Carti de psihologie pentru copii, DEZVOLTARE EMOTIONALA PENTRU COPII, Dumitrache Ana Maria, Psiholog, Psihologie

TULBURARI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA PREȘCOLARI

TULBURARI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA PREȘCOLARI

În decursul dezvoltării ontogenetice, însușirea și dezvoltarea limbajului presupun un efort îndelungat. Acest fapt se întâmplă spontan de cele mai multe ori prin relațiile cu cei din jur datorită tendinței de a verbaliza, mai ales prin joc ca acțiune predominantă la început de viață. Pe langă aceste acțiuni spontane, apar treptat și activitățile cu scop educativ (ascultarea și reproducerea de povestiri, citirea imaginilor, educația primită în gradinițe).
Pe lângă particularităţile fireşti, în dezvoltarea vorbirii preşcolarilor şi şcolarilor mici pot să apară unele tulburări de vorbire care au tendinţa să se stabilizeze sau chiar să se agraveze. Aceste tulburări se numesc defecte de vorbire şi ele pot apărea, în principal, datorită unor deprinderi greşite de vorbire cauzate sau susţinute de o educaţie lacunară sau incompetentă, dar şi datorită unor particularităţi ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor şi analizatorului auditiv de care depinde pronunţia corectă.
“Nu trebuie să neglijăm factorii importanți în însușirea și dezvoltarea limbajului, și anume: mediul de viată și activitate, preocuparea adulților pentru stimularea vorbirii, legatura de atașament, eficiența procesului instructive-educativ, capacitățile intelectuale ale copilului, afectivitatea, motivația pentru activitate și personalitatea acestuia.” (E. Verza, 2003)

UltraPsihologie.ro Dumitrache Ana Maria Logoped

La început, vorbirea copilului se formează și se dezvoltă pe baza unor activități nesistematice, începand ca odata cu perioada preșcolară să fie mai solicitat de diferite sarcini și acțiuni organizate, cărora trebuie să le răspundă într-un mod organizat, prin intermediul unei exprimări din ce in ce mai coerentă, prin cuvinte, propoziții și fraze.
“Copilul învată exprimarea cuvintelor prin imitație și prin joc. Ulterior, la formarea propozițiilor se respect regulile gramaticale, pe baza așa-numitului “simț al limbii” care este diferit de la un cuvânt la altul și influențează evoluția și învățarea limbajului.” (E. Verza, 2003) Un număr tot mai mare de copii întâmpină dificultăți sau întârzie să prezinte acest “simț al limbii”. Lipsa de stimulare prin intermediul poveștilor, precum și substituirea lor cu variante video ale poveștilor clasice dublate de traduceri neadaptate limbii române oferă modele verbale deficitare.
“Întârzierile de limbaj au manifestări tardive a structurilor lingvistice, a imposibilității de a exprima forme de limbaj evaluate, specific vârstei cronologice a subiectului, limite la utilizarea unui vocabular sărac, formulare deficitară sub aspect fonologic și semantic, înregistrarea unor progrese reduse în înțelegerea comunicării și în achiziția limbajului, etc.” (E. Verza, 2009)
Acțiunea unor factori frenatori conduce la aparița tulburărilor de vorbire. Acestea se remarcă de timpuriu în dezvoltarea copilului, dar pot apărea și dupa perioada antepreșcolară, chiar și mai târziu cu un debut brusc.
Clasificările tulburărilor de limbaj au evoluat de la cele mai simple spre unele din ce în ce mai complexe. De la împărțirea duală a tulburărilor de limbaj în dislalalii și disfonii (Parell) la clasificarea lui Von Ripper în: tulburări de articulație, tulburări de ritm, tulburări de fonație și simbolizare sau la cea propusă de Hvatțev în: dislalii, tulburări de ritm și fluență, tulburări cerebrale și de voce, există o certa evoluție.
Treptat, s-a recurs la diverse criterii de clasificare a tulburărilor de limbaj, fiecare operațional în felul său (D. Ungureanu, 1998):
• Criteriul etiologic
• Criteriul simptomatologic
• Criteriul anatomo-fiziologic
• Criteriul lingvistic
• Criteriul temporal
• Criteriul psihologic.
Emil Verza (1982) propune o clasificare importantă, echivalentă cu o autentică taxonomie a tulburărilor de limbaj. Acestea se pot clasifica în șapte mari categorii, după cum urmează:
1. Tulburări de articulație (pronunție): dislaliile, rinolaliile, disatriile
2. Tulburări de ritm și fluență: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree
3. Tulburări de limbaj scris-citit: dislexiile, disgrafiile, alexiile, agrafiile
4. Tulburări de voce (fonație): disfonii, afonii, fonastenii, microfonia, macrofonia, mutația patologică a vocii
5. Tulburări polimorfe: alaliile, afaziile
6. Tulburări de dezvoltare generală a limbajului: sindromul de întârziere (nedezvoltare) generală a vorbirii, mutismul psihogen, autismul global.
7. Tulburări pe baza unor disfuncții psihice: dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii.

DESCRIEREA PRINCIPALELOR TULBURĂRI DE LIMBAJ ÎNTÂLNITE LA PREȘCOLARI

La preșcolari se pot manifesta tulburări de vorbire ca mutismul elective, afonia (vorbirea șoptită), disatria, logonevroza, bâlbâiala. Printre tulburările de vorbire cel mai des întâlnite la preșcolari, amintim dislaliile sub forma rotacismului și sigmatismului. Se mai întâlnesc și tahilalia și bradilalia. În prezentarea tulburărilor de limbaj vom utilize clasificarea propusă de Emil Verza (1982), insistând doar asupra celor ce se manifestă frecvent în perioada preșcolară.
• Tulburările de pronunție sau articulație
Cele mai frecvente tulburări de limbaj sunt reprezentate de tulburările de pronunție, și anume, dislaliile, care se manifestă prin deformarea, substituirea, omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea reprodusă.
Dislalia poate avea mai multe forme în funcție de simptomatologia ei, și anume: simplă (monomorfă) sau totală (polimorfă).
Din punct de vedere etiologic, dislalia poate fi de două tipuri: dislalie mecanică (disglosie) și dislalie funcțională.
Din punct de vedere al momentului apariției, dislalia poate fi congenitală și dobândită, iar din punctul de vedere al criteriului dominanței în raport cu alte tulburări, dislalia poate fi primară sau secundară.
Emil Verza menționa că “frecvența dislaliilor este în funcție de vârstă, de sex, de nivelul de dezvoltare psihică, de anuturaj, de condițiile de educație, de condițiile economice, de particularitățile de limbă, etc.” (E. Verza, 2003)
Unii autori remarcă o frecvență ridicată a dislaliilor la vârstă mici și descreșterea numărului de cazuri în raport cu înaintarea în vârstă.
Tulburările de limbaj determină modificări în viata și activitatea oricărui individ. Cauzele dislaliilor sunt multiple și variate. Date logopedice confirm ideea conform căreia la copiii stângaci, întârzierile în aparița și dezvoltarea limbajului au o frecvență mai mare decât la copiii dreptaci.
În dislalie, sigmatismul și parasigmatismul ocupă un loc central, fiind frecvente la copiii de vârstă preșcolară, dar se întâlnesc și după această perioada.
“Sunetele siflante, șuierătoare și africante s, ș, z, j, ț, ce, ci, ge, gi sunt înlocuite adeseori între ele, dar și cu alte sunete, în special cu t și d.” (E.Verza, 2003)
Printre cauze se numără deficiența de auz, care determină incapacitatea discriminării sunetelor , adoptarea unui model neadecvat sau existența unui mediu social nestimulant pentru copii. În literatura de specialitate, printer cauze se mai număra și anomaliile dentomaxilare, despicăturile de val sau buze și o serie de fenomene rinolalice.
Formele de sigmatism sunt:
Sigmatismul interdental este cea mai frecventă formă, prin pronunțarea sunetelor siflante cu limba între dinți. Această formă apare frecvent la copiii mici din cauza lipsei dinților din față, dar poate persista și după creșterea lor datorită unor factori determinanți.
Sigmatismul lateral apare ca o consecința a formării jetului de aer prin dreapta (sigmatism lateral dexter) sau stânga (sigmatism lateral sinister). Mai există și o formă de sigmatism bilateral, atunci cand aerul iese simultan pe ambele parți.
Atunci când vârful limbii se sprijină pe dinții care sunt prea apropiați și nu permite aerului să iasă prin spațiul interdental, vorbim de o alta forma a sigmatismului, sigmatismul addental. Sonoritatea sunetelor siflante este alterată datorită ieșirii aerului în formă de evantai.
Sigmatismul strident se caracterizează prin sonoritatea prea mare a siflantelor.
Sigmatismul palatal se produce prin retragerea vârfului limbii mult spre bolta palatină, apărând un sunet șuierător sau fricativ.
„Sigmatismele labial sau labio-dental se întâlnesc mai rar in practica logopedică. În primul caz, pronunția se realizează cu participarea proeminentă a buzelor și fără sprijinul incisivilor superiori, apărând un fel de ș sau f, iar în al doilea caz, producerea siflantelor se face cu ajutorul incisivilor superiori și a buzei inferioare care acoperă dinții inferiori.” (E. Verza, 2003)
Sigmatismul nazal apare atunci când palatul moale nu-și mai poate îndeplini funcțiile, sunetele fiind transformate în „ng”. În acest caz este vorba de despicăturile palatale sau imobilitatea palatului în urma diverselor operații.
Rotacismul sau pararotacismul reprezintă o alta forma a tulburărilor de pronunție. Rotacismul reprezintă deformarea, omisiunea sau inversarea sunetului „r”, iar pararotacismul reprezintă înlocuirea sa cu un alt fonem.
„Cauzele care determină apariția lor sunt anomaliile anatomice sau funcționale ale limbii: construcția prea groasă, frenul prea scurt sau prea lung al limbii, defecte ale boltei palatine, deficiențe ale auzului fonematic sau fizic, imitarea unor modele deficitare de pronunție și factori de natură psiho-socială care duc la fixarea deprinderii greșite care creează o serie de complexe ce se repercutează asupra întregii personalități.” (E. Verza)
Sunt înregistrate peste 30 de forme de rotacism în literatura de specialitate. Emil Verza descrie în anul 2003 ca forme de rotacism ale dislalicilor din România următoarele:
– Rotacismul interdental-se produce prin vibrarea vârfului limbii sprijinit pe incisivii superiori sau chiar prin atingerea cu limba a buzei superioare.
– Rotacismul labial-atunci când sunetul se formează prin vibrarea buzelor, iar limba are un ușor joc.
– Rotacism labiodental-când buza superioară vibrează, atingând incisivii inferiori sau vibrează buza inferioară și atinge incisivii superiori.
– Rotacismul apical-se produce atunci când lmba este strâns lipită de alveole în timpul pronunției, nepermițând vibrația necesară.
– Rotacismul bucal-prin scurgerea aerului printre limba și obrajii care intră în vibrație.
– Rotacismul velar-nu vibrează vârful limbii, ci vălul palatin.
– Rotacismul nazal-când se produce un „r” strident, cu caracteristici nazale.
– Rotacismul uvular-când vibrația pentru sunetul „r” se realizează cu ajutorul uvulei. (E.Verza, 2003)
Lambdacismul și paralambdacismul constă în deformarea, omsiunea și înlocuirea sunetului „l”. În paralambdacism, sunetul „l” este înlocuit frecvent prin dublarea vocalei care urmează în cuvânt, dar și cu sunetele „n”, „t” , „i” , „d”, „g”, „r”.
Există și în cadrul acestor tulburări de pronunție o clasificare, după cum urmează:
– Lambdacism interdental-se formează prin introducerea vârfului limbii între dinți, afectând sonoritatea sunetului.
– Lambdacism nazal-provocat de coborârea vălului palatin, astfel încât aerul iese pe nas.
– Lambdacism afon-coardele vocale participă puțin sau deloc la emisia sunetului.
Betacismul și parabetacismul sunt alte forme dislalice și se caracterizeaza prin afectarea sunetului “b”.
Capacismul și paracapacismul-este afectat sunetul “c”.
Deltacismul și paradeltacismul-sunt afectate sunetele “d” și “t”.
Fitacismul și parafitacismul-sunt afectate sunetele “f” și “v”.
Gamacismul și paragamacismul-sunt afectate sunetele “g” și “h”.
Nutacismul și paranutacismul-sunt afectate sunetele “n” și “m”.
Emil Verza propune o terminologie corespunzătoare pentru afectarea sunetului “h”-hamacism și parahamacism, pentru afectarea sunetului “t”-tetacism și paratetacism, pentru afectarea sunetului “m”-mutacism și paramutacism și pentru afectarea sunetului “v”-vitacism și paravitacism. (E. Verza, 2003)
Atât la copiii normali de vârstă școlară mică, cât și la copiii cu deficiențe de intelect, cele mai frecvente forme de dislalie sunt: rotacimul, sigmatismul și tetacismul, diferența între acești copii fiind cea potrivit căreia la copiii normali, formele de sigmatism sunt mai frecvente decât formele de rotacism.
Disatria este, în aparență, o tulburare de articulație, de pronunție, dar și de rostire, fiind o tulburare instrumentală fono-articulatorie expresivă, cu aspect confuz, neclar, în multe cazuri greu de înțeles. Este o tulburare gravă de limbaj, asociindu-se cu afecțiuni cerebrale sau neuronale majore ale organismului.
Dintre cauzele disatriei menționăm:
– Boli infecțioase de tip meningo-encefalită
– Leziuni cerebrale minime
– Handicap motor central
– Paralizie crerebrală
– Imaturitate motorie centrală
Din punctul de vedere al criteriului etiologic, disatria poate fi organică sau funcțională.
După localizarea afecțiunii funcționale putem vorbi despre disatrie corticală, bulbară sau pseudobulbară, disatrie cerebeloasă sau subcorticală. Din punctul de vedere al gradului de afectare, există disatrii mascate, parțiale sau disartrii totale, iar după momentul apariției, disatriile se împart în preverbale, verbale sau postverbale.

• Tulburările de ritm și fluență
Acestea nu afectează nici articulația fonemelor, nici fonația lor, nici semantizarea actului verbal-intelectual, nici recurgerea la limbajul scris-citit, ele alterează, uneori grav, capacitatea de comunicare al indivizilor respectivi, viciază capacitatea de expresie cursivă a vorbirii.
Din această categorie fac parte (D. Ungureanu):
– Vorbirea precipitată (tumultus sermonis): generează ritmuri variate în oralitatea persoanei, incluzând faze de comprimare sau chiar pierdere, omisiuni a unor întregi silabe, cu precădere a celor terminale
– Tahilalia: vorbirea rapidă, dar constantă, debit peste media normală acceptată, punând în dificultate gândirea receptorului în a urmări mesajul
– Bradilalia: contrară tahilaliei, este expresia unei vorbiri prea lente, greoaie, enervante, care nu poate fi corelată cu gandirea vorbitorului
– Logoreea: asemănătoare tahilaliei, foarte bogată în forme, dar nu și în conținut, menținându-și constant și obositor, obsedante pentru receptor, expresia corectă, debitul, ritmul și fluența
– Aftongia: tulburare de ritm și fluență de tip funcțional, localizată la nivelul mușchiilor limbii care prezintă un tonus nefiresc, care generează spasme în oralitate
– Tulburări pe bază de coree: vorbirea este tremurată, caracterizată prin spasme, ticuri incontrolabile
– Disfemiile: tulburări propriu-zise de ritm și fluență din grupa bâlbâielii.
Există o serie de cauze care determină tulburările de ritm și fluența, și anume: aspectele ereditare și neuro-endocrine, dominanța cerebrală, retardul în dezvoltarea vorbirii, întârzierea în dezvoltarea psihofizică generală.
Tulburările de comportament, dezechilibrele emoționale, evenimentele traumatizante conduc către dezorganizarea comportamentului copilului, reflectată inclusiv la nivel verbal. Bâlbâiala apare ca urmare a unor dezechilibre emoționale profunde și prelungite în timp. Este o tulburare a vorbirii ce constă în sincope și chiar blocaje în cursivitatea vorbirii, întreruperile fiind situate în special la nivelul primelor silabe din cuvinte, fiind însoțite de spasme, ticuri sau mișcări parazitare, bruște cu tonus ridicat.
În multe forme de bâlbâială sunt afectate simultan aspectele prozodice ale vorbirii (intonația, intensitate, modulație, accent), care sporesc gradul de neînțelegere a vorbirii.
De obicei, bâlbâiala se instaleaza brusc, pe neaștepate, chiar și pentru logopat. La copii, bâlbâiala poate fi precedată de o stare de irascibilitate crescută, lipsa poftei de mâncare, apatie, o muțenie de câteva ore sau chiar pentru mai multe zile.
Emil Verza în „Manualul de psihopedagogie specială” consemnează trei forme de bâlbâială (după criteriul simpomatologiei): clonică, tonică şi mixtă.
„În bâlbâiala clonică apar întreruperi ale fluenţei vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete şi silabe. În forma tonică se produce un blocaj la nivelul primului cuvânt din propoziţie, prin prezenţa unui spasm articulatoriu ce poate dura mai mult sau mai puţin, în funcţie de gravitatea acestuia. Forma mixtă este cea mai complexă deoarece sunt prezentate caracteristicile primelor două.” (Emil Verza, 2009)
După criteriul momentului apariției, bâlbâiala poate fi inițială, episodică și bâlbâiala propiu-zisa.
În unele cazuri bâlbâiala poate să dispară de la sine, dar, de obicei, datorită unor condiţii de mediu nefavorabile şi a unor greşeli educative, copilul devine conştient de defectul său şi bâlbâiala se agravează, putând deveni chiar o boală a întregii personalităţi cu repercursiuni asupra comportamentului: devine suspicios, negativist, neîncrezător, anxios.
Prin persistența în timp a bâlbâielii, trăirile negative ce au loc pe plan psihologic îl fragilizează pe logopat, instalându-se un fond nevrotic ce conduce către accentuarea bâlbâielii și către o fobie față de vorbire.
“Astfel, o bâlbâială conștientizată, cu trăiri interioare de mare intensitate, pe un fond nevrotic și cu prezența fobiei față de vorbire, o numim logonevroză.” (E. Verza, 2009)
Prin intervenţia timpurie în înlăturarea cauzelor predispozante şi declanşatoare, prin crearea unor condiţii speciale de revenire la vorbirea normală, se înlătură definitiv bâlbâiala.
Bilingvismul este un fenomen tot mai des întâlnit, solicitând individual atât din punct de vedere al adaptării sociale, cât și al capacității de răspuns la sarcinile școlare. Fenomenul de bilingvism este întâlnit și la copiii ce provin din familii mixte sau ca urmare a introducerii a unei limbi străine de la o vârstă fragedă. Sistemul de învățământ românesc se confruntă cu tendința de a introduce studiul unei limbi străine de la o vârstă timpurie. Acest fapt aduce un plus de dificultate copiilor cu deficiențe de vorbire și, din contră, nu contribuie la dezvoltarea limbajului copilului și la ameliorarea deficiențelor, ci le agravează.
Bilingvismul poate fi o cauza a tulburărilor de ritm și fluență.

• Tulburările de voce
Aceste tulburări cuprind distorsiunile spectrului sonor care se referă la intensitatea, timbrul, înălțimea și rezonanța sunetului. Dintre cauze, amintim:
Cauze organice congenitale sau dobândite:
– Malformații ale organelor fonatoare
– Tumori benigne ale faringelui, micoze faringiene
– Inflamații laringiene, asimetrii ale laringelui
– Rinite cronice.
Cauze funcționale:
– Hipotonie a palatului moale
– Forțarea vocii în intensitate și înălțime
– Paralizii ale mușchilor laringelui, ale coardelor vocale.
Cauze psihogene:
– șoc emoțional
– stres psihic
– boli psihice
– forțarea vocii prin imitarea vocii unor alte persoane.
Tulburările vocii pot fi clasificate după două criterii: după criteriul cantitativ (disfonii și afonii) și după criteriul localizării (laringofonii și rinofonii).
Din punct de vedere simptomatologic, în copilărie și mai ales în perioada pubertății, vocea oscilează prin intensitate, timbru și modulație, atât cu dificultăți vocale, cât și cu dificultăți de emitere corectă a sunetelor și cuvintelor cu un anumit grad de complexitate. Apar, așadar, disfoniile, ca tulburări ale vocii vorbite și disodiile, ca tulburări ale vocii cântate.
Disfoniile pot debuta în copilărie cu răgușeală și o înăsprire a vocii, acestea devenind voalată, spartă, bitonală și de falset. Disfoniile de tip funcțional apar frecvent la copii, întrucât dezvoltarea componentelor aparatului fonator solicită o adaptare continuă căreia copilul nu-i poate face față eficient, iar vocea devine netimbrată, cu un caracter monoton. Apare de obicei la copiii timizi, inhibați, deprimați.
Dificultațile de voce sunt unori întreținute de membrii familiei, pe care copilul îi imită. Copilul poate dezvolta o voce stridentă sau redusă, cu un timbru dezagreabil, în funcție de momentele prin care trece acesta.

• Tulburări de dezvoltare generală a limbajului
Mutismul psihogen, electiv sau voluntar se caracterizează prin situația unui copil care are resursele necesare de a comunica, care a achiziționat resursele vorbirii, însă refuză schimburile cu mediul social.
Cauzele mutismului electiv sunt legate de evenimentele traumatizante, traume, acte de violență sau conturarea unor tulburări de atașament de tip inhibat. Legăturile de atașament dezorganizate și insecurizate conduc copilul către o stare de mare fragilitate. Acesta este necomunicativ, trăiește o profundă insecuritate în raport cu mediul său social, fiind retras și cu mari dificultăți ale reglajului emoțional.
Copilul cu o tulburare de atașament de tip inhibat este greu de consolat, iar comportamentul lui poate fi interpretat ca un refuz de a interaționa cu mediul.
Identificarea tulburării de atașament inhibat este esențială în realizarea diagnosticului pentru o intervenție logopedica corespunzătoare.
Emil Verza (2009) evidenția instalarea mutismului electiv pe un fond vulnerabil și a unei sensibilități exacerbate a subiectului.

Bibliografie:

Verza, Emil (2003). Tratat de logopedie volumul I. Editura Humanitas, București
Verza, Emil (2009). Tratat de logopedie volumul II. Editura Semne, București
Verza, Emil (1973). Conduita verbală a școlarilor mici, Editura Didactică și pedagogică, București

Categoria Logopedie debuteaza alaturi de domnisoara Dumitrache Ana-Maria. Un excelent profesionist, un om luminos si minunat, ce in ultimii ani si-a dedicat viata studiului si copiilor.