilor sau afisarii, iar Biserica Ca¬tolica a întreprins un nu¬mar de demersuri, pasnice, pentru a obtine interzicerea obiectului scandalului (de exemplu – afisul publicitar cu Cina cea de taina).
În ziua de azi, atat Biserica, cat si musulmanii constata „suferinta“ credinciosului si indignarea pe care i-o provoaca neîncetatele agre¬siuni la adresa sacrului. Asistam la o di¬sociere crescanda între comunitatile de cre¬dinciosi care refuza sa mai sufere în tacere si o cultura secularizata pentru ca¬re religia este o bizarerie sau o dovada de fanatism. Numai ca violenta aplicata Am¬basadei Americane, oricat de mi¬no¬ri¬tara, este foarte politica. Primele trei ambasade atacate sunt situate în trei tari care au ex¬perimentat „Primavara araba“ (Tunisia, Egiptul, Libia), iar singurul stat care în-cearca sa se puna în fruntea noului pro¬test, Iranul, a avut timp sa constate ca po¬zitia sa în Orientul Mijlociu a fost aproape complet dezavuata tocmai de „Primavara araba“.
Ambasadele americane nu au fost atacate de autorii „Primaverii arabe“ si nici macar de beneficiarii primelor alegeri de dupa doborarea dictaturilor, Fratii Musulmani si Ennahda (partid islamist tunisian), ci dimpotriva, tocmai de aceia care cred ca „Primavara araba“ a deturnat tarile arabe de la adevarata lor lupta si menire. Ar fi momentul ca opinia occidentala sa în¬te¬leaga ca societatile arabe sunt la fel de divizate si complexe ca si vecinele lor de la Nord.
Salafistii tunisieni refuza democratia, res¬ping o viziune nationala, oricare ar fi ea, (drapelul tunisian este pentru ei mai de¬testabil decat drapelul american) si pro¬moveaza pentru Tunisia o oumma (na¬tiune, comunitate) imaginara si militanta.
Consecinta logica este ca tot efortul lor tinde spre teroare si razboi civil. În Libia, autorii atacurilor sunt djihadistii locali, care vad ca alegerile le scapa din mana, dar nici bratul Al-Qaeda, care are multi morti de razbunat, nu trebuie pierdut din vedere.
Egiptul este un caz mai complex, deoarece o parte dintre salafisti a jucat cartea elec¬torala, ceea ce explica o violenta moderata din partea manifestantilor. Islamistii de la putere prezinta o configuratie pro¬oc¬ci¬dentala (sunt ostili Iranului si încurajeaza legaturile economice cu Occidentul), dar nu prea reusesc sa-si clarifice pozitia fata de salafisti (în Tunisia, ministrul de In-terne este un partizan al represiunii, în timp ce seful istoric al Ennahdei, Rached Ghannouchi, o respinge).
În sfarsit, „Primavara araba“ a descatusat vocea maselor, care a acoperit-o pe aceea a regimurilor: s-a dovedit ca echilibrele geostrategice, centrate pana nu de mult exclusiv pe conflictul israelo-palestinian, încep sa se clatine.
Mai nou, conflictul major este cel care opu¬ne o axa sunita (mergand de la Fratii Musulmani la saudieni si trecand prin Turcia) unei axe siite din jurul Iranului si al aliatilor lui (Hezbollahul si regimul sirian). Si astfel se face ca prima axa împartaseste, cel putin în momentul de fata, aceeasi obsesie a unui Iran nuclear cu Tel-Avivul, cu Parisul sau cu Wa¬shing¬tonul.
Este motivul pentru care Teheranul si Hezbollahul au în comun tot interesul sa mobilizeze „strada“ (araba!) împotriva Occ¬identului: ar fi o modalitate de a exer¬cita din nou leadershipul moral pe care
l-au avut pentru scurt timp dupa ultimul razboi din Liban în 2005 – de unde re¬activarea presiunii asupra lui Salman Rush¬die. Numai ca e prea tarziu: „strada ara¬ba“, de la Alep la Tripoli, are si altceva de facut decat sa se razboiasca pentru niste caricaturi ale profetului.

Psiholog Larisa Lara Dimian
Bibliografie:

Brown, L., Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1996.
Sarbu, M.; Moise, L., Geopolitica si geostrategie, Ed. Academiei Navale “Mircea cel Batran”, Constanta, 2006.
Simileam, Vasile, Geopolitica spatiului istoric, Editura Top Forum, Bucuresti, 2009
Huntington, S., Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucuresti, 1997.
Braudel, F., Gramatica civilizatiilor, Meridiane, Bucuresti, 1994.

Diferenţele culturale între armată şi societate în România

Diferentele culturale între armata si societate în România

larisaRomânia a cunoscut o experienta de transformare profunda dupa 1989, pornind de la unul dintre cele mai dureroase regimuri comuniste, încercând sa construiasca un regim democratic si sa se integreze în cadrul unor institutii euro-atlantice, precum NATO si Uniunea Europeana. Problema democratizarii relatiilor dintre armata si societate a fost una prioritara pe agenda decidentilor politici români si a institutiilor care au asigurat asistenta pentru democratizare. Principalul motiv a fost perceptia ca armata ar fi fost un pilon al statului comunist si ar putea, oricând, sa puna mâna pe putere. O alta prezumtie a fost acea convingere occidentala neo-kantiana ca democratiile nu lupta una împotriva celeilalte, asa ca un control democratic civil asupra armatei era dezirabil în Europa de Est. Cu toate acestea, relatiile dintre armata si societatea româneasca prezinta câteva particularitati ce trebuie cunoscute înainte de prezentarea rezultatelor cercetarii, pentru a întelege mai bine contextul.
În primul rând, România nu are o traditie militarista. Cu exceptia unei scurte perioade, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, armata româna moderna s-a aflat mai mereu sub un anumit tip de control civil. În Evul Mediu, teritoriile românesti au fost ocupate fie de imperiile Otoman, Tarist ori Austro-Ungar, încât perceptia populatiei despre armata era aceea despre o armata de ocupatie. În 1859, fostul colonel Alexandu Ioan Cuza, ales Domn al Principatelor Române a pus bazele statului modern si armatei nationale moderne. În aceea perioada, Armata Româna, alaturi de Biserica Ortodoxa Româna au fost considerate doua institutii fundamentale ale construirii natiunii române. Constitutia din 1923 a introdus norme de control democratic civil, România cunoscând perioada sa de aur de unitate si dezvoltare. Cu toate acestea, sistemul democratic a fost distrus, începând cu 1938, cu dictatura regala si continuata cu dictatura lui Antonescu, urmata de dictatura comunista, pâna în 1989. Cu toate ca vorbim de o dictatura comunista, un anume tip de control civil tot exista, controlul civil subiectiv . Daca în perioada anilor 1950 armata româna era sub controlul extern al comisarilor rusi, dar si al PCR, dupa 1964 controlul civil devine mai national. În termenii ideologiei comuniste, armata româna apartinea poporului, recrutarea ofiterilor avea un sistem de discriminare pozitiva pentru cei proveniti din rândul muncitorilor, iar recrutarea soldatilor era de tip conscriptie universala, serviciul militar fiind obligatoriu. De aceea, la nivel retoric, nu putem presupune existenta unei diferente culturale mari între armata si societate si nu avem evidente empirice pentru aceasta presupozitie. Mai mult decât atât, armata este atrasa, mai evident dupa anii 1980, la munci în economia nationala. Dupa sfârsitul razboiului rece, atât revolutionarii din strada din decembrie 1989, cât si institutiile occidentale au fost interesati de construirea unor mecanisme de control democratic asupra fortelor armate, temându-se de cresterea diferentelor dintre cultura militara si cea a societatii democratice civile, în curs de cristalizare. De aceea, construirea unor mecanisme de control democratic asupra fortelor armate a devenit o prioritate pentru institutii precum OSCE, NATO sau Uniunea Europeana.
Astazi, când România a devenit membra a NATO si a fost evaluata asupra normelor de control democratic civil, este interesant sa aflam daca exista o diferenta între cultura militara si a societatii parentale. Deoarece criteriile tehnice de admitere în NATO necesitau o armata profesionista, este de asteptat ca procesul de profesionalizare a armatei sa duca la remilitarizarea culturii militare, la cresterea diferentei culturale fata de societatea româneasca.
2.1.Rezultatele unei cercetari calitative asupra unor experti. Aceasta parte a studiului are ca obiectiv prezentarea schimbarilor în relatiile dintre civili si militari de-a lungul timpului, relatiile dintre militari si populatia civila, dar si cele cu politicienii, precum si alte câteva aspecte ale relatiilor dintre civili si militari în viziunea elitelor actuale. Datele au fost culese prin interviuri semistructurate cu urmatorii experti:
• 2 membri ai Parlamentului, din comisiile de aparare;
• 2 generali, unul în rezerva, iar celalalt angajat ca expert
civil la un institut de cercetare;
• 2 universitari, unul doar profesor, celalalt fiind o
femeie, director de think-tank;
• 2 jurnalisti de la cotidiane nationale, specializati pe
aparare;
• un civil de rang înalt din MApN;
• un manager de think-tank.
2.1.a. Relatia dintre armata si societate. Aceasta sectiune va prezenta diverse tensiuni din trecut si din prezent si cauzele lor. A existat un consens relativ ca, în cazul României, nu putem discuta de tensiuni prea mari ci, mai degraba, de diferente de opinie, viziune, culturale, abordari sau diferente de întelegere a modului cum s-ar rezolva anumite probleme. Principalele probleme din trecut erau legate de problema recrutarii, natura informatiilor (ce este secret?), rigorile disciplinei militare, discriminari între salariile ofiterilor si ale functionarilor publici civili, conditiile de trai din cazarmi, implicarea unor militari în politica, vacuumul legislativ legat de militarii angajati pe baza de contract sau de constrângerile bugetare.
Problemele ce genereaza tensiuni astazi sunt cele legate de: respingerea drepturilor de asociere ale militarilor activi, pensii si salarii neechilibrate, mai ales dintre veniturile militarilor din tara si cei ce efectueaza misiuni externe, serviciul militar obligatoriu si alocarile bugetare. Unele dintre cauzele principale ale tensiunilor sunt: diferentele de viziune dintre diversele ministere sau agentii cu privire la serviciul voluntar/obligatoriu, prioritatile bugetare, implicarea militarilor în politica, atitudinea tinerei generatii referitoare la serviciul militar, problemele de comunicare, lipsa de cultura de securitate si instruire a civililor ce ocupa functii politice, promovarea discretionara a diversilor militari.
Cea mai interesanta explicatie asupra cauzelor tensiunilor a oferit-o expertul civil din MApN, care considera ca generatia veche de ofiteri nu întelege mediul politic international actual si are o abordare prea închisa si nationalista. Acest lucru este necesar a fi discutat când verificam diferentele culturale dintre civili si militari în privinta perceptiei amenintarilor externe sau misiunile armatei. Nu au fost multi dintre cei intervievati care au mentionat problema încrederii în institutii, dar cei care au facut-o considera ca armata este una dintre institutiile în care populatia are cea mai mare încredere.
2.1.b. Armata si opinia publica. Scopul acestei sectiuni a fost de a investiga oportunitatea ca militarii sa-si exprime opiniile în mass-media, consecintele exprimarii opiniilor, atitudinea cetatenilor fata de militari si gradul lor de informare privind problemele militare. Si aici este un consens relativ ca militarii si-au putut exprima punctele de vedere în mass-media, ca erau mai activi în dezbateri în anii 1990. Acum, când exista norme si mecanisme de PR, militarii urmeaza procedurile legale. Situatia a fost foarte bine exprimata de un parlamentar care considera: „…eu cred ca lor (ofiterilor)
nu le lipseste posibilitatea de a-si exprima public opinia. Faptul ca si-o exprima foarte rar se datoreaza retinerii proprii…Aceasta retinere poate fi atribuita educatiei lor întrun
sistem ierarhic închis”. O opinie similara a exprimat-o si un jurnalist.
În privinta consecintelor exprimarii opiniilor, majoritatea intervievatilor nu si-au amintit nici o situatie deosebita creata de exprimarea unor opinii de catre militari. Totusi, un general în rezerva, un jurnalist si un parlamentar au mentionat situatia din anul 2000, când seful SMG Chelaru si-a exprimat câteva opinii contrariante, care l-au facut sa-si ceara demisia. Problema nu a fost însa de interdictie a dreptului la exprimare, ci proferarea unor opinii, teorii conspirationiste, fara a aduce probe. De asemenea, el a sprijinit implicarea unor militari în campania electorala, ceea ce contravenea Constitutiei.
În privinta atitudinii cetatenilor fata de fortele armate, toti intervievatii au fost de acord ca populatia are o atitudine pozitiva fata de ele, armata fiind una dintre cele mai de încredere institutii. În privinta atitudinii presei, parerile sunt împartite. Majoritatea considera ca media au o atitudine pozitiva, în general, dar exista si opinii contrare. De exemplu, generalul în rezerva a împartit jurnalistii în trei categorii: cei seriosi, ce fac analize pertinente, cei neutri si cei de tip tabloid, interesati doar de scandal.
2.1.c. Principalele probleme de securitate. Aceasta parte a studiului se refera la probleme de securitate si aparare precum: misiunile armatei, bugetul apararii si amenintarile la adresa securitatii nationale. Au fost prezentate mai multe puncte de vedere despre misiunile armatei, dar cel mai des a fost invocata misiunea traditionala de aparare a teritoriului. În problema misiunilor armatei se poate observa ca diferenta de opinie a specialistilor civili si militari este destul de mare, ceea ce confirma si rezultatele chestionarului administrat studentilor. Un general în rezerva considera ca „…Principalele
misiuni ale armatei în viziunea politicienilor sunt: mentinerea pacii, contributia la integrarea euro-atlantica a României, în actiuni de urgente civile, apararea teritoriului într-un cadru de aparare colectiva, gen articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic. În viziunea militarilor, principalele misiuni ale armatei ar trebui sa fie: apararea patriei, participarea la apararea colectiva, misiuni altele decât cele prevazute de articolul 5 mentionat si urgente civile”.
Similar, un profesor considera ca politicienii se bazeaza pe armata pentru a prezerva ordinea publica, ca instrument de negociere internationala, în timp ce militarii considera armata ca un instrument pentru prezervarea independentei si integritatii teritoriale si ca instrument de proiectare a intereselor nationale în lume, în cadrul NATO. Putini au fost cei care au abordat problema bugetului, dar cei care au facut-o considera ca tensiunile generate de alocatiile bugetare sunt normale într-o democratie. Un parlamentar chiar considera ca „..poporul român a îndurat cu curaj cheltuielile militare…”.
2.1.d. Relatia dintre armata si sistemul politic. Scopul principal al acestei sectiuni a fost de a investiga existenta si mecanismul de control al fortelor armate, modul în care sunt luate deciziile si care este mecanismul de decizie, în particular atunci când sunt trimise trupe în misiuni internationale. Totii expertii si-au exprimat punctul de vedere ca prevederile legale si mecanismele de control politic civil au fost instituite în România. Controlul politic este efectuat de Parlament, Guvern si Presedinte, în calitate de comandant suprem al fortelor armate. Totusi exista pareri divergente privind functio nalitatea acestor mecanisme. Prin urmare:
• un general în rezerva considera ca Guvernul controleaza fortele armate, dar SMG are propriile mecanisme de control al programelor de instruire; el propune masuri de îmbunatatire a legislatiei si de profesionalizare a civililor care au atributiuni de control; celalalt general propune acelasi tip de masuri pentru profesionalizarea civililor.
• Managerul civil a pus în evidenta rolul asistentei occidentale în implementarea controlului democratic civil si propune luarea de masuri pentru profesionalizarea civililor.
• Mai multi experti au propus masuri pentru profesionalizarea membrilor comisiilor parlamentare de control, dar si a staff-ului acestora.
• Un expert civil considera ca mecanismul de control este imperfect daca partidul de guvernamânt controleaza atât MApN, comisiile parlamentare si posturile executive si propune o abordare depolitizata si mai profesionala.
• Un alt universitar propune dezvoltarea unei comunitati de informatii pentru civilii care lucreaza cu probleme de aparare si securitate nationala.
• Un parlamentar a mentionat ca mecanismul de control parlamentar asupra achizitiilor militare nu functioneaza corect.
În privinta mecanismelor de decizie politico-militara, majoritatea celor intervievati considera ca initiativa militarilor nu este descurajata, dar cuvântul final în probleme de buget sau operatiuni de mentinere a pacii îl au politicienii. Generalul în rezerva nu este de acord cu termenii de responsabilitate împartasita sau suprematie civila în problema deciziilor politico-militare si propune termenul de responsabilitati binestabilite. Decizia de trimitere a trupelor în misiuni în afara granitelor este formulata de Guvern, Ministerul Apararii evalueaza costurile si oportunitatile si face o propunere catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii care, sub supervizarea Presedintelui, ia decizia finala.
În concluzia cercetarii expertilor se poate observa ca opiniile elitelor au fost destul de convergente asupra relatiilor dintre armata si societate. Majoritatea expertilor au afirmat ca nu putem vorbi de conflicte sau tensiuni între civili si militari ci, mai degraba de viziuni sau abordari diferite. Problemele de divergenta, precum sistemul de recrutare, diferentele de venituri, alocarile bugetare, disciplina si dreptul militarilor activi la asociere. Majoritatea intervievatilor sunt de acord ca armata are o imagine pozitiva atât în mass-media, cât si în fata opiniei publice.
Exista opinii diverse legate de diferenta dintre perceptia militarilor si civililor asupra misiunilor armatei. În privinta controlului democratic civil exista o parere comuna ca normele si mecanismele de control democratic civil sunt instituite, dar sunt câteva puncte divergente despre modul în care ar trebui perfectionate mecanismele acestui control.
CONCLUZII
Cea mai mare magnitudine în problema diferentei culturale dintre militari si civili este pusa în evidenta în legatura cu urmatoarele chestiuni:
• În timp ce studentii militari sunt predominant materialisti, favorizând orientarea nationala si catre problemele de politica interna, studentii civili sunt postmaterialisti, favorizeaza valorile liberale si implicarea publicului în luarea deciziilor;
62• Militarii sunt sustinatori ai acordarii de ajutor tarilor subdezvolate, mentinerii pacii si luptei împotriva terorismului, propun o crestere a cheltuielilor de aparare
si doresc un mai mare rol pentru armata în societate;
• În privinta serviciului obligatoriu vs. serviciu voluntar, militarii sunt de acord cu orice tip de serviciu national, în timp ce civilii favorizeaza serviciul voluntar; ambele categorii considera însa ca serviciul voluntar ar fi mai potrivit noilor misiuni ale armatei;
• Cea mai profunda diferenta este legata de posibilele misiuni ale armatei, studentii militari favorizând „apararea patriei”, „trimiterea de trupe în misiuni internationale”, „misiuni de mentinere a pacii” sau de „impunere a pacii” mai mult decât studentii civili;
diferenta este confirmata si de raspunsurile expertilor.
Concluzia finala este ca exista o diferenta între cultura militara si cea a societatii românesti, în special în privinta unor probleme precum rolul patriotismului, al disciplinei în educatie, obiectivele de politica externa si de securitate, imaginea profesiei militare si serviciul militar obligatoriu. Totusi, diferenta nu este asa de îngrijoratoare încât sa reprezinte o tendinta de „militarizare” a societatii. Dimpotriva, anumiti experti considera ca institutiile controlului democratic civil, masurile pentru profesionalizarea armatei pentru a o face compatibila cu NATO poate reprezenta un risc de „civilire” a armatei. Un mare risc este totusi cel al considerarii politicienilor ca nereprezentativi pentru societate, neîmpartasind aceleasi valori si necunoscatori ai problemelor militare.

Bibliografie:

Balle Francis, „Comunicarea“, în Boudon Raymond (coordonator), Tratat de
sociologie, trad. de Delia Vasiliu si Anca Ene, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.

Boudon Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.
Marica M. Cultura organizational militara, Constanta 2001