Psihologie, Psihologie Militara

TERORISMUL INTERNATIONAL

TERORISMUL INTERNATIONAL. UNELE EFECTE
SI TENDINTE DE EVOLUTIE

12212444_795671590578959_1717486765_nTerorismul international: definitie si caracterizare generala
Despre terorism s-a scris si s-a discutat mult, atat într-un cadru institutionalizat, cat si informal. Fara îndoiala, dezbaterile asupra unui subiect de stringenta actualitate cum este terorismul vor continua înca destula vreme de aici încolo. Motive pentru aceasta exista suficiente. Omniprezenta sa este un prim argument. Astazi, amenintarea terorista este o realitate de necontestat. De exemplu, în 2003 au avut loc atentate teroriste: în Africa (4), în Asia (70), în Eurasia (2), în America Latina (53), în Orientul Mijlociu (37) si în Europa de Est (24). Totodata, Departamentul de Stat al SUA a identificat si nominalizat în 2003, 37 de organizatii teroriste straine. Într-o masura apreciabila, se poate afirma ca terorismul este un flagel mondial care nu poseda nici nationalitate, nici patrie. Scopul sau nedeclarat îl reprezinta distrugerea fundamentelor democratiei si modernitatii, sa creeze neîntelegeri si vrajba între oameni, mai ales între cei de diferite etnii si credinte religioase, între state.
La fel de adevarat este si faptul ca nu s-au gasitînca elementele unui dialog fructuos între cei care socotesc terorismul o forma de aparare si afirmare a identitatii unor grupuri umane mai mari sau mai mici si cei care se vad amenintati, în tot ce au mai personal si autentic, de catre primii. De asemenea, pana acum s-au cautat, mai ales, masuri de atenuare a efectelor actelor de terorism si mai putin modalitati adecvate si flexibile de descoperire si, evident, de cunoastere a cauzelor intime ale terorismului, indiferent de natura si formele sale de manifestare. În acelasi timp, destul de multi oameni asociaza terorismul cu credinta religioasa islamica. Realitatea a dovedit ca o asemenea conceptie este într-o mare masura complet falsa si total contraproductiva în demersul concret de eliminare a terorismului ca modalitate practica de rezolvare a tensiunilor si conflictelor pe care le pot genera contactele de tip falie a civilizatiilor. În plus, definirea terorismului este înca insuficient eliberata de balastul ideologic. Astfel, ceea ce unii apreciaza ca este terorism, altii considera a fi o forma de lupta pentru prezervarea si conservarea identitatii nationale si grupale, atat sub aspect cultural, cat si religios.
De regula, terorismul este definit ca recurs la violenta sau la amenintarea cu violenta cu scopul de a semana panica în societate, de a slabi sau de a rasturna autoritatile în functie si de a suscita schimbari politice. Se pare ca teroristii sunt incapabili de a cuceri teritorii sau sa fie dispusi sa o faca. In orice timp, terorismul s-a manifestat sub forme foarte diferite si societatea actuala este de fapt confruntata cu un terorism multiform (intern si international, individual, de grup sau de stat, politic, etnic, religios etc.). Putem vorbi de terorism intern si international în conditiile globalizarii sau cand efectele unui act terorist ating interesele mai multor state? Ramane sa analizam. De fapt, terorismul international reprezinta un fenomen complex, multidimensional si multimilenar ale carui cauze reale, se pare, ca nu se cunosc înca în suficienta masura, nici de catre cei care îl produc si nici de cei care au sau si-au asumat voluntar responsabilitati în gestionarea acestuia. În aceeasi masura, organizarea, conducerea, planificarea si derularea actiunilor de prevenire si diminuare sau eliminare a actelor teroriste sunt înca, se pare, sub influenta semnificativa a afectivitatii, orgoliilor si mandriei celor care le concep si nu a cautarii solutiilor realiste. Se pare ca în gandirea multora dintre cei care cerceteaza acest fenomen este dominanta conceptia ca forta si demonstratiile cu aceasta sunt calea cea mai sigura de eliminare a terorismului din relatiile interstatale, interreligioase, interculturale etc. Pana în prezent, calea dialogului mijlocit sau chiar direct între beligeranti nu s-a luat în calcul daca se tine seama de continutul programelor antiteroriste guvernamentale si nu numai, precum si a celor de combatere a acestui flagel al lumii contemporane. O analiza a continutului unor astfel de programe ofera celor interesati suficiente informatii relevante despre maniera în care este vazuta, înteleasa si derulata activitatea de prevenire si combatere a actelor teroriste. În plus, trairea afectiva este foarte puternica la toti cei implicati într-o actiune terorista, fie ca este vorba de autorii atentatului, de victimele acestuia sau de martorii oculari. Practic, emotivitatea este, foarte manifesta, la toti.
O retrospectiva asupra celor petrecute, fie la atentatul din 11 septembrie 2001 din SUA, fie la cel din 11 martie 2004 din Spania este arhisuficienta pentru a constata ca trairea emotionala a fost prezenta si s-a manifestat din plin. Presedintele George W. BUSH afirma, atunci, ca Razboiul nostru împotriva terorismului nu are nimic cu deosebirile de religie. El are legatura cu unirea tuturor oamenilor de toate confesiunile pentru a condamna ura, dusmania, moartea si sectarismul în SUA si în întreaga lume, familiile se aduna pentru a-si plange mortii din 11 septembrie si pentru a sprijini caminele care brusc au fost private de un fiu, un frate, de o sora, de o mama sau de un tata”. La fel, în Spania, guvernul acestei tari, probabil si sub imperiul emotiilor declansate de atacul terorist, ce a provocat multevictime umane si însemnate pierderi materiale, a anuntat ca organizatia separatista basca ETA este autoarea acestei actiuni teroriste. Ulterior, s-a constat ca nu aceasta organizatie a organizat atacul, ci Al-Qaida, care, de altfel, l-a si revendicat mentionand si motivul actiunii lor-retragerea militarilor spanioli din Irak.
Terorismul, ca fenomen, este extrem de flexibil în ceea ce priveste adaptarea la noile conditii ale mediului geopolitic si geostrategic de dupa disparitia bipolaritatii din lume, cu o mare arie de raspandire si un înalt grad de organizare. De aceea, probabil, o analiza sociologica a terorismului, efectuata dintr-o perspectiva productiva, integratoare, obiectiva, impartiala si lipsita de prejudecati este absolut necesara; ea ar putea da o explicatie rationala si mai apropiata de realitate: cauzelor existentei acestui fenomen dureros pentru omenire; evidentierii principalelor motive ce determina mentinerea si extinderea la nivel planetar a terorismului; enuntarea unor posibile modalitati de prevenire si limitare a actiunilor teroriste. Printre cauzele posibile ale terorismului se afla cele de natura economica, politica, militara, religioasa, etnica, ideologica si culturala. Aceste cauze generatoare ale terorismului compun un sistem coerent si deschis care comunica necontenit cu mediul în care fiinteaza si se manifesta. De aici nevoia de a cerceta fenomenul terorist – forme de existenta, strategii, mijloace de distrugere, tinte, arie de raspandire etc. – în stransa corelatie cu starea mediului de securitate national, zonal, regional si global.
Preocuparile statelor lumii de a preveni si a combate terorismul international sunt tot mai prezente si sistematice, dupa atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, constituindu-se, în acest scop, si o coalitie politico-militara. Lupta împotriva terorismului international îmbraca doua forme distincte, dar complementare. Mai întai, este vorba de antiterorism si apoi, de contraterorism. Ambele activitati sunt avute în vedere atat de statele care au fost sau probabil vor fi tinta unor atacuri teroriste, cat si de celelalte state care pot deveni o viitoare tinta a atentatelor teroriste. Romania este unul dintre statele care se implica activ în lupta împotriva terorismului international. Ea face parte, înca de la început, din coalitia politico-militara mondiala de lupta împotriva acestuia.
Notiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la „teroare” cuvant de origine latina. Înca înainte de romani, în mitologia greaca, teroarea (Phobos) si frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trageau carul de lupta al lui Ares, zeul razboiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativa. Razboiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea fortei, a mijloacelor violente, destructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt : frica (teama) si teroarea.
Unii specialisti considera terorismul ca fiind forma cea mai organizata de teroare. Adversarii acestei idei subliniaza însa faptul ca teroarea este o stare psihica, în timp ce terorismul se refera la o activitate sociala organizata. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform carora teroarea poate surveni fara terorism si, respectiv, ca teroarea este cheia care declanseaza terorismul. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinara dar si cu un mod deliberat de actiune.
Terorismul nu produce numai si numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezinta întotdeauna rezultanta principala a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste. Teroarea este definita prin teama extrema si angoasa în timp ce terorismul reprezinta un pericol real dar difuz, o amenintare vaga, greu de înteles si definit, inprevizibila si neasteptata, cu efecte inhibitoare, de blocare a actiunii lucide.
Terorismul afecteaza grav atat structura sociala cat si individul luat ca atare, putand distorsiona codul de percepere si imagini de care membrii societatii depind si în care au încredere. Incertitudinea legata de aberatia comportamentala presupusa de terorism poate duce la dezorientare sociala si descurajare.
Pentru ca un act sa poata fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldeaza trebuie sa produca neaparat si teroare, aceasta constituind matricea ideala de materializare a unei rupturi afective si psihologice între populatie si putere. Contractul social dintre individ si societate presupune ca statul sa apere populatia de teroare, de amenintari, de violenta si sa ofere cetatenilor care platesc impozite, activitati sociale utile – într-un cuvant –un ambient prielnic vietii si muncii lor.
Asa de exemplu, una din definitiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o definitie usor modificata a lui James Adams din 1980) considera ca :”Terorismul semnifica amenintarea cu violenta sau folosirea violentei în scopuri politice de catre indivizi sau grupuri, indiferent daca actioneaza pro sau contra autoritatii guvernamentale existente, cand aceste actiuni au intentia de a soca, intimida, sau consterna un grup tinta mai larg decat victimele imediate. Terorismul este relationat cu indivizi sau grupuri care urmaresc rasturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiente sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice internationale”.
Frank C.Carluci III, Secretar al Apararii în timpul administratiei lui G.Bush, considera ca: „Terorismul este în mod esential o tactica, o forma de lupta politica destinata atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mica intensitate si descris ca razboi purtat la limita minima a spectrului violentei, razboi în care conotatiile politice, economice si sociale joaca un rol mai important decat în cazul celui clasic, purtat de puterea militara conventionala”.
Aceste formulari nu sunt gresite, incluzand multe elemente asociate cu terorismul. Analizate cu atentie, ele releva însa o pronuntata nota descriptiva în dauna demersului de definire propriu-zisa, precum si o tendinta de generalizare care le fac aplicabile aproape oricarei forme de violenta politica.
Pe plan international lumea traverseaza o situatie fara precedent, fiind profund marcata de actiunile irationale ale unor forte ce promoveaza terorismul ca mijloc de divizare a comunitatii internationale si de slabire a stabilitatii mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului, a devenit componenta necesara, dar neasteptata si cel mai putin dorita, a fenomenului globalizarii, constituind deja un imperativ de lupta si atitudine al tuturor democratiilor, caruia majoritatea statelor i se asociaza fara nici o ezitare.
Largirea spectrului de riscuri neconventionale, diversificarea tipologiei crizelor si conflictelor genereaza provocari multiple, care necesita reactii multidirectionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenta si complementaritate, atat în spatiul intern, cat si în cel international. Abordarea mai larga a problematicii securitatii a devenit si posibila în conditiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atenta si punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politica, economica, financiara, militara, civica, sociala, ecologica – ale starii de securitate si siguranta nationala. Prin urmare, pe langa elementele de continuitate si cele oarecum traditionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate nationala a Romaniei consta în faptul ca Romania nu mai abordeaza modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicista a problematicii securitatii, cu un continut schematizat, care sa includa o organizare rigida si o atitudine ermetica a institutiilor si competentelor în acest domeniu. Raspunderea fundamentala pentru securitatea tarii o poarta, desigur, Presedintele tarii, Parlamentul, Guvernul, celelalte institutii, respectiv Armata.

Terorismul în dreptul international
Prin dimensiunile si formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamitatile cele mai teribile , din ce în ce mai active si mai amenintatoare ale comunitatii internationale. Spre sfarsitul secolului XX, în conceptia unor autori, terorismul international era socotit o forma de conflict de intensitate scazuta, sub pragul de violenta al operatiunilor militare specifice razboiului, dar mult mai mult decat simplele acte sporadice si izolate de violenta. Si aceasta pentru ca, dincolo de „perfectionarea” mijloacelor si metodelor de razboi terorist utilizate de diverse grupari izolate, în sustinerea („sponsorizarea”) terorismului international s-au implicat si unele state , ceea ce afecteaza si mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenta în scopuri personale sau de grup), terorismul apare si în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca în Somalia), în care se transforma în acte de banditism colectiv , cu efecte catastrofale pentru populatiile civile. Oricum, opinia publica si dreptul international resping terorismul datorita consecintelor tragice nu numai asupra colaborarii pasnice internationale, dar si a persoanelor nevinovate care îi cad victime.
Alaturi de pirateria maritima si aeriana, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei si copii, de sclavie si traficul cu sclavi, de falsificarea de moneda sau difuzarea de publicatii pornografice, în dreptul international figureaza si terorismul ca infractiune internationala comisa de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infractiuni internationale (delicta juris gentium) prin tratate internationale convenite între state, care se obliga sa le incrimineze si sa le sanctioneze prin legislatia lor interna. Dictionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenta prin care persoane sau grupuri de persoane atenteaza la viata, integritatea corporala sau la bunurile unor demnitari, personalitati politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreapta asemenea acte împotriva unor grupari politice, organizatii, institutii sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întamplator în localuri publice sau private. Totusi, terorismul este un fenomen social ale carui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definitie simpla si practica. Dupa 11 septembrie 2001, s-a reprosat adesea ca statele n-au fost în stare sa se puna de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiata deoarece terorismul este definit în dreptul international prin indicarea actelor ce constituie infractiuni internationale. Singura definitie formala este data de Conventia de la Geneva din 1937, pentru prevenirea si represiunea terorismului, conform careia prin acte de terorism se înteleg faptele criminale dirijate contra unui stat si al caror scop sau natura este de a provoca teroarea la persoane sau în public. Din pacate, aceasta Conventie n-a fost semnata decat de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curti penale internationale de judecare a teroristilor n-a întrunit adeziunea acestora.
A limita definitia terorismului la infractiunile comise contra unui stat ar însemna sa nu se tina cont de realitatile în care traim, desi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost îndreptate, asa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane si cladiri, ci a însemnelor puterii statale politice, economice, financiare, si militare. Diversitatea actelor teroriste a facut ca societatea internationala sa adopte mai multe conventii de limitare a aspectelor sale specifice. Este vorba de:
• Conventia de la Tokyo, din 1963, referitoare la infractiuni si la alte acte survenite la bordul aeronavelor;
• Conventia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici);
• Conventia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra securitatii aviatiei civile (sabotajul);
• Conventia pentru prevenirea si represiunea infractiunilor contra persoanelor aflate sub protectie internationala, inclusiv contra agentilor diplomatici (1973);
• Conventia internationala contra luarii de ostatici, din 1979;
• Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;
• Conventia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe(1997).
În scopul coordonarii luptei împotriva terorismului international, la Natiunile Unite s-au adoptat mai multe rezolutii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976, Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele mentionate.
Romania si-a adus contributia în acest domeniu, prin anteproiectul de conventie împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V.Pella, si care a stat la baza Conventiei din 1937.
Toate aceste instrumente juridice internationale se refera la terorism în general si au ca element comun faptul ca terorismul semnifica, chiar si în timp de pace, un razboi total contra ordinii juridice existente, un razboi al carui scop ar justifica orice mijloace.Astfel, în Declaratia asupra masurilor de eliminare a terorismului international a Adunarii Generale a ONU, din 1994, se arata ca statele membre ale Natiunilor Unite reafirma fara echivoc condamnarea tuturor actelor,metodelor si practicilor teroriste ca fiind criminale si nejustificabile, oriunde si de oricine ar fi comise. În preambulul Conventiei pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se precizeaza expres ca actiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept international, situate în afara cadrului acestui document, si ca excluderea unor actiuni din zona de acoperire a conventiei nu absolva sau nu confera caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise în timp de razboi au o conotatie juridica speciala. De altfel atat razboiul, cat si terorismul se bazeaza pe violenta si pe încalcarea brutala a drepturilor si libertatilor omului. Totusi, razboiul este considerat, în dreptul international umanitar, o forma de „violenta ilicita”, iar terorismul ramane întotdeauna o forma de „violenta ilicita”, chiar si în vremuri de razboi. Criteriile sigure care diferentiaza aceste forme de violenta în timpul razboiului sunt oferite de dreptul international aplicabil în conflictele armate.
În primul rand, ne aflam în fata unui act de terorism daca persoana care comite actul de violenta nu poseda statutul de combatant, caci numai membrii fortelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilitati; si numai în razboaiele civile si de gherila nu exista întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violentei ilicite”, caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementeaza, pe de o parte, protectia speciala a persoanelor si, pe de alta parte, mijloacele si metodele de razboi utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenta în timp de razboi trebuie sa respecte restrictii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce înseamna ca si combatantii ar putea deveni teroristi daca violeaza legile si obiceiurile razboiului. Chiar si asa, sunt împrejurari în razboi în care nu este deloc usor sa separi terorismul de actele de razboi legitime. De aceea, pe langa Conventiile de la Haga si de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept international recunoscute în Statutul si activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incrimineaza actele de terorism comise în timp de pace si de razboi.
Se spune adesea ca dreptul international al razboiului e întotdeauna în urma realitatii pe care o reglementeza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste începand cu cele din 11 septembrie si terminand cu cele care au avut loc recent în mica localitate Beslan. Dar el, în configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internationale, încalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea persoanei.
Razboiul reprezinta un recurs international la teroare ca metoda de razboi, ne face sa consideram ca ele sunt în acelasi timp forme de terorism international, care sunt inadmisibile si, de aceea, trebuie sactionate. În mod concret însa, doar art.33 din Conventia a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protectia persoanelor civile în timp de razboi face referire la termenul de „terorism”, dispunand ca sunt interzise „pedepsele colective ca si orice masuri de intimidare sau de terorism”.
De asemenea, si în conflictele armate fara caracter international sunt interzise încalcarile legilor si obiceiurilor razboiului cu aceeasi semnificatie de acte de terorism. Razboaiele ofera însa, atat fortelor guvernamentale, cat si miscarii insurgente, posibilitatea de a depasi limita „violentei ilicite” si de a comite excese care sa terorizeze oponentii, parca mai mult decat in razboaiele interstatale, fara un control strict al comunitatii internationale.
Trebuie reamintit ca Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, calificata astfel de excese drept crime de razboi, deoarece obligatia respectarii dreptului international umanitar revine atat membrilor fortelor armate guvernamentale, cat si luptatorilor partii disidente. Aceeasi obligatie revine si membrilor miscarilor de eliberare nationala sau celor care lupta împotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operatiuni militare facand parte din obiectul dreptului international al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul National African au fost considerate organizatii teroriste. Dupa renuntarea la metodele teroriste de lupta, ele au fost recunoscute oficial si astazi la guvernare, lucru ce nu s-a întamplat cu o alta miscare insurgenta, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renuntat la „politica” terorii.
În doctrina dreptului militar international s-a pus problema daca acordarea statutului de combatant si partizanilor (membrilor miscarilor de rezistenta), prin art.44 al Protocolului Aditional I din 1977, la Conventiile de la Haga si de la Geneva, nu constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv.
Adevarul este ca art.43 si 44 din Protocol nu fac nici o distinctie între combatantii armatei regulate si combatantii gherilei; toti au acelasi statut juridic si, de aceea, toti trebuie sa respecte aceleasi reguli, caci toti se confrunta cu aceleasi consecinte juridice în cazul violarii dreptului razboiului. Asta înseamna ca si partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie sa fie judecati si condamnati pentru faptele lor. Putem spune deci ca, în dreptul conflictelor armate, terorismul international este interzis în orice împrejurare neconditionat si fara exceptie.
Autoritatile beligerantilor ca si statele-parti la instrumentele juridice pertinente sunt obligate sa urmareasca în justitie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de terorism. Specialistii spun chiar ca dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model pentru o noua reglementare juridica a problemei terorismului si în timp de pace.
Din pacate, pana sa se realizeze în practica acest deziderat, în arena internationala s-au produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat dupa aceea si de nenumarate ori de atunci s-a spus ca evenimentele respective au dat o noua înfatisare lumii, relatiilor si dreptului international, ca teroarea care a cuprins America reprezinta o sfidare a întregii lumi civilizate si, de aceea, reactia nu ramane numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie sa se coalizeze în eradicarea acestui flagel al timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciada” împotriva islamismului si nici de o „razbunare” specifica organizarilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor ce compun comunitatea internationala în stoparea violentei si terorii fara limite. Daca fenomenul a existat si înainte, ceea ce a produs mutatii semnificative dupa 11 septembrie este faptul ca din actiuni teroriste oarecum sporadice si limitate s-a ajuns sa se vorbeasca de „operatiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se refera la faptul ca nu mai e vorba de initiative individuale ori ale unor grupari minuscule, ci de pregatirea minutioasa, dupa plan dinainte stabilit, a unei asociatii criminale organizate care dispune atat de informatii, cat si de importante resurse umane, materiale si financiare. Consecintele operatiunii sunt deosebit de grave atat prin intensitatea si efectele si efectele atacurilor, cat si prin prezumtiva arie geografica de desfasurare, fanatismul teroristilor fiind un factor ce a isterizat întreaga civilizatie occidentala. De aici si urmarea în planul reactiei antiteroriste, care nu mai e o actiune a statului-victima împotriva unei infractiuni internationale definita în trecut ca fiind de „drept comun”, ci o actiune de securitate colectiva împotriva uneia din infractiunile internationale cele mai periculoase pentru existenta si progresul societatii mondiale.
Într-adevar, prin Rezolutia nr. 1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate, actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armata directa în sensul propriu al cuvantului, ceea ce da, în conformitate cu art. 51 al Cartei Natiunilor Unite, dreptul la legitima aparare individuala si colectiva. De amintit ca un asemenea consens în cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la razboiul din Coreea (în absenta reprezentantului sovietic) si de la razboiul din Golf (dupa încheierea razboiului rece).
Aceasta decizie a Consiliului de Securitate era de asteptat, din moment ce, înca din 19 decembrie 2000, el adoptase Rezolutia nr.1333 care reafirma si completa rezolutii anterioare, în special Rezolutia nr.1267, din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate a elaborat Rezolutia nr.1333 (2000), actionand în baza capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite (actiunea ONU în caz de amenintari împotriva pacii, de încalcari ale pacii si de acte de agresiune), stabilind masuri de constrangere pentru autoritatile talibane (renuntarea la asigurarea imunitatii pregatirii teroristilor internationali si a organizatiilor lor, predarea lui Osama ben Laden, închiderea taberelor teroriste de antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (împedicarea aprovizionarii, vanzarii si transferurilor directe sau indirecte catre teritoriile Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de consiliere în probleme de securitate, a natiunilor, precum si reducerea semnificativa a personalului diplomatic din Afganistan, închiderea imediata si completa a birourilor afgane pe teritoriul lor, blocarea fara întarziere a fondurilor financiare ale lui Osama ben Laden si ale autoritatilor asociate cu el, inclusiv cele din organizatia Al-Qaida, oprirea operatiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de experti pentru monitorizarea embargoului privind armamentul si închiderea taberelor de pregatire a teroristilor, consultarea cu principalele state membre în aplicarea masurilor respective, raportarea implementari lor si analizarea implicatiilor umanitare) ca si pentru organizatiile regionale care trebuie sa actioneze strict si în acord cu prevederile Rezolutiei.
În aceeasi directie au actionat si alte organizatii internationale, inclusiv statele membre Ligii Arabe sau ale Conferintei Islamice, chiar daca pentru acestea din urma au existat unele nuante de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea actiunilor teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, actionand-dupa prezentarea de catre SUA a probelor privind organizarea atentatelor în afara teritoriului american-pentru prima data în existenta NATO a art.5 al Tratatului care contine clauza de aparare comuna în cazul unui atac împotriva unui stat membru. Romania s-a integrat prompt în eforturile internationale de combatere a terorismului, Parlamentul adoptand declaratii prin care atacurile teroriste sunt considerateca fiind îndreptate împotriva principiilor si valorilor democratice, a libertatii, pacii si stabilitatii internationale, adevarate crime în masa pe care lumea civilizata nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-un dispret total fata de viata umana si nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar si celor care le practica, deoarece provoaca doar tensiuni, instabilitate si insecuritate.
Prin Hotararea nr.21 a forului legislativ al tarii, Romania, ca partener strategic al SUA si membru al Parteneriatului pentru Pace, la acea vreme, si-a manifestat decizia de a participa ca aliat de facto al NATO, împreuna cu statele membre ale NATO si cu ceilalti parteneri si aliati ai acestora, la combaterea terorismului international prin toate mijloacele, inclusiv militare. În acest scop, la solicitarea NATO, Romania a pus la dispozitia acesteia, în sprijinul operatiunilor de raspuns împotriva terorismului, facilitatile oferite de spatiul aerian, terestru si maritim national.
Daca dreptul international actual a facut confirmari importante privind calificarea operatiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putusera preciza nici Conventiile de la Londra privind definirea agresiunii si nici Rezolutia nr.3314/1974 în aceeasi materie, reversul medaliei este ca operatiunile individuale si colective antiteroriste nu pot fi decat legitime, la fel ca orice actiune de legitima aparare individuala sau colectiva împotriva unui act de agresiune desfasurata în virtutea art.51 al Cartei ONU si, mai mult, autorizata de Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie în problemele militare ale pacii si securitatii internationale.
Operatiunea antiterorista are trasaturi specifice care o deosebesc esential de actiunile de razboi:
• adversarul este greu de identificat, retelele sale actionand în mod conspirativ, de unde si considerarea statelor-gazda ale organizatiilor teroriste drept tinte militare;
• spre deosebire de razboiul clasic, în care începerea si încetarea starii de beligeranta sunt marcate de declaratia de razboi si de armistitiul general ori încheierea tratatului de pace, într-o operatiune militara antiterorista nu puteam avea decat avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi dusa pana la lichidarea intentiilor teroriste, fara posibilitatea de negociere;
• probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminarii între combatanti si civili, între obiective militare si bunuri civile, ca si aplicarea stricta a regimului juridic al mijloacelor si metodelor de razboi în conditiile în care adversarul nu are nici un fel de scrupule în acest sens;
• pe de alta parte, în ceea ce priveste protectia umanitara în timp de conflict armat, coalitia antiterorista trebuie sa respecte victimele de razboi si persoanele neimplicate în lupta, în timp ce e de asteptat ca teroristii sa nu aiba nici o mila nu numai fata de adversarii raniti ori capturati, ci chiar fata de propria lor populatie civila pe care sunt tentati s-o foloseasca metodic drept scut uman, disimuland obiective militare în speranta ca atacatorul va renunta la actiune (vezi în acest sens actiunile teroriste ale insurgentilor irakieni, împotriva conationalilor lor dar si asupra unor persoane nevinovate-ziaristi- pe care îi folosesc pentru a solicita recompense materiale necesare procurarii de materiale de razboi, sau pentru a solicita unele revendicari politice.);
• imposibilitatea existentei neutralitatii într-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de acord cu actiunea de respingere a terorismului, unele din ele punand doar conditia ca operatiunile sa se desfasoare sub egida ONU.
În aceste conditii, coalitia antiterorista are de depasit doua restrictii majore. Prima ar fi renuntarea la pretentia de a avea „zero pierderi” de partea sa, într-un astfel de razboi, asa cum s-a întamplat în cazul represaliilor împotriva Iugoslaviei din 1999. A doua restrictie ar fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adica respectarea cu strictete a principiului proportionalitatii prin care dreptul conflictelor armate admite existenta unor pierderi si pagube civile incidentale, care însa trebuie sa nu fie excesive fata de avantajul concret si direct asteptat, desi avantajul militar este imens- eradicarea terorismului coalitia antiterorista trebuie sa manifeste maxim de prudenta si sa ia toate precautiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale caci altfel va pierde daca nu întreg razboiul, macar pe acela mediatic. Toate acestea demonstreaza de ce relatiile internationale si dreptul international sunt atat de diferite dupa 11 septembrie 2001.
Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului. Tendinte in evolutia terorismului international
În timp, operatiunile teroriste au evoluat. Pirateria aeriana a devenit rara, dat fiind ca avioanele deturnate nu pot ramane în zbor la infinit si ca la ora actuala putine sunt statele dispuse sa le permita aterizarea, temandu-se ca vor fi acuzate de sprijin deschis a teroristilor. In prezent, teroristii, nu mai obtin aceleasi avantaje, ca la început, din deturnarea aeronavelor. De aceea, tendinta nu mai este atacul tintelor, vizand de exemplu responsabili din tabara opusa, ci mai degraba uciderea fara discriminare. In plus, linia care separa terorismul urban de alte tactici s-a estompat si, se face o distinctie neta între terorism si crima organizata. Diferentierea are drept criteriu scopul celor doua entitati mentionate (terorism international si crima organizata mondiala): mafia nu cauta sa rastoarne guverne sau sa slabeasca serios societatea; de fapt, ea are tot interesul ca economia sa fie prospera. Se crede, din ce în ce mai mult cu fermitate ca misiunile teroriste executate de catre voluntari gata sa se sinucida este un fenomen nou si redutabil, caci nu exista mijloace de a-l preveni. Este unul din multiplele mituri care înconjoara dintotdeauna terorismul. Teroristul dispus sa se sacrifice, chiar impacientat sa o faca, mereu a existat si aceasta în toate culturile. El a adoptat cauze diverse, mergand de la stangismul bandei Baader-Meinhof din anii 1970 în Germania la extermismul de dreapta. Cand aviatia japoneza a vrut sa recruteze kamikaze, la sfarsitul celui de al doilea razboiul mondial, voluntarii s-au prezentat cu miile. Tinerii arabi care, astazi, sar voit în aer odata cu autobuzele pe care le dinamiteaza în Ierusalim si se asteapta sa fie recompensati de Alah, sunt de fapt o za dintr-un lant mai vechi.
Perspectivele de viitor ale terorismului, adesea exagerate de mass-media, de public si de unii politicieni, se amelioreaza din clipa în care potentialul sau de distrugere sporeste. Acest fenomen rezulta o data cu cresterea în putere a grupurilor si indivizilor care practica terorismul sau care sunt susceptibili de a-l practica si de armele pe care ei le pot procura. In cursul ultimelor decenii, s-au vazut aparand zeci de miscari ofensive servind o forma sau alta de nationalism, de integrism religios, de fascism, de milenarism apocaliptic. Ele merg de la nationalistii hindusi în India pana la neofascistii din Europa si ai lumii a treia si la Davidienii din Waco (Texas). Astazi, organizatiile teroriste au la dispozitie o gama sporita de mijloace de distrugere, neconventionale, pentru a-si duce la bun sfarsit actiunile lor. Printre acestea se numara: armamentul nuclear, agentii chimici si biologici. Multe tari fabrica armele chimice de aproape un secol si arme nucleare si biologice de mai multe decenii; aceste arme prolifereaza fara încetare si se pot procura din ce în ce mai usor. Vectorii (rachete balistice, rachete de croaziera si aerosoli) sunt la fel de eficace. Odinioara dezvoltate numai pe timpul razboiului între tari, rachetele au jucat recent un rol în razboiaiele civile, mai ales în Afghanistan si în Yemen. Folosirea lor de catre grupurile teroriste nu ar fi decat etapa urmatoare. Pana în anii 1970, cea mai mare parte a observatorilor socoteau ca în materie de escalada a materialelor folosite de teroristi, materialele nucleare furate constituie cea mai mare amenintare; multi cred ca acum pericolul ar putea veni de oriunde. Un raport al ministerului apararii SUA publicat în aprilie 1996 semnaleaza ca cele mai multe grupuri teroriste nu au resursele financiare si tehnice suficiente achizitionarii de arme nucleare, dar ei ar putea sa-si procure materialele necesare care sa le permita sa fabrice dispozitive de iradiere, ca si anumiti agenti biologici si chimici .
Dificultatile întampinate în definirea terorismului au încurajat tendinta de cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept criteriu autorii si scopurile urmarite, distingea urmatoarele categorii de manifestare a terorismului:
a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acopera actele de violenta ce urmaresc obtinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în banda si care nu au obiective politice;
b) terorismul politic, care acopera în special gama asasinatelor „organizate si sistematice” cu finalitate politica evidenta;
c) terorismul de stat, forma ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natura terorista în lupta cu unele miscari sau persoane considerate subversive. În aceasta categorie se mai înscriu exercitarea sistematica a actelor de coercitie bazate pe utilizarea pe scara larga a fortei si printr-un larg evantai de mijloace violente; mentinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în conditii de inferioritate prin oprimare si represiune; politica de segregare rasiala si de aparthaid.
George Levasseur considera totodata ca se poate vorbi si de terorismul international, care ar exista la doua nivele diferite si anume :
• individual –în cazul actelor de terorism intern (individual sau de grup) la care se adauga un element de extraneitate referitor la autori, victima sau locul de executare a actului si locului de producere a efectelor sale;
• statal, atunci cand actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul international poate fi si el de doua feluri: terorism de drept comun sau banditism international (atunci cand vizeaza foloase materiale) sau politic. Aceasta clasificare, aparuta în urma cu cateva decenii este din ce în ce mai putin acceptabila astazi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexa, necesitand un efort de cuantificare mult mai amanuntita. Un exemplu în acest sens îl constituie împartirea mai riguroasa facuta de Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului american pentru studierea conflictelor care declara la 14 mai 1975, în fata Senatului SUA ca terorismul este, dupa opinia sa, de doua feluri: diversionist si coercitiv.
Terorismul diversionist urmareste publicitatea, dobandirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autoritatilor, provocarea acestora sa ia masuri de represiune excesive care ar duce la înstrainarea populatiei, ar accelera cheltuielile de înarmare si ar genera, în cele din urma, un val de nemultumiri în randul opiniei publice.
Terorismul coercitiv vizeaza demoralizarea populatiei civile, slabirea încrederii sale în autoritatile mandatate cu apararea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de teama.
Conform opiniilor aceluiasi specialist gruparile teroriste se pot împarti, în urmatoarele categorii:
1. Grupari etnice, religioase, nationaliste;
2. Grupari care se autointituleaza drept revolutionare;
3. Grupari anarhiste care se remarca prin absenta unor scopuri clare si precise, ideologia lor fiind confuza si eclectica;
4. Grupari patologice sau individuale care nu revendica scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivatia lor constand în lipsa de acomodare într-o anumita societate, organizarea sociala, familie;
5. Grupari neofasciste de extrema dreapta (asa cum au fost cele italiene denumite „Ordine Nero”, „Rosa del Venti”) si care în unele tari actioneaza cu acordul tacit si sprijinul guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele mortii – Brazilia s.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întalnim cel mai frecvent în gruparile cu camp de actiune transnationala.

Efecte psihologice, psihosociale si economice ale terorismului
Mai întai, mai mult decat orice alta forma de violenta, terorismul provoaca o teama si o insecuritate profunde. Teroristii ataca civili, adesea la întamplare si fara a-i preveni. Fiecare crede ca se poate proteja de celelalte forme de violenta, dar fata de terorism se simte neputincios, vulnerabil, fara aparare. Ei o stiu si de aceea, prin intimidare, încearca sa impuna programele lor politice sau alte obiective proprii. A ucide pentru ei nu este decat un mod de a atinge scopul propus. Provocand frica si panica, teoristii încearca sa obtina concesii sau sa slabeasca si sa discrediteze guvernele demonstrand ca sunt incapabile sa-si protejeze cetatenii, atat în tara, cat si în afara acesteia, pe de o parte, si ca sunt vulnerabili oricat de puternice sunt statele lor din punct de vedere militar si economic, pe de alta parte. Desi, de-a lungul istoriei, s-ar putea spune ca terorismul a esuat în calitate de arma strategica, totusi aceasta nu constituie un motiv de satisfactie. Nu exista nici o îndoiala ca terorismul este o amenintare puternica pentru statele lumii si un obstacol serios în calea solutionarii conflictelor si tensiunilor ce pot apare între ele. De exemplu, terorismul a prelungit conflictul israelianopalestinian si cel din Irlanda de Nord timp de decenii. Nu s-au facut progrese veritabile în solutionarea conflictului decat atunci cand s-a renuntat la terorism si s-au marginalizat adeptii sai. Totodata, terorismul are un cost economic ridicat. De exemplu, guvernul SUA cheltuieste aproximativ cinci miliarde de dolari pe an pentru a se proteja împotriva terorismului intern si extern, si probabil acest cost va creste, dar efectele lui în plan psihologic si psihosocial raman. In acelasi timp, terorismul poate afecta grav economia unui stat. De exemplu, în Egipt, prin atacarea catorva turisti, teroristii au redus practic la zero timp de cateva luni industria turismului care este esentiala pentru economia acestei tari.
Teroristii se servesc de computere, de telefoane celulare si de noile tehnologii pentru a evita sa fie reperati. De asemenea, ei pot folosi apartura moderna pentru a falsifica documente diferite-de acces într-un loc anume, pasapoarte, vizele necesare etc. Toate aceste posibilitati pe care le au teroristii pot crea în randul oamenilor puternice sentimente de teama, neputinta, neîncredere în autoritati si în institutiile statului abilitate sa-i apere de asemenea atacuri, frustrare. La un loc, aceste sentimente diminueaza semnificativ moralul individual si de grup, coeziunea sociala, învenineaza climatul din societate semanand tensiuni si uneori conflicte în relatiile interumane, poate genera sentimente de respingere a persoanelor de etnie si religie similara cu cea a teroristilor. Posibilitatea ca teroristii sa se foloseasca de arme de distrugere în masa, în special chimice, biologice sau nucleare, pentru a creste numarul victimelor, este terifiant pentru cei care se gandesc ca, în viitor, pot fi ei tinte ale unor astfel de actiuni. Întrebuintarea gazului sarin în metroul din Tokyo în 1995 de catre Aum Shinrikyo, secta apocaliptica japoneza, demonstreaza ca amenintarea cu terorismul chimic este de acum o realitate. De altfel, vointa unor teroristi fanatici, de a se sinucide în timpul executarii unui atentat face ca posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masa sa devina o amenintare tot mai înfricosatoare. Aceasta, în plan psihologic si psihosocial, se traduce prin instalarea unei stari de teama continua, de nesiguranta si neliniste atat la nivel individual, cat si de grup. Iar, atunci cand grupurile, colectivitatile si multimile umane sunt cuprinse de astfel de sentimente, trecerea la panica, urmata de groaza este relativ usor de facut. Un asemenea comportament deviant poate crea dificultati mari fortelor de interventie în zona în care s-a produs un atentat cu bomba, asa cum s-a folosit pe 11 martie 2004 în Spania. Un alt posibil efect psihologic al atentatelor teroriste îl reprezinta aparitia si manifestarea unei trairi afective consistent negative care s-ar putea numi fobia terorismului. Acest sentiment se instaleaza ca un intrus în mintea celor care fie au trait emotiile implicarii involuntare într-un atentat terorist, fie datorita informatiilor despre astfel de evenimente venite prin intermediul mass-media, al zvonurilor sau comunicarii interumane si se evidentiaza printr-o stare de disconfort si o accentuata timiditate. Practic, celui afectat de acest sentiment îi este teama de ceva si nu întelege ce se petrece. Daca sentimentul devine colectiv atunci periculozitatea sa sporeste. În plus, multimile cuprinse de „psihoza terorismului” devin mult mai maleabile si accepta voluntar o limitare sporita a drepturilor cetatenesti numai sa stie ca sunt aparati împotriva oricarui atac terorist. În timp, este posibil ca, într-un astfel de climat, caracterizat printr-o teama inconstienta, la nivel de masa, sa se produca o încalcare semnificativa a drepturilor omului. In fine, terorismul astazi beneficiaza din plin de serviciile pe care, involuntar, mass-media i le face atunci cand informeaza sistematic, mergand pana la detaliu, cu tot ceea ce s-a întamplat la locul unui atac terorist. Descrierile si mai ales imaginile difuzate prin intermediul televiziunii fac cunoscute pierderile de vieti omenesti, marimea pagubelor materiale, reactiile personalitatilor politice, dar si ale oamenilor de rand participanti la eveniment. Cu acest prilej, starea afectiva a celor implicati în atentatul terorist ca victime este redata asa cum se manifesta în realitate. Spaima traita, groaza întiparita pe chipurile celor ce au scapat cu viata dintr-un atac terorist, dar si atitudinea autoritatilor sunt redate pe viu. Toate acestea cumulate sporesc efectele psihologice si psihosociale ale atentatului. Se poate afirma ca, într-o anumita masura, ceea ce face mass-media, prin transmiterea în direct si fara o selectie adecvata a imaginilor, serveste mai curînd scopurilor vizate de catre teroristi decat obiectivelor urmarite de autoritati, adica stapanirea situatiei de criza creata, evitarea panicii, a comportamentelor deviante din partea celor afectati de atentat sau a celor prezenti la locul evenimentului.

Limite în utilizarea armelor de distrugere în masa de catre teroristi
Daca teroristii au facut apel o data la arma chimica (secta Aum în Japonia, în 1995, în metroul din Tokyo) si niciodata la arma nucleara, aceasta este într-o mare masura datorata dificultatilor tehnice. Literatura stiintifica nu da prea multe detalii asupra problemelor tehnice inerente ale fabricatiei, ale înmagazinarii si ale folosirii fiecareia dintre cele trei categorii de arme mentionate. Fabricarea armelor nucleare si lansarea lor ridica suficiente probleme pentru a descuraja utilizarea lor. Materialele nucleare, din care nu exista decat cantitati limitate, sunt supravegheate de Agentia internationala a energiei atomice afiliata la ONU.
Singure, guvernele pot sa-si procure legal aceste materiale, în asa fel ca în aceasta epoca a proliferarii, anchetatorii ar putea, fara mare dificultate, sa urmareasca traseul celor care se fac complicii teroristilor care recurg la arma nucleara. Un tip de arma nucleara primitiva poate scapa supravegherii, si este vorba de materiale non fisionabile, dar radioactive. Se stie ca agenti iranieni în Turcia, în Kazahstan si în alte parti, au încercat sa cumpere asemenea materiale ce proveneau din fosta-URSS. Agentii chimici sunt mult mai usor de produs sau de procurat, dar dificil de mentinut într-o stare stabila pe timpul depozitarii, iar dispersia lor depinde într-o mare masura de factori meteorologici. Autorii atentatelor produse în metroul din Tokyo l-au ales ca loc de derulare a actiunii lor pentru ca acolo erau adunate multe persoane si efectul practic, dar mai ales psihologic, sperau sa fie foarte mare. Agentii biologici sunt de departe cei mai periculosi: ei pot ucide sute de mii de persoane, pe cand agentii chimici nu omoara decat cateva mii. Ei sunt relativ usor de procurat, dar stocarea si difuzarea lor este mai complexa decat pentru gazul neurotoxic. Riscul de contaminare, pentru manipulatori, este foarte ridicat; în plus, bacteriile si sporii cei mai mortali care traiesc în afara laboratorului nu sunt prea numerosi. Date fiind dificultatile tehnice, teroristii sunt mai putin susceptibili sa foloseasca dispozitivele nucleare decat armele chimice, si înca mai putin armele biologice. Dar dificultatile pot sa fie surmontate si faptul de a alege arme non clasice va fi, în cele din urma, determinat de specializarea teroristilor si de accesul lor la substantele mortale. La randul lor, argumentele politice ce descurajeaza folosirea unor astfel de arme au greutate . Riscul detectiei si al represaliilor sau sanctiunilor este mare si, daca acesta nu este suficient sa descurajeze teroristii, comanditarii sau furnizorii lor pot sa fie nelinistiti din aceasta cauza. Dorinta teroristilor de a utiliza arme de distrugere în masa poate cel putin sa-i înstraineze pe unii dintre partizanii lor, nu atat pentru ca acestia urasc mai putin dusmanii sau au mai multe scrupule morale, ci pentru ca ei cred ca recursul la asemenea violenta este neproductiva. Utilizarea unor astfel de arme poate face regiuni întregi de nelocuit timp îndelungat. Armele biologice prezinta riscuri suplimentare ale unei epidemii incontrolabile.
Teroristii au tendinta din ce în ce mai mult de a ucide orbeste, dar ei se pare nu vor recurge întradevar la uzul de arme capabile sa faca un numar mare de victime printre inamicii lor, dar de asemenea, printre rudele si prietenii lor. In plus, teroristii traditionali se bazeaza pe gestul lor eroic, pe vointa lor de sacrificiu a propriei vieti ca dovada a idealismului lor. In orice caz, propagarea botulismului sau a antraxului nu poarta amprenta unui mare eroism. Cum cea mai mare parte a grupurilor teroriste sunt interesate atat de publicitate, cat si de violenta, si cum publicitatea ce rezulta din otravirea în masa sau din explozia nucleara ar fi mult prea nefavorabila unui atac traditional al tintei, probabil teroristii care nu sunt preocupati de publicitate s-ar gandi sa recurga la arme non clasice. Pe ansamblu, teroristii nu vor face apel la armele de distrugere în masa decat daca ei considera ca este absolut necesar. Armele clasice de care dispun sunt suficiente pentru a continua lupta si pentru a-si atinge scopurile lor. Dar decizia de a recurge la violenta nu este întotdeauna rationala, daca ea ar fi, ar exista mult mai putine acte de terorism, ca mijloc de atingere a obiectivelor stabilite. Desigur, nu se poate elimina complet probabilitatea utilizarii de catre teroristi a armelor de distrugere în masa. Insuccese repetate sau disperarea îi pot face pe unii teroristi sa recurga si la asemenea mijloace de exprimare.

Reguli de actiune antiterorista în societatile democratice
Experienta dobandita în ultimii ani de catre autoritatile si guvernele confruntate cu fenomenul terorismului poate fi sintetizata într-un pachet de reguli fundamentale de actiune antiterorista din care putem enumera:
1. Orice guvern ales în mod democratic trebuie sa-si faca publica hotararea de a respecta strict cadrul legislativ existent si de a apara autoritatea constitutionala, demonstrand ca aceasta vointa politica se regaseste în toate actiunile sale.
2. Sub nici o forma, autoritatile nu trebuie sa apeleze la represiune generala si indiscriminatorie. Orice guvern trebuie sa demonstreze ca masurile initiate împotriva terorismului sunt strict directionate împotriva teroristilor si colaboratorilor activi ai acestora, avand ca singur scop apararea, în limitele legii, a societatii democratice. Deraparea spre represiune nedescriminatorie va avea ca rezultat disparitia libertatilor individuale si a democratiei în favoarea unui regim de dictatura mai periculos decat fenomenul terorist care determinase initial represiunea. Asa cum am mentionat, represiunea supradimensionata poate servi ca argument teroristilor care pot aclama ca democratia liberala nu este decat o himera a politicienilor corupti aflati la putere. În aceasta situatie, teroristii pot poza mai credibil în „adevaratii aparatori ai poporului”.
3. Orice guvern trebuie sa dovedeasca opiniei publice ca face tot ce este legal si moral posibil pentru a apara viata, averea si linistea cetatenilor sai. Aceasta este o conditie obligatorie în efortul de captare a încrederii si sprijinului populatiei. Lipsa încrederii si cooperarii societatii civile duce adeseori la aparitia grupurilor de „vigilenti” sau a comandourilor antitero private care pot prolifera si exacerba violenta civila.
4. Fiecare guvern trebuie sa adopte deschis o politica ferma de neacceptare a oricarui fel de santaj terorist. Daca un act terorist aduce beneficii organizatiei sau factiunii care l-a comis principalul perdant va fi guvernul sau autoritatile care au permis acest lucru. Orice dovada de slabiciune sau de apetenta spre compromis provoaca o emulatie terorista si o dramatica escalada a atentatelor comise de „emulii” teroristilor „premiati”de autoritati.
5. Toate aspectele politicii antiteroriste si a operatiilor ce decurg din aceasta trebuie sa fie mentinute sub controlul autoritatilor constitutionale si a societatii civile, urmand a fi judecate si sanctionate conform normelor si uzantelor democratice universal acceptate.
6. Puterile speciale determinate de starea exceptionala declarata ca raspuns la o amenintare terorista grava trebuie aprobate de legislativ pe un termen stict (de exemplu 6 luni) si cu posibilitatea de revocare înainte de termenul limita daca situatia a fost readusa în limitele normale. Masurile de urgenta necesare demersului antiterorist trebuie sa fie redactate clar, concis, facute publice si aplicate impartial.
7. Orice politica de pendulare între mai multe obiective sau în functie de circumstante trebuie evitata deoarece aceasta submineaza încrederea publicului în autoritati si încurajeaza pe teroristi sa exploateze compromisurile facute de putere.
8. Liderii comunitari, autoritatile publice locale si centrale, reprezentantii fortelor de securitate sau de ordine publica trebuie sa beneficieze de sprijinul total al guvernului si societatii civile în efortul de eliminare a oricarui tip de amenintare de natura insurgent-terorista.
9. Nu trebuie admise nici un fel de aranjamente sau targuri facute cu teroristii, mai ales daca reprezentantii politici – alesi prin vot- nu sunt în cunostinta de cauza.
10. Guvernul si autoritatile nu trebuie sa se angajeze în dialoguri sau negocieri cu organizatiile sau fortele politice care promoveaza activ, sprijina sau justifica terorismul. Compromisul cu aceste forte politice nu face altceva decat publicitate gratuita factiunilor teroriste care capata un aer de responsabilitate sau, mai grav, de legalitate.
11. Propagarea terorista trebuie contracarata prin declaratii oficiale clare, complete, imediate si care sa cuprinda obiectivele guvernului, politica ce urmeaza a fi promovata si problemele reale cu care puterea se confrunta.
12. Guvernul si fortele de securitate trebuie sa-si conduca demersul antiterorist strict în limitele legii. Suspectii sau cei ce sunt dovediti ca teroristi trebuie pedepsiti numai de catre tribunale, conform sistemului juridic si juridic existent.
13. Teroristii închisi pentru crime cu substrat politic trebuie tratati la fel ca si criminalii de drept comun. Orice forma de statut preferential, concesii de la regimul de încarcerare sau privilegii erodeaza încrederea opiniei publice în impartialitatea legii si determina tensiuni în cadrul sistemului penal.
14. Orice regim democratic nu trebuie sa renunte la nici una din responsabilitatile sale din domeniul social, economic sau cultural sub motivul ca se confrunta cu o serioasa amenintare terorista. Guvernele democratice se bazeaza pe acceptul si aprobarea celor guvernati, motiv pentru care este obligat sa amelioreze si sa perfectioneze sistemul de conducere a tarii. Cetatenii asteapta, în mod legitim, ca reprezentantii sai sa raspunda constructiv la toate nevoile, problemele si dorintele
lor.
Actionandu-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fara nici un fel de concesii, teroristii se vad privati de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o societate mai dreapta, mai morala si mai prospera.

Executarea actiunilor de riposta antiterorista
Potrivit Legii nr. 14/1992, privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii si Strategiei Nationale de Prevenire si Combatere a Terorismului, interventia antiterorista asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi se realizeaza de catre Serviciul Roman de Informatii. Autoritatea nationala în materie antiterorista (desemnata prin Hotararea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii nr 00140/2001) si institutie cu rol de coordonare tehnica în cadrul Sistemului National de Prevenire si Combatere a Terorismului, aplica – prin Brigada Antiterorista din cadrul Inspectoratului pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului – masuri specifice si desfasoara actiuni de lupta, în scopul capturarii si anihilarii teroristilor, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Operatiunile de interventie antiterorista difera de actiunile militare clasice prin amploare, durata, precizie si, mai ales, prin capacitatea de adaptare la un mediu complex. Interventia antiterorista poate fi o operatiune integrata – cand se desfasoara în cadrul mai amplu al unei actiuni întrunite, conventionale sau, de cele mai multe ori, autonoma – cand se desfasoara separate de actiunea întrunita, de ansamblu, dar coordonata la nivel strategic. Principiile care stau la baza desfasurarii operatiunilor de interventie antiterorista sunt: rapiditatea, pertinenta, autonomia si coordonarea. În continuare, vom dezvolta cateva aspecte legate de executarea interventiei antiteroriste si etapele acesteia.
Interventia antiterorista – este o operatiune speciala care se executa în timp foarte scurt, folosind mijloace si procedee specifice, de catre forte de valoare tactica destinate îndeplinirii unei misiuni strategice. Riposta antiterorista cuprinde totalitatea masurilor si actiunilor executate de fortele speciale ale Serviciului Roman de Informatii, independent sau în cooperare cu alte forte din cadrul Sistemului national de prevenire si combatere a terorismului, pe întreg teritoriul tarii, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroristi, în scopul capturarii sau anihilarii acestora, eliberarii ostaticilor si restabilirii ordinii legale.
Riposta consta în adoptarea unor forme si procedee de actiuni militare pentru influentarea atitudinii elementelor teroriste, a-i face sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze ostaticii si sa se predea. Interventia antiterorista se executa si în cazurile în care actiunile teroriste sunt iminente sau sunt în curs de desfasurare. Conform practicii internationale, ripostele la un incident terorist difera în functie de natura si locul acestuia, incluzand cinci stadii: riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidentul terorist; influentarea prin proceduri standard; influentarea prin intimidare; interventia antiterorista nemijlocita; proceduri post-incident.
Stadiul I – Riposta initiala concomitent cu închiderea zonei în care a avut loc incidental terorist. Se identifica si izoleaza incidental, mentinandu-se controlul asupra situatiei create. Actiunile de riposta initiala se caracterizeaza printr-o doza mare de risc. Elementele de dispozitiv trebuie sa fie bine pregatite, înzestrate cu discernamantul necesar identificarii amenintarii si capabile sa actioneze prompt în cazul unor evolutii neprevazute ale situatiei. Întrucat incidentele teroriste includ, de regula, si tactici de diversiune, fortele de riposta trebuie sa fie avizate asupra acestui fapt. Este prima masura ca raspuns direct la actiunea terorista si are drept scop limitarea atacului (daca acesta este în curs de desfasurare), fixarea situatiei si izolarea zonei. În aceasta etapa, actiunile se desfasoara rapid, pentru a limita pagubele umane si materiale, a nu permite intrarea altor elemente teroriste în zona actiunilor si a diminua posibilele pierderi umane, distrugeri si pagube materiale.
Stadiul II – Influentarea prin proceduri standard. Se adopta în scopul determinarii elementelor teroriste, prin negocieri, sa înceteze actiunea întreprinsa, sa elibereze ostatecii si sa se predea. Actiunea de convingere se desfasoara de catre echipele de negociatori, formate din psihologi, sociologi, cadre de informatii specializate în lupta antiterorista, analisti de specialitate si cunoscatori de limbi straine. Pe timpul desfasurarii actiunilor de negociere, se urmareste si obtinerea unor date si informatii referitoare la: numarul teroristilor, nationalitatea, apartenenta politica si religioasa, scopul actiunii întreprinse, numarul si identitatea ostaticilor, modul de dispunere a teroristilor si ostaticilor în obiectiv, dotarea teroristilor cu armament, explozivi, munitie si alte mijloace tehnice, starea psihica si fizica a teroristilor si ostaticilor, trasaturile de personalitate ale teroristilor si posibilitatile de influentare a acestora, relatiile care s-au stabilit între teroristi si ostatici, precum si daca cei din urma pot sprijini, eventual, actiunile limitate de interventie antiterorista. Ca orice actiune umana, negocierea trebuie pregatita. Din analiza negocierilor desfasurate pana în prezent, de structurile abilitate a unor state confruntate cu problematica terorista, activitatea negociatorilor presupune 70% pregatire, 10% punere în scena si 20% realizare efectiva. Negocierea va da castig de cauza celui care este mai bine informat, care gandeste mai bine si mai vizionar. Reusita depinde de stilurile adoptate, diversitatea acestora fiind fireasca daca se tine seama de faptul ca într-un proces de negociere intervin o multime de factori, previzibili sau imprevizibili si la care participa oameni cu personalitati diverse. Abilitatea negociatorilor poate suplini lipsa informatiilor si a experientei în acest domeniu. Totodata, negociatorii se pot confrunta pe timpul desfasurarii negocierilor cu o situatie deosebita, pe care trebuie sa o controleze si sa o anihileze. Aceasta consta în dezvoltarea unui anumit atasament între ostatici si teroristi, fenomen observat pentru prima data în timpul jefuirii unei banci din Stockholm. În timpul acestui episod o tanara femeie care era ostatica a avut relatii apropiate cu unul dintre rapitori. Reactia nu a fost una de frica ci a fost urmarea unei stari de criza si dependenta dintre femeia captiva si rapitorul ei. Relatia a persistat si dupa ce rapitorul a suportat rigorile legii. Cel mai celebru caz a fost cel al ziaristei Patricia Hearst, care nu numai ca s-a îndragostit de unul dintre rapitorii sai, dar l-a si acoperit pe acesta cu focuri de arma cand era în pericol de a fi capturat de fortele speciale. Aceasta reactie extrema poate fi explicata datorita conditiilor de captivitate severe si a deprimarii, fapte care probabil au fost exacerbate de varsta tanara si lipsa de experienta. În literatura de specialitate acest fenomen este denumit sindromul Stockholm. În concluzie, cele trei aspecte ale sindromului Stockholm sunt urmatoarele:
• sentimente pozitive ale victimei fata de terorist;
• sentimente negative ale victimei fata de autoritati;
• sentimente pozitive ale teroristului fata de victima.
Negociatorii trebuie sa fie în masura sa recunoasca si sa faca fata primelor doua aspecte, încercand însa, cat mai active, sa încurajeze si dezvoltarea celui de al treilea aspect. Acest lucru se face prin solicitarea dialogului cu ostaticii la telefon, manifestand interes pentru starea de sanatate a acestora si cerand teroristilor sa-i verifice din acest punct de vedere. În calitate de ostatic, persoana respectiva va vedea în autoritati piedica ce sta în calea eliberarii sale. Daca autoritatile ar da teroristilor ceea ce solicita, acestia vor dispune eliberarea imediata. De asemenea, ostaticul va remarca faptul ca cel mai mare pericol pentru securitatea personala este reprezentat de un eventual asalt al fortelor specializate, asa ca, în mod foarte natural, va spera în imposibilitatea executarii asaltului, devenind în acelasi timp sceptic fata de capacitatea autoritatilor de a rezolva situatia. Ca urmare a contactului constant si intens cu teroristii, nu este exclus sa ajunga în postura de a le întelege punctul de vedere si de a crede ca au dreptate în ceea ce cer. Totodata, brusc, soarta ostatecului se va îngemana cu a teroristilor, ceea ce va face sa fie priviti cu o anumita simpatie si chiar sa fie sprijiniti. De asemenea, teroristii vor vedea în ostatici solutia supravietuirii lor. Pentru perioada de timp în discutie securitatea lor va depinde de cei pe care i-au luat ostatici. Teroristii vor fi si ei afectati de contactele personale intense cu ostaticii, astfel încat la un moment dat vor fi incapabili sa le faca vreun rau, chiar daca interesul lor imediat ar cere acest lucru.
O alta metoda ce va fi folosita consta în a pune la dispozitia ostaticilor si teroristilor a unor lucruri care impun o anumita activitate în grup. Orice cale prin care se poate încuraja interactiunea dintre ostatici si teroristi este benefica. Totodata, exista multe sanse ca, în timpul unei operatiuni de salvare întreprinse de autoritati, ostaticii sa se conformeze mai degraba indicatiilor teroristilor, decat celor date de catre fortele speciale, ba chiar sa încerce sa-i apere pe acestia. Multi dintre ostaticii eliberati ulterior pot minti autoritatile sau le pot da informatii false în timpul cercetarilor. În general, nu se poate conta pe loialitatea ostaticilor eliberati ulterior si nici nu ne putem astepta la multumiri din partea lor dupa încheierea incidentului. Negociatorii experimentati au învatat ca nu trebuie sa se astepte la gratitudine nici macar dupa o negociere încheiata aparent cu succes. Pe de alta parte însa, nici victimele nu trebuie sa se simta rusinate pentru ca s-au comportat într-un asemenea mod, deoarece fiecare persoana ia anumite decizii în functie de situatia sau contextual în care se afla la un moment dat. Se poate ca deciziile acestora sa fi fost extreme de rationale în acele circumstante particulare. Statul roman nu va negocia cu teroristii eliberarea acestora si nici plata unor recompense. Nu se fac nici un fel de concesii teroristilor, negocierea avand drept scop determinarea acestora sa elibereze ostaticii si sa se predea autoritatilor. Totodata, va crea timpul necesar pregatirii interventiei si realizarii dispozitivelor de lupta.
Stadiul III – Influentarea prin intimidare. Este modalitatea care se adopta în cazul în care elementele teroriste nu au putut fi convinse sa renunte la actiunile lor si consta în crearea unor stari psihologice de nesiguranta si deruta în randul acestora, prin etalarea ostentativa a fortelor si mijloacelor, pentru a induce impresia finalizarii pregatirilor si iminenta trecerii la actiune. Vor fi folosite manevrele de forte si mijloace în zona obiectivului, realizarea unor perdele de ceata artificiala, incendii false si explozii dirijate pe anumite directii, lansarea unor avertismente false, zborul elicopterelor la mica înaltime, concomitent cu executarea focului de intimidare si somare ultimativa a teroristilor de a depune armele si a se preda.
Stadiul IV – Interventia antiterorista nemijlocita. Consta în patrunderea prin forta a echipelor de asalt în obiectivul ocupat si desfasurarea unor actiuni de lupta pentru capturarea sau anihilarea teroristilor. Se pot adopta mai multe variante de patrundere, precum: asaltul pe una sau mai multe directii; asaltul pe directii favorabile, concomitent cu actiuni simulate pe alte directii; actiuni interioare si actiuni legendare. La actiuni participa si echipe pirotehnice, care vor crea brese de patrundere în obiectiv, explozii controlate pe anumite directii, precum si actiuni demonstrative exterioare pe aliniamentul initial. Deoarece identificarea teroristilor si a ostaticilor poate fi dificila, fortele de interventie vor asigura securitatea tuturor captivilor.
Stadiul V – Proceduri post-incident. În faza imediat finala interventiei antiteroriste se vor acorda servicii de asistenta medicala, psihologica si de sustinere materiala a întregului personal implicat în actiune, inclusiv teroristilor capturati. Locul propriu-zis al desfasurarii actiunilor de lupta va fi asigurat pana la finalizarea investigatiilor.
Mijloacele de proba care se vor pune la dispozitia justitiei sunt: fotografiile si casetele video executate în timpul incidentului; probele fizice, inclusiv orice obiect folosit de catre teroristi; înregistrarile audio ale convorbirilor dintre negociatori si teroristi; rapoartele întocmite de catre fortele care au dat riposte initiala; depozitiile martorilor oculari; note care contin diferite solicitari sau mesaje, întocmite de catre teroristi.
Dispozitivul de lupta pentru executarea interventiei antiteroriste nemijlocite se compune, de regula, din:
• unitatea de actiune nemijlocita – formata din echipe de asalt, lunetisti, de misiuni speciale si pirotehnice;
• unitatea de sprijin si blocarea imediata – formata din echipe de blocare imediata si sprijin, aviatie, pirotehnice, tehnice si medicale;
• gruparea de închidere a zonei de actiune – formata din forte de politie, jandarmerie si alte categorii de forte, în functie de situatia creata;
• rezerve – constituite din echipe de luptatori specializati pentru executarea unor misiuni neprevazute;
• centrul operational de control, coordonare si comanda – constituit din specialisti în domeniul antiterorist.
Stabilirea concreta a modalitatilor specifice de executare a interventiei antiteroriste nemijlocite si succesiunea desfasurarii acesteia se fixeaza de catre comandantul actiunii pe durata precizarii deciziei si se adapteaza pe parcursul ducerii actiunilor de lupta, în functie de evolutia situatiei.
În implementarea managementului crizei teroriste trebuie sa se tina cont de urmatoarele:
a. – stabilirea si controlul comunicatiilor. Un aspect esential în aplicarea în practica a planului antiterorist este stabilirea si controlul securitatii comunicatiilor dintre fortele aflate în zona incidentului, centru operational si fortele specializate de interventie antiterorista. Comunicatiile teroristilor cu negociatorii trebuie, de asemenea, stabilite cu rapiditate, iar accesul la acestea, limitat. Odata realizat acest deziderat, toate celelalte elemente ale planului de comunicatii sunt activate. Comunicatiile vor trebui sa fie în masura sa raspunda tuturor situatiilor nou intervenite sa se aiba capacitatea de a mentine pe o perioada lunga controlul tuturor intrarilor si iesirilor din retea. Comunicatiile cu regim special vor trebui asigurate cu personal specializat în munca de informatii.
b. – logistica. O responsabilitate inerenta este aceea de luare în considerare a masurilor logistice în vederea sustinerii conditiilor speciale din timpul rezolvarii incidentului terorist. Disfunctiile înregistrate la echipamentele de comunicatii, la materialele foto si asigurarea auto pot reduce capacitatea de riposta.
c. – relatiile cu publicul. În cazul interventiei antiteroriste, obiectivele principale ale relatiei cu publicul vor fi: asigurarea unei informari reale; inducerea unei stari de calm si convingerea publicului ca autoritatile stapanesc situatia. Informarea prompta a presei în privinta riscului si gravitatii situatiei, în conditii rezonabile, cat si actualizarea informatiilor, mentine credibilitatea institutiei si asigura libertatea de informare. Reprezentantilor mass-media nu trebuie sa li se permita accesul direct la ostatici, la retelele de comunicatii sau la alte persoane implicate nemijlocit în desfasurarea actiunilor.
O noua abordare tinde sa fie asumata în mod explicit de aproape întreaga comunitate internationala, în cadrul unor evolutii consensuale, altadata de neimaginat. Pe acest fond, se impune necesitatea întaririi cooperarii internationale în problematica antiterorista, pe baza unei viziuni mai ample si mai complete, conform careia demersurile de contracarare a formelor de manifestare a terorismului trebuie sa fie dublate de actiuni pe diverse perspective, destinate prevenirii aparitiei si extinderii acestuia.
Concluzii. Securitatea mondiala este amenintata de terorismul international. De aceea statele care se simt responsabile de mentinerea unei stari propice evolutiei democratice a omenirii si cele care pot deveni tinte ale terorismului si-au unit eforturile realizand o puternica coalitie de natura politicomilitara împotriva acestui flagel. În prezent, societatea este vulnerabila fata de o noua forma de terorism, în care puterea teroristului individual si a terorismului în calitate de tactica este infinit mai mare. Teroristii de odinioara asasinau monarhi sau înalti demnitari, dar altii, presati de mostenirea sceptrului la randul lor, rapid le luau locul. Societatile avansate de astazi sunt fiecare dependente de stocarea, sprijinul, analiza si transmiterea de date pe suporti si prin aparatura electronica. Apararea, politica, operatiunile bancare, comertul, transporturile, cercetarea stiintifica si o mare parte a tranzactiilor guvernului si ale sectorului privat sunt informatizate. Aceasta expunere de vaste domenii vitale ale natiunii raufacatorilor sau sabotajului oricarui pirat al informaticii, si sabotajul concertat ar putea pune o tara în stare de nefunctionalitate. De unde interogatiile sporite asupra infoterorismului. Un terorist ar putea cu siguranta sa patrunda în sistemele informatizate ale unui stat si sa-i provoace pagube imense prin distrugerea fisierelor cu informatii de nivel strict secret. Viata a demonstrat ca masurile de protectie au, de regula, o valoare limitata: tineri pirati informatici au accesat sisteme de nivel strict secret în toate domeniile si în toate statele lumii. Posibilitatile de a semana haos sunt deja practic nelimitate si vulnerabilitatea sistemelor informatizate nu face decat sa creasca. Teroristii, probabil, în viitor, îsi vor schimba tintele. De ce sa asasinezi un politician sau sa ucizi oameni orbeste, daca un atac asupra unui sistem informatic poate produce efecte mult mai spectaculoase si mai durabile? Daca noul terorism ar tinti în mod esential informatica, puterea sa distructiva ar fi infinit mai mare decat cea exercitata de acesta în trecut si, în acelasi timp, mai mare decat daca s-ar folosi arme chimice si biologice. În plus, teroristul care ar declansa dezastrul nu ar fi afectat în mod direct si semnificativ. Potrivit raportului asupra terorismului pe care Departamentul de Stat al SUA l-a facut public în 29 aprilie 2004, în 2003 numarul atentatelor a fost cel mai mic începand cu 1969. Aceasta demonstreaza ca masurile luate de fiecare stat, pe plan intern, si lupta coalitiei internationale împotriva terorismului începe sa-si arate roadele. În esenta terorismul international ramane una dintre cele mai acute amenintari la adresa securitatii mondiale, el reprezentand forta cea mai brutala si folosirea ei lipsita de orice scrupul, în conditiile în care singura regula este cea dictata de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat. În zilelele noastre, terorismul ca forma de conflict asimetric, tinde sa se generalizeze, atingand treptat toate zonele existentei. De aceea se cuvine acordata o atentie sporita acestui fenomen si adoptarea celor mai eficace masuri de prevenire a manifestarilor sale specifice, atat la nivel national, cat mai ales international.

Bibliografie :
1. VIZIUNEA STRATEGICA -2010. ARMATA ROMANIEI;
2. Zanhenoe voine abozrenie, Arma psihotronica, Rusia, nr. 4, aprilie 1993;
3. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI. Proiectii în spatiul strategic, Bucuresti, Editura Militara, 1999;
4. Revista Gandirea militara romaneasca;
5. Nicolae Uscoi, Securitate nationala, politica de aparare si istorie militara, Sibiu, 2002;

Larisa Dimian