• 0741.101.881
  • ultrapsihologie@gmail.com

Monthly ArchiveOctober 2015

Un nou curs Infovision 14-21 noiembrie 2015 la Bucuresti

Un nou curs Infovision – 14-21 noiembrie 2015, la București
Infovision este numele dat de Ing. Mark Komissarov (autorul cursului și metodologiei de predare) capacității creierului uman de a percepe informația din lumea înconjurătoare în mod direct, fără a apela la cele cinci simțuri cunoscute.
Metoda care stă la baza cursului (re)deschide capacități ale creierului uman de a percepe informația într-un alt mod decât cel cu care ne-am obișnuit; mai exact spus, în două registre:
1) în formă pură, informația relevându-ni-se ca gând – pur și simplu „știm”, „cunoaștem” aspecte atât din planul fizic, cât și din cele subtile;

2) sub formă vizuală, informația ajungând la noi ca imagine – „vedem” ceea ce se află în proximitatea noastră prin intermediul unui alt circuit neuronal optic decât cel al organului de văz, ochii. Cu alte cuvinte, metoda Komissarov ne învață să vedem cu ochii acoperiți, purtând o mască opacă și etanșă pe față.
Care sunt beneficiile concrete ale însușirii și practicării celor două registre ale metodei Komissarov?

MARK

1) În regimul de „a ști”, vom putea face următoarele:
– să distingem între adevărat / fals, relevant / nerelevant, benefic / nebenefic, corect / incorect;
– să aflăm informații care nu ne sunt accesibile prin intermediul simțurilor sau al gândirii logice, deductive;
– să accesăm informații care nu sunt manifeste încă, informații care se află fie în stadiu incipient, fie chiar doar la nivel de intenție sau în plan subtil;
– să aflăm răspunsuri la întrebările care ne preocupă (de la cele „lumești”, până la cele „existențiale”).

2) În regimul de „a vedea” fără ochii fizici, beneficiile sunt următoarele:
– devenim independenți de circuitul optic obișnuit, ceea ce înseamnă că persoanele care poartă ochelari nu mai au nevoie de aceștia, că nevăzătorii pot și ei să vadă și că vederea nu va avea niciodată de suferit de pe urma cauzelor obișnuite: înaintarea în vârstă, boli care afectează vederea (diabetul) sau orice alt accident cu impact asupra traseului optic obișnuit;
– creierul funcționează din ce în ce mai mult în regim de unde alfa, favorabile relaxării și, ulterior, introspecției, lucru explicabil prin faptul că, atunci când purtăm masca, ochii se află în întuneric. Efectul este vizibil imediat la persoanele care suferă de hipertensiune arterială.
– se face conexiunea între cele două emisfere cerebrale și, ulterior, echilibrarea acestora;
– crește coeficientul de inteligență și viteza de procesare a informației, prin activarea unor zone ale creierului nefolosite anterior;
– se îmbunătățesc memoria și capacitatea de concentrare;
– se dezvoltă tipuri noi de inteligență (este vorba de inteligențele multiple identificate de Howard Gardner, profesor de Științe Cognitive la Harvard Graduate School of Education, profesor asociat de Psihologie la Universitatea

Harvard și profesor de neurologie la Universitatea de Medicină din Boston).
Toate acestea pot fi obținute și prin alte practici, însă ceea ce diferențiază net metoda Mark Komissarov de oricare alta este viteza cu care se obțin aceste beneficii, unele dintre acestea materializându-se încă din timpul cursului, fiind necesară, într-adevăr, practicarea metodei și ulterior cursului pentru dezvoltarea la maximum și consolidarea acestora.
Cursul se adresează atât adulților, cât și copiilor (cu vârsta de până la 14 ani). Cursul pentru adulți durează 2,5 ore în fiecare zi (20 de ore în total). Cursul pentru copii durează doar 6 ore (întrucât acestora li se predă doar vederea fără ochii fizici) și oferă aceleași rezultate și beneficii precum cele prezentate la regimul de „a vedea” de mai sus.

Cine sunt instructorii?
1) Ing. Mark Komissarov – Nivelul I al cursului va fi predat de însuși autorul metodei.
Bazându-se pe experiența sa de peste 16 ani în predarea acestei tehnici, acesta îi va dirija și îndruma pe cursanți în direcția obiectivului propus, acela de a avea acces la informațiile care prezintă interes pentru ei. Se vor parcurge exerciții concrete, cu grad de complexitate din ce în ce mai ridicat, proiectate special cu scopul de a activa și a consolida această capacitate extra-senzorială. Ultimul exercițiu din setul aferent nivelului I are drept scop să dovedească participanților faptul că și-au însușit această abilitate.

2) Prof. Mihaela Istrati – trainer licențiat Infovision – va preda Nivelul II al cursului.
Profesor de engleză, ca pregătire, și formator autorizat, cu o experiență de predare a limbii engleze de peste 20 de ani, Mihaela Istrati este unicul trainer specializat și licențiat din România al metodei Mark Komissarov. Abilitățile și competențele obținute de-a lungul timpului au făcut ca reușitele sale în predarea tehnicii Infovision să apară imediat, acumulând deja experiență de peste un an și în acest domeniu.
Împreună, cei doi instructori vă vor ghida în lumea fascinantă a capacităților necunoscute și nebănuite ale creierului uman. Vom depăși bariere ale minții și ne vom descătușa potențialul.

Detalii și înscriere: Prof. Mihaela Istrati – telefon: 0730 074 919

Custodia Comuna vs Copilul Interior

Conferinta de Psihologie si Drept cu caracter European Educational.

15 noiembrie 2015 Universitatea Politehnica din Bucuresti
Conferinta cu public.
5 specialiști în Psihologie și 5 specialiști in Drept te invita sa participi (doar cu rezervare) la prima conferinta a Revistei Europene de Psihologie UltraPsihologie.ro cu tema Custodie Comuna VS Copilul Interior.
*Specific faptul, ca aceasta conferință este dedicata drepturilor reale ale copilului European.
**Informația furnizată în cadrul eventului nu are caracter pro sau contra Custodiei Comune.

Preventia greselii.
Cum alegi corect viitorul partener de casnicie.
Ce trebuie sa stii despre Custodia Comuna si aplicarea ei.
Rolul decizilor judecatoresti in aplicarea Custodiei Comune si impactul psihologic asupra minorului.
Comportamentul minorului in prezenta Custodiei Comune.

A5

TERAPIA PRIN MUZICA PENTRU COPII CU SINDROMUL DOWN (2)

TERAPIA PRIN MUZICA PENTRU COPII CU SINDROMUL DOWN (2)

Muzica a fost folosit de secole ca un instrument terapeutic, dar si pentru ceremonii religioase si in momentele importante ale vietii omului. Muzica uneste si insoteste atat in momentele de bucurie, cat si de tristete.
Terapia prin muzica este o ramura specifica a psihologiei, fiind folosita si dezvoltata continuu intr-un cadru clinic. Muzica poate fi o forta pozitiva pentru sanatatea mentala, poate fi calmanta, relaxanta sau poate stimula intelectual, lucru valabil atat la adulti, cat ai la adolescenti si copii, influentand emotiile. De asemenea, ea creaza in mintea noastra “canale”, moduri de gandire, idei si ideologii.
Sunetul, o parte integrantă a sesiuni de terapie de muzica, include ritm, volum și ton. De exemplu, copilul invata sa faca diferenta intre un violoncel si o trompeta, pentru ca sunteul scos de aceste instrumente este diferit. Ritmul include tempo și o bataie regulata, iar melodia implica sunete care sunt puse împreună pe un anumit ritm si masura.
Federația Mondială de Terapie prin Muzica indica faptul ca orice tip de muzica poate fi folosit intr-un mod controlat in sesiuni de terapie de la muzică clasica, jazz pana la rock, folk.
Procesul terapeutic este important in cadrul sesiunilor de terapie prin muzica, iar dezvoltatrea si schimbarea sunt de asteptat sa apara in timp, cu scopul de a se imbunati calitatea vietii. Se fac anumite planuri terapeutice pentru fiecae copil in parte, iar a canta vocal sau la un instrument, a asculta muzica, a se misca pe muzica și a crea muzica, pot fi toate parti ale sesiunilor de terapie. Dar sa le luam pe rand…

ELENA CARMEN TUCAA canta vocal
Cantarea anumitor cantecele special alese, antreneaza memoria si atentia, putand fi invatate cu ajutorul lor culori, cifre, litere.

A dansa pe muzica
Terapia prin muzica poate sprijini dezvoltarea copiilor în multe feluri. Muzica, in toate formele sale ofera posibilitati de exprimare fara cuvinte si multi copii cu sindromul Down sunt uimitor de expresivi in dans.

Pe langa exprimarea libera a emotiilor, dansul este de asemenea foarte bun in ceea ce priveste exersarea abilitatilor locomotorii, stiindu-se faptul ca micutii care care au aceasta afectiune au intarzieri in dezoltarea aparatului motor. Miscarile de dans cum sunt saritul sau mergerea pe varfuri sau pe calcai, imbunatateste controlul neuromuscular, coordonarea si abilitatile sociale, mai ales daca dansul se face in echipe sau in grup.

Compunerea de muzica

Tot mai multi copii cu sindromul Down sunt invatati sa cante la instrumente muzicale. Astfel, se exprima emotiile prin muzica, dar se si face o mai buna diferentiere intre sunete, antrenandu-se memoria auditiva. Totodata, daca se adauga si cuvinte, se exerseaza si limbajul.
Activitatile muzicale maresc puterea creierului. Un copil sau o persoana tanara care invata sa cante la un instrument, invata ceva ce va sti toata viata sa, ceva ce-i va spori inteligenta si-i va imbunatatii abilitatile de concentraresi mentinerea atentieii, creativitatea si memoria, precum si respectul si stima de sine.
Ceea ce este interesant, insa, este faptul ca micutii care au invatat muzica si-au imbunatatit, de asemenea, si abilitati care nu tin de domeniul muzical, cum ar fi abilitati literare, memorare verbală, procesare videospatială, matematica, precum şi o createre de IQ, Acest lucru sugerează că antrenamentul muzical influenteaza modul in care creierul indeplineste functiile cognitive, legate de memorie si atentie.
Totdata, dialogurile prin interemediul instrumentelor muzicale intre copii, ii ajuta sa isi exerseze o comunicare dincolo de cuvinte, exersand abilitatile sociale.

Abigail Connors, specialista in muzica predată copiilor mici şi autoare a cartii „101 Activitati cu instrumente ritmice pentru copii mici“, precizeaza: ”Asculta cantatul, rasul, saritul, bocanitul din picioare si bătutul din palme […]. Asculta copiii cum fac muzica, si iti dai seama foarte usor ca ei se distrează de minune. Ceea ce nu este insă la fel de lesne de observat este faptul ca, in timp ce ei topaie si rad, canta si sar si se agita si bat in instrumente, in interior se desfasoara un amplu proces de invatare si crestere. Cantatul la un instrument sadeste terenul propice unei dezvoltări sanatoase a creierului.”

Atunci cand se lucreaza cu copii cu sindormul Down, este important sa se ia in considerare urmatoarele aspecte:

a. Sesiunile trebuie sa fie bine structurate, cu timp alocat pentru dezvoltarea spontana a activitatilor de improvizatie.
b. Se vor selecta anumite cantece, care tin cont de particularitatile fiecarui copil in parte si care se vor repetata pe parcursul multor sesiuni pentru a ajuta memoria.
c. Se vor canta melodii cunoscute in mod repetat.
d. Se vor utiliza tobe, alte instrumente de percutie, pian, si / sau chitara .
e. Se vor da instrucTiuni clare si scurte copiilor
.f. Se vor adauga activitati de ascultare a unor arii muzicale
g. Se vor folosi jocuri muzicale si miscari de dans.

In randurile ce urmeaza, voi prezenta cinci cadre de lucru care pot fi folosite in cadrul meloterapiei:
1. Numarati, socotiti sau adaugati lietere pe anumite sunete sau cantati-le intr-o melodie, impreuna cu copii.
2. Invatati micutii sa cante la pian pentru a-i ajuta sa isi dezvolte abilitatile motorii fine si colorati fiecare nota muzicala pe care copilul o canta la pian.
3. Rugati copilul sa va ajute sa compuneti versuri pentru o melodie. Totodata, in timp ce cantati cantecelul, incercati sa introduceti si anumite miscari, cum ar fi sa isi atinga nasul, sa bata din palme, sa se intoarca.
4. Realizati desene care se potrivesc cu versurile cantecului si rugati-l sa le puna in ordine. Alegeti pentru acele desene, doar cuvintele cheie din vers.
5. Spuneti cuvinte sau fraze pe un ritm incetinit si rugati copilul sa le puna exact pe acelasi ritm pe care l-ati folosit dumineavoastra.
Interventia muzicala folosita intr-o relatie psihoterapeutica consolidata poate facilita comunicarea, socializarea, dezvoltarea abilitatilor senzoriale, motorii si cognitive a copiilor ce au sindormul Down. Meloterapeutii ajuta micutii sa-si dezvolte increderea in sine, sa se constientizeze pe sine, sa isi imbunataeasca abilitatile sociale, de vorbire si pe cele motorii. Iar toate acestea, micutii le realizeaza prin a canta vocal si la instrumente si prin a se misca pe muzica.

SA ITI FIE RUSINE!

Rusine, rusine, rusine… De cate ori ai auzit acest cuvant? E drept, poate ca de cele mai multe ori s-a intamplat sa il auzi in copilarie, insa adevarul este ca, indiferent ca vrei sa recunosti sau nu, fie ca esti om mare sau copil, cu totii infruntam rusinea. Chiar daca nu altii te rusineaza acum, oare de cate ori s-a intamplat sa iti fie rusine cu tine insuti? De cate ori ai crezut despre tine ca esti defect?

rusine“Experienta rusinii este acompaniata intotdeauna de dorinta de a se ascunde. Cateodată, o persoană care se simte rusinata poate spune ca doreste ca pamantul pur si simplu sa o inghita. Aceasta ascundere poate fi realizata printr-o masca faciala inexpresiva, prin cuvinte, prin retragere fizica, prin nemiscare, prin estomparea in cadrul peisajului si asa mai departe. Cand cineva se simte plin de rusine, inadecvat, nemeritoriu, in general nu doreste sa fie vazut, nu doreste sa-si expuna rusinea catre lume. Nevoia de a se ascunde este naturala.” (Robert G. Lee, Gordon Wheeler, 201).
De foarte multe ori, in limbajul uzual, intre rusine si vinovatie se pune cumva semnul de echivalenta, insa exista o foarte mare diferenta intre aceste doua concepte. Paul Ekman afirma ca: “Distinctia intre rusine si vinovatie este foarte importanta, deoarece aceste doua emotii pot “rupe” o persoana in directii opuse. Dorinta de a scapa de vina poate motiva o marturisire, dar dorinta de a evita umilinta provocata de rusine poate impiedica confesiunea. Vina este despre o acțiune: Pot anula vina marturisind-o, facand penitente de diferite tipuri. Poti scuza vinovatia. Dar dezgustul este despre persoana. Rusinea este un raspuns pentru a preveni dezgustul celeilalte persoane.”
Pe scurt, rusine este despre a fi defect, in schimb vina despre a face ceva gresit
Trebuie, insa, de retinut faptul ca exista doua tipuri de ruisne. Rusinea sanatoasa, care este importanta pentru ca te face sa intelegi ca exista limite, ca nu esti perfect, ca poti sa gresesti. ca esti om si ca uneori ai nevoie de ajutor.
In schimb, “rusinea toxica, rusinea care te leaga, e resimtita ca un sentiment patrunzator ca esti defect, incomplet, ca esti stricat, ca fiinta umana. Rusinea toxica nu e o emotie care ne semnaleaza limitele, e o stare de fapt, parte a identitatii de sine. Rusinea toxica iti da o stare de lipsa de valoare, un sentiment al esecului si sub-performarii, ca fiinta umana.
Rusinea toxica e paradoxala, si auto-generatoare. Exista rusine despre rusine. Oamenii vor admite destul de usor ca resimt vinovatie, durere, sau frica, mai degrabă decat sa admita ca resimt rusine.
Rusinea toxica e sentimentul de a fi complet izolat si singur. O persoana la care rusinea face parte din identitatea de bază e bantuită de un sentiment de absenta.” (Bradshaw, J., Healing the shame that binds you, Deerfield Beach, FL, Health Communications Inc., 1988).
Familia este prima care preda copilul regulile jocului social. Ea ii transmite micutului ce e acceptat si ce nu e acceptat, ce e bine si ce nu e bine, ce se doreste si nu se doreste in anumite situatii.
Conform stadiilor de dezvoltare ale lui Eric Erickson, rusinea se formeaza inca din copilaria mica, intre 1 si 3 an. Acest stadiu este caracterizat prin autonomie versus indoiala, rusine. Este perioada in care copilul doreste sa indeplineasca o serie de activitati, chiar daca greseste. Este necesar sa stii ca poti avea incredere in lume inca de la inceput si ca indiferent ce ai face, va exista cineva acolo care te va intelege si te va sustine.
Daca va fi incurajat de catre parinti , isi va dezvolta siguranta si increderea in sine. Daca va fi dezaprobat tot ceea ce face si i se vor ridiculiza anumite fapte, acesta se va rusinea de propriile actiuni, nu va mai avea increderea in propriile decizii si va fi retras si jenat de prezenta celorlaltii.
Cele mai des intalnite modalitati prin care un parinte isi rusineaza copilul sunt: i se spune ca nu este dorit ca fiinta; este umilit in public si devalorizat, ii sunt incalcate granitele, fiind privat de intimitate; nu ii sunt luate in calcul trairile pe care le are, nefiind niciodata ascultat atunci cand vrea sa spuna ceva; i se transmite ca ar trebui sa fie la fel ca un alt copil perceput mai cuminte si mai bun; este considerat vinovat pentru ceea ce simte sau i se intampla adultului; i se cere sa se ridice la nivelul unor asteptari ce sunt cu mult peste puterile lui.

Rusinea poate fi in unele cazuri un mecanism de control parental. Astfel, i se cere copilui sa indeplineasca asteptările personalor importante din viata lui pentru a se putea bucura de aprobarea din partea acestora si pentru a-l accepta sa stea cu ei.
Si treptat, rusinea este internalizata. Si astfel sinele unei personae se scindeaza si apare sinele fals si sinele adevarat. Sinele adevarat este ascuns, uitata, pentru ca daca ar fi lasat sa se manifeste, ceilalti l-ar sanctiona, pentru ca exista ceva defect la el. Asa ca, pentru a evita pedeapsa si pentru a fi acceptat de catre ceilalti, apare sinele fals, care este exact asa cum isi doresc ceilaltisa fie. Astfel, iubirea de sine si stima de sine sunt slab conturate.
”Ruşinea toxica este ruperea sinelui de sine insusi. Aceasta este atat de dureroasa deoarece implica expunerea sinelui la ceea ce e perceput ca esecul sinelui. In rusinea toxica, sinele devine obiectul propriului sau dispret, un obiect in care nu se poate avea încredere. Ca un obiect in care nu se poate avea incredere, sinele se percepe pe sine ca nedemn de incredere.
Rusinea toxica e percepută ca un chin interior, o boală a sufletului. Daca sunt un obiect in care nu se poate avea încredere, atunci eu însumi nu sunt eu.” (Bradshaw, J., Healing the shame that binds you, Deerfield Beach, FL, Health Communications Inc., 1988).

Si asa te transformi intr-o persona ce si-a format personalitatea prin introiectarea rusinii. Te intrebi care sunt caracteristicile? Perfectionismul in tot ceea ce faci, teama de esec, dorinta exagerata de control, incapacitatea de a fi in contact cu propria persoana, axarea pe a face si nu pe a fi, autocritica. Si astfel, rusinea te face sa crezi ca:

1. Nu sunt bun!
2. Nu sunt suficient de bun!
3. Nu merit sa fiu iubit!
4. Nu apartin nimanui!
5. Nu merit sa exist!

Si ca tabloul sa fie complet, exista la baza rusinii o gandirea toxică, care produce doua dileme, atunci cand vine vorba de a relationa cu ceilalti:

1. Daca ceri ce vrei si ti se da, inseamna ca oamenii au facut asa doar pentru ca sunt ei draguti si nu pentru ca meriti. Insa daca ceri ce vreau si nu primesti, inseamna ca ai tu o problema si esti defect. Si astfel apare sentimentul de izolare si credinta confrom careia nu contezi pentru nimeni si nimeni isi doreste sa se bucure de prezenta ta.
2. Dacă vrei ceva, nu ceri fiindca esti sigur ca nu ti se va da, asa ca decizi ca e mai bine sa nu iti asculti propriile nevoie, pentru ca nu vrei sa ii superi pe ceilalti si astfel sa apara un conflict pentru ca i-ai deranjat inutil cu ceva total lipsit de importanta

Concluzionand, rusinea este o ”boala” grea, insa desi familia si societatea au un sistem bine pus la punct de a inocula rusinea, totusi, nimeni nu te invata cum sa scapi de ea. Primul pas pentru a-ti lua viata inapoi din mainile rusinii, este sa constientizezi cat este de prezenta in viata ta si cat de mult te controleaza. Apoi, la brat cu rusinea, te invit in cabinetul de psihoterapie! Se anunta o calatorie lunga…

Psihoterapeut Elena-Carmen Tuca

Elena Carmen Tuca

Elena Carmen Tuca

Bibliografie:

1. Lee Robert G., Wheeler Gordon (2014), Psihologia rusinii. Tacere si conexiune in psihoterapie, Editura Gestalt Books, Bucureşti;
2. Bradshaw John, (2006), Healing the Shame that Binds You, Editura: Health Communications

Atasamentul în constelatia familiei în divort

Atașamentul în constelația familiei în divorț

Dacă putem vorbi despre o nevoie reală, fundamentală, în cazul membrilor familiilor care au trecut sau trec printr-o situație de divorț, atunci această nevoie este, cu siguranță, de suport emoțional. În special în cazul copiilor, destrămarea familiei este, fără doar și poate, destrămarea unui întreg univers existențial, o situație de derivă afectivă care poate genera rupturi esențiale în personalitatea copilului, cu repercusiuni pe parcursul întregii vieți. De modul în care adulții, părinții, gestionează această situație (cu maturitate sau nu) depinde măsura în care copilul se restructurează într-o manieră adaptativă sau manifestă disfuncții pe termen mediu și lung.
În contextul situației de divorț acordăm o atenție specială conceptului de atașament deoarece, în relația dintre copil și părinți, liantul de bază este atașamentul și, din perspectiva perturbării acestei funcții emoționale apare riscul dezvoltării unei tulburări. Prin urmare, înțelegerea acestui concept esențial în dezvoltarea umană de către părinți, atât cu privire la structurarea personalității copilului, cât și cu privire la propriile trăiri și maniere de raportare la relațiile semnificative, poate decide traiectoria relațională ulterioară.
Atașamentul, înțeles ca nevoie fundamentală a tuturor ființelor umane (și nu numai) de a forma și întreține legături emoționale puternice cu alte ființe, este, dincolo de orice conceptualizare, o nevoie fundamentală de a iubi și a fi iubit, de a se simți în siguranță în relația semnificativă cu ceilalți. Direcția fundamentală în care se formează stilul individual de atașament, este prescrisă de către relația copilului cu mama (sau persoana primară de îngrijire). Ulterior, pornind de la această bază, stilul individual de atașament capătă rolul stilului relațional. Prin urmare, de modul în care un copil învață să iubească depinde modul în care copilul devenit adult trăiește în relațiile sale semnificative.
Putem afirma, în speță, că orice relație semnificativă capătă caracteristicile stilurilor de atașament ale persoanelor implicate în această relație. Obținem astfel, la un nivel superficial, relații stabile, relații marcate de teamă de abandon sau separare, relații dezorganizate, relații ambivalente, marcate de binomul iubire-ură, relații de dependență sau relații care se rup pentru a intra în alte relații care se rup, perpetuând un tipar relațional caracteristic. Într-un alt registru, putem considera că relațiile sunt scenarii, iar cei implicați în ele sunt actori care joacă roluri învățate. Singura diferență între teatrul real și cel imaginar constă în faptul că actorul se identifică în totalitate cu rolul pe care-l joacă, fiind singurul cunoscut, moment în care scenariul devine, dintr-un simplu scenariu, un scenariu de viață și relații.
Începând cu anii 80, au luat amploare și s-au dezvoltat dovezile privind rolul atașamentului în formarea personalității. Din punct de vedere istoric, teoria atașamentului s-a dezvoltat din teoria psihanalitică a relațiilor de obiect, utilizând, totodată, concepte din teoria evoluționistă, etologie, teoria controlului și teoria cognitivă . Inițial, rolul acestor cercetări a fost unul de ordin explicativ, vizând clarificarea anumitor tipare de comportament, specifice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților. Anterior, comportamentul relațional era clasificat în termenii dependenței și ai dependenței excesive în relație.
Notabil în acest sens este experimentul „Strange Situation Procedure” , care constă în studiul comportamentului copilului mic în situația controlată de a fi lăsat în prezența unor persoane străine într-o încăpere și modul în care acesta relaționează cu mama, la întoarcerea sa, reacțiile fiind determinante pentru stabilirea tipului individual de atașament.
Teoria atașamentului postulează faptul că tendința de a crea legături emoționale intime interindividuale este unul dintre elementele fundamentale ale naturii umane, existent în forma germinală încă de la naștere. În prima etapă a vieții, sensul acestor legături este dat de relația bebelușului cu părinții, sau înlocuitorii acestora, care au rolul funcțional și emoțional de protectori, furnizori de sprijin și resurse pentru nevoile primare. Cu alte cuvinte, într-o primă etapă, supraviețuirea bebelușului depinde în totalitate de aceste persoane care îi asigură în primul rând protecția. Copilul dezvoltă, astfel, în funcție de maniera de răspuns a persoanelor semnificative, o bază sigură de atașament în relațiile intime sau o manieră disfuncțională de raportare.
Ulterior, în anii de explorare, acest comportament devine vizibil, prin libertatea de mișcare pe care o manifestă copilul. Explorarea mediului și intrarea în relație cu ceilalți, nesemnificativi, este un alt indicator al modului în care s-a structurat atașamentul, în sensul în care, un copil care se simte în siguranță în legătură cu disponibilitatea și capacitatea de protecție a adulților va explora mediul într-un mod relaxat, îndepărtându-se de figura de atașament fără a resimți anxietate în legătură cu asta. La polul opus, un copil atașat nesigur va evita situațiile care îl îndepărtează de figura de atașament, iar în cazul în care acest lucru este inevitabil, va manifesta comportamente și emoții dezadaptative.
În acest mod ia naștere, în cercetările lui Ainsworth, conceptul de bază de siguranță care, odată structurată într-un anume fel, va funcționa întreaga viață ca și cadru general de manifestare individuală în relații semnificative, intime.

Familie, predeterminare, mediu și tip de atașament – o constelație a personalității

Apariția domeniului neurobiologiei interpersonale, aflat la confluența dintre domeniul neurobiologiei și cel al psihologiei dezvoltării, asociat cu teoriile atașamentului, permite noi conceptualizări de ordin științific legate de modul în care se structurează și perpetuează un anumit tip de atașament. Abordarea reprezintă un cadru de referință pentru înțelegerea modului în care sunt integrate experiențele părinte-copil în structura personalității celui din urmă. Prin modul lor de a interacționa cu propriii copii, părinții influențează parcursul relațional ulterior al copiilor, setându-se, astfel, un scenariu familial al atașamentului. Relația, înțeleasă ca tipar mental de interacțiune, este modelată atât de comunicarea socială, cât și de sistemul nervos. De modul în care ne simbolizăm lumea depinde modalitatea în care percepem realitatea. La un nou-născut, dezvoltarea creierului depinde atât de informația genetică, cât și de experiențele de viață; puse împreună, acestea dau naștere modului în care copilul își simbolizează lumea și își formează percepția asupra realității. Astfel, experiențele primare vor juca un rol esențial în determinarea caracteristicilor unice ale conexiunilor cerebrale aflate în formare . Raportarea adulților la noul-născut duce la dezvoltarea, în plan mental, a unor instrumente esențiale pentru supraviețuire. Buna dezvoltare a proceselor mentale depinde în mare măsură de tipurile de experiențe primare ale bebelușului.
Un rol deosebit de important în dezvoltarea stilului personalității și al interacțiunii îl joacă procesul memoriei. Astfel, la nivelul conexiunilor neuronale, experiențele trăite structurează creierul pe toată durata vieții, dând naștere unor procese asociative care modelează comportamentul uman. Cu alte cuvinte, modul în care este tratat un copil în relație cu persoanele semnificative determină modul în care se formează personalitatea sa și maniera în care acesta va relaționa de-a lungul vieții. În funcție de tipul de memorie predominant pe anumite arii ale dezvoltării, experiențele trăite determină răspunsuri automate în diverse situații. La naștere (după unele studii chiar înainte de naștere) și în primii ani de viață, copilul are la dispoziție circuitele neuronale ale memoriei implicite (inconștiente), acea formă a memoriei care operează fără intervenție conștientă și care facilitează internalizarea experiențelor trăite ca tipare mentale care determină răspunsuri automate. În plus, în această perioadă copilul nu dispune de filtre cognitive de procesare a informațiilor, ceea ce determină integrarea experiențelor trăite ca reprezentând starea de normalitate, indiferent cum anume sunt aceste experiențe sub aspectul polarității pozitiv-negativ. Ulterior, între 3 și 5 ani apare memoria explicită autobiografică, odată cu apariția și consolidarea limbajului, după unii cercetători, care permite stocarea conștientă a amintirilor prin intermediul existenței unui cod designativ (nu putem descrie ceea ce nu înțelegem). Prin urmare, experiențele legate de relația primară cu persoanele semnificative sunt stocate în memoria implicită și devin coduri relaționale care scapă controlului conștient. Concluzionând, genele și experiența de viață conlucrează pentru a determina ceea ce copiii devin, experiențele de atașament reprezentând, din acest punct de vedere, un fundament al personalității ulterioare.
Atașamentul sigur este creat atunci când experiențele primare de legătură includ un proces de aliniere la nevoile copilului. Prin prezența constantă a mamei, copilul înțelege că mediul înconjurător este sigur și disponibil să îi asigure supraviețuirea. Frustrările sunt suportabile, iar conexiunea mamă-copil este una adecvată. Tiparul mental care se dezvoltă în mod implicit (inconștient) este unul de siguranță în relație, bază ulterioară pentru explorare liberă și dezvoltare armonioasă. Viitorul adult va fi capabil să intre în mod asumat în relații și nu se va simți amenințat atunci când relația se termină. Va putea face față frustrărilor și se va simți bine, atât în relație, cât și în afara acesteia, la fel cum, în copilărie, își permitea îndepărtarea de mamă fără a se teme de dispariție sau abandon. Comunicarea în relație este funcțională, adaptată, non-manipulatorie. „Sunt în siguranță atât în, cât și în afara relației” devine dictonul central al stilului de atașament sigur.
Atașamentul nesigur evitant apare în condițiile indisponibilității parentale și al respingerii repetate. Copilul atașat evitant trăiește experiențe de rejecție și non-capacitate suportivă a persoanei semnificative. Tiparul mental se dezvoltă de pe principiile evitării apropierii și intimității în relații, atitudinea centrală fiind una de predicție a respingerii. Pentru a evita o nouă respingere, preferă să nu se implice. Neimplicându-se, se izolează, confirmându-și la nesfârșit scenariul de respingere. Comportamentul relațional devine unul de izolare și neîncredere, suspiciune în cazul în care celălalt se arată disponibil. „Nu poți avea încredere în relații, celorlalți nu le pasă” este principiul relațional de bază al adultului atașat evitant.
Atașamentul nesigur ambivalent provine din ambivalența relațională a părinților. Suportul, comunicarea și conexiunea sunt discontinue. Părinții sunt lipsiți de constanță în interacțiune, când disponibili, când absenți, intruzivi sau indiferenți. Dezorientat, copilul dezvoltă tendința spre anxietate și nesiguranță. Se teme de abandon, iar separarea este trăită dramatic, angoasant. Adultul atașat ambivalent, este inconstant relațional – pe de o parte se agață, din cauza fricii de a fi părăsit, pe de altă parte se distanțează emoțional, pentru a preveni durerea provocată de un potențial abandon. Afectiv, relațiile sunt trăite cu o doză considerabilă de anxietate (uneori paroxistică) ce provoacă comportamente dependente, care uneori ajung să provoace în celălalt tocmai reacția de respingere de care se teme atât de mult adultul atașat ambivalent.
Atașamentul dezorganizat are la bază experiențe parentale haotice, excesive, terorizante, puternic inconstante. Copilul este scindat între tendința naturală de a căuta proximitatea pentru a se simți în siguranță și răspunsul amenințător emoțional sau fizic. Prin urmare, tocmai furnizorul de siguranță pune în pericol siguranța copilului. În atare situație, copilul se află într-un paradox biologic, fără resurse de rezolvare, trăind un sentiment de „frică fără soluții” . Este un tip de atașament care se formează in special la copiii care suportă abuzuri din partea părinților, comportament de altfel incompatibil cu rolul biologic și emoțional parental. Se produce, astfel, o integrare neuronală deficitară, provocând dificultăți în reglarea emoțiilor, un comportament dezorganizat, inadaptare socială, tendința spre violență și agresivitate. Adultul cu atașament dezorganizat are un comportament relațional destructurat și haotic, intră adesea în relații abuzive și rămâne în ele din cauza sentimentului familiar de nesiguranță sau este abuziv în relații. La rândul lor, acești adulți, în cazul în care nu își înțeleg și vindecă traumele, creează la propriii copii un tip de atașament dezorganizat.

Atașamentul ca moștenire transgeneratională
Teoria transmiterii transgeneraționale, înțeleasă ca inconștient familial și importanța sa în dinamica de viață și relațională a unei persoane poate fi una dintre cheile care ne permit accesul către înțelegerea și vindecarea unei întregi istorii de atașament perturbat. Conform acestei teorii, există tendința psihologică de a repeta patternurile disfuncționale de comportament emoțional în generații succesive, în mod inconștient, generând ceea ce se numește patologia de transmisie transgenerațională .
Revenind la ceea ce am analizat anterior, tiparul primordial de atașament se structurează în relația primară cu persoanele de îngrijire (mama sau substitut), fiind stocat ca tipar mental în memoria implicită, inconștientă. Prin urmare, experiența de atașament care prescrie relațiile semnificative ulterioare este una inconștientă, manifestată în mod automat. Mai mult decât atât, la nivelul manifestării de rol parental, o persoană nu poate duce mai departe altceva decât ceea ce a internalizat ca mod de raportare în relație semnificativă. Cu alte cuvinte, modul în care o femeie va manifesta rolul de mamă depinde de experiențele primare de bebeluș în relație cu mama proprie sau substitutul matern. Ceea ce duce la o repetare inconștientă, succesivă, a unui tip predominant de atașament, de-a lungul arborelui genealogic, care se transformă într-un scenariu familial inconștient al iubirii. Simbolic, acest scenariu capătă aspectul unui destin emoțional familial, care se perpetuează generație după generație. Putem iubi doar în felul în care am învățat că este iubirea, căci acel set de comportamente specifice au fost semnificate la nivel mental-emoțional drept iubire, prin intermediul procesului asociativ neuronal. Aplicam, în jocul relațional, acele reguli pe care le cunoaștem pentru a ajunge la rezultatele care ni se par, prin prisma scenariului nostru de viață, cele de așteptat. Câtă vreme cauzele procesului rămân stocate în memoria inconștientă, ceea ce se întâmplă în relații capătă aspectul unei fatalități destinale inevitabile, repetitive, care trasează drumul fiecărei relații semnificative.

Autori: Armand Veleanovici & Gabriela Dumitriu
Asociatia ExpertPSY

Acest articol face parte din lucrarea “Evaluare, Expertiză, Intervenție Psihologică în situații de divorț”, aparută la Editura ȘTEF (Autori: psih. Armand Veleanovici, PhD și psih. Gabriela Dumitriu, MA).
Detalii: http://www.expertpsy.ro/wordpress/index.php/2015/09/29/lansarea-lucrarii-evaluare-expertiza-interventie-psihologica-in-situatii-de-divort/

Grup de Dezvoltare Personala Roxana Draghici

Grup de Dezvoltare Personala

In perioada 3 Noiembrie – 15 Decembrie 2015 va invit sa participati la un nou grup de dezvoltare personala!
Pe parcursul intalnirilor vom invata sa fim mai constienti de sine si de sine in relatie cu ceilalti, sa comunicam mai eficient si sa fim mai prezenti in viata noastra.Roxana Dragici

Ne vom folosi de Analiza Tranzactionala si Programarea Neuro-Lingvistica pentru a ne “juca” cu concepte precum: starile eului, drivere, injonctiuni, triunghiul dramatic, ascultarea activa, backtracking-ul, piramida nivelurilor neurologice.

Intalnirile vor avea loc saptamanal, in fiecare zi de Marti, de la 19.00 la 21.30, timp de 7 saptamani.
Cine poate participa: studenti la psihologie, persoane care sunt la inceput de drum in domeniul psihologiei, oricine isi doreste sa se cunoasca mai bine intr-un cadru primitor si securizant.

Nr. maxim participanti: 15 persoane
Investitie: 45 lei/persoana. Participantii isi iau angajamentul de a plati si intalnirile la care nu pot ajunge.

La ultima intalnire se vor acorda diplome de participare cu mentionarea orelor de dezvoltare personala. Aceste ore se pot lua in calcul pentru obtinerea dreptului de libera practica pentru consiliere sau psihoterapie.

Facilitator: Roxana Draghici, psihoterapeut sub supervizare in analiza tranzactionala, Master NLP, Formator ANC.
Inscrierile se fac pe e-mail rocsana.draghici@yahoo.com sau la telefon 0761.336.950 (vdf)
Locul intalnirilor va fi comunicat participantilor inainte de inceperea grupului.

Va astept cu drag,
Roxana Draghici